Anul Zeiței de la Montreal: 50 de ani de la acel 10 perfect al Nadiei Comăneci de la Jocurile Olimpice
Celebrăm în acest an jumătate de secol de la un moment care a făcut istorie. Acel 10 perfect al Nadiei Comăneci de la Jocurile Olimpice din 1976. Și aflăm ce surprize ne va pregăti legendara gimnastă.
Text de Andrei Nourescu.
Pe 18 iulie 2026 se împlinesc 50 de ani de la legendarul moment când Nadia Comăneci obținea, la Montreal, prima notă de 10 din istoria Jocurilor Olimpice. A fost un moment care a făcut imediat înconjurul planetei și a rămas, și după 50 de ani, recunoscut ca unul dintre cele mai memorabile episoade din istoria sportului mondial. Acel „Perfect 10”, acela care a învins tehnica și i-a pus pe organizatorii Jocurilor Olimpice în imposibilitatea de a afișa nota corectă (ecranele arătând doar un 1.00) a consfințit o participare excepțională a Nadiei Comăneci la Jocurile Olimpice, transformând-o instant într-un star de talie mondială.
Acum, la jumătate de secol de la acel moment istoric, Guvernul României a decretat ca anul 2026 să fie numit anul Nadia Comăneci. Am purtat un dialog cu Nadia și am întrebat-o, evident, pentru început, ce moment i-a rămas pe retină când închide ochii și se gândește la Montreal 1976. „Evident că mă gândesc la momentul primului 10, adică al primului 1 punct 00, pentru că este momentul de care își aduce aminte toată lumea. Nimeni nu vorbește despre câte medalii sau câte titluri olimpice am luat. Este acel 10 care a rămas în memoria colectivă. «Tu cu zecele», cum și Elon Musk mi-a zis când ne-am văzut de curând. Și nu știu dacă știa toata povestea mea, e mai tânăr decât mine. Dar știa de momentul acela cu nota 10. Adică… toată lumea vorbește. Despre impactul care a făcut ca acel moment să fie istoric. Și, dacă stau și mă gândesc mai bine, există două lucruri care nu vor fi depășite ca record: primul 10 și cea mai tânără gimnastă. Deci astea vor rămâne pe veșnicie.”
2026. Anul Nadia.
Cu modestia ei, Nadia spune că a fost surprinsă că a primit această recunoaștere – ca un an să îi poarte numele. Și speră ca acest lucru să motiveze și mai mulți copii să facă sport și să devină campioni.
„Soțul meu, Bart, făcea glume cu cei de la sală, zicea «noi suntem norocoși ca să primim o zi a noastră pe an și tu ai primit un an întreg». Da, este foarte frumos că lumea mă sărbătorește pentru această aniversare de 50 de ani. Da, este o sărbătoare a întregii țări, o sărbătoare pentru copii, cu activități frumoase, cu competiții care vor fi sub umbrela anului Nadia 2026. Lucruri de care copiii să se bucure, să știe că acel copil – pentru că da, tot copilul mamei mele voi rămâne – a început ceva când era de vârsta lor și a găsit o pasiune și o provocare pe care poate le vor simți și alți copii. De exemplu, la noi în Oklahoma, pe copiii de la academie nu poți să-i scoți din sală. Sunt înnebuniți să stea cât mai mult acolo, pentru că vor să se joace, să învețe, să se ducă acasă să spună că au exersat roata laterală pe bârnă. Și nu te gândi numai la Olimpiadă, gândește-te ce învață fiecare copil în prima zi, în a doua zi, în a treia zi și cum se bucură atunci când primește costumele de competiție pentru club, să meargă cu echipa să concureze la diverse categorii. Deci tot ce are de-a face cu această mișcare de ani de zile este un lucru important pentru copii; ei își găsesc prin sport o identitate și un viitor. Avem și noi un băiat de 19 ani, am trecut prin fazele acestea și am înțeles cum se chinuie copiii când cresc să realizeze cine sunt. Își spun: eu sunt cel mai bun, sunt cel mai iute, sunt cel mai rapid la sport, sunt campionul școlii și tot asa; prin sport își găsesc identitatea. Pentru că, vezi tu, în ziua de azi este foarte dificil să o facă; există atâtea tentații în social media, se revarsă peste ei știri din stânga, din dreapta, sunt bombardați cu tot felul de date și amănunte. Și le este foarte greu să primească atât de multe informații și să le discearnă. Cu sportul… măcar știi că o perioadă de câteva ore copilul este într-un loc sigur și în care învață ceva.”
Revin cu discuția cu Nadia la momentul iulie 1976 și o întreb ce înseamnă pentru ea ca, în ziua de astăzi, o piață centrală din Montreal să poarte numele ei, Piața Nadia Comăneci. „Este onorant, asta pot să zic. Am fost acolo să văd acel loc, să văd cum a fost amenajat. Probabil și canadienii vor pregăti ceva special pentru acest an. Nu avem informații exacte și concrete, dar sunt 50 de ani de la Olimpiada de la Montreal, aniversarea primului 10, un moment istoric care sigur se va sărbători și la Montreal. Sunt și alți sportivi din Canada care au câștigat medalii în 1976, și va exista o gală pe care primăria, Parcul Olimpic și Comitetul Olimpic Canadian doresc să o organizeze.”
2026. Dor de România.
Plecată în America în 1989, Nadia Comăneci nu pierde nicio ocazie de a vorbi peste ocean despre România și de a aminti mereu că este româncă. Am întrebat-o și cum se vede România de acolo, din America, cum se văd românii? „Multă lume știe de România, sunt mulți care vin și vizitează țara și au păreri extrem de bune despre cum găzduim lumea care vine la noi. Mai ales de când se fac și foarte multe filme, din ce am înțeles eu, aici în România. Când am plecat să vin spre țară m-am oprit în Dallas și am auzit întâmplător un steward care venea de la o poartă și se ducea să prindă următorul avion; era pe telefon și vorbea cu cineva și îi tot spunea «I came from Romania. Fantastic place, so nice, you must go!». Asta am auzit eu când treceam de la o poartă la alta. Deci se vorbește frumos despre țara noastră.”
„De ce ți-e cel mai mult dor, din țară, Nadia?”, o întreb. „Dor? De familie, de prieteni, de mâncărurile bune de acasă. Acum, cu telefoanele mobile, vorbesc pe FaceTime cu mama aproape în fiecare zi. Și mi-e mai ușor. Aș vrea să fac eu multe, adică să vin mai des acasă în România, dar nu am atâta timp pe cât mi-aș dori. Bart îmi spune să mă întorc repede, că abia mă așteaptă – este prima dată când a rămas singur acasă de când a plecat fiul nostru, și a rămas acum doar cu cățelușa. Mama mea spune că e mereu tristă când plec. Deci cam în zona asta mă aflu. Trebuie să mă împart cum pot.”
2026. Filmul Nadia.
Anul 2026 va prilejui și alt eveniment important pentru Nadia Comăneci. Se va lansa documentarul „Nadia”, la care regizorul Tudor Giurgiu filmează deja de doi ani. Iar Nadia abia așteptă lansarea.
„Este unul dintre proiectele importante pentru anul 2026. Am filmat mult și în țară, la GymNadia, am dat cu lopata la locul în care Sala Nadia Comăneci se va inaugura în curând (și să sperăm că vom vedea ceva deosebit pentru copiii din România). Facem, de asemenea, ceva special și la Onești, locul de unde am plecat eu. În rest, cu filmul, echipa s-a concentrat în ultima vreme să dialogheze cu oamenii în viața mea, cei care au avut un influență asupra mea și cei care au fost atinși de ce s-a întâmplat acum 50 de ani. Apoi vor reveni la mine pentru momente diferite ale vieții mele și la etapele mele din viață începând cu primii ani în care m-am apucat de gimnastică, vorbim despre competițiile europene, despre cele mondiale, despre ce s-a întâmplat la Praga, în fine, lucruri despre viața mea toată. Și, bineînțeles, despre plecarea din România în 1989 și viața de după. Echipa va vorbi cu Marta Caroli, cu Simon Biles, cu pianistul nostru din acele vremuri. Ba chiar au filmat și la Los Angeles cu prietenul meu Arnold Schwarzenegger”.
Evident că insist și o întreb pe Nadia ce știe celebrul actor despre România. „Probabil asociază direct România cu mine, dar și cu ce s-a întâmplat în 1989. Mi-a spus că el a a văzut performanța mea de la Montreal și că mă admira extrem de mult chiar înainte să mă cunoască, nu numai pentru ceea ce am făcut ca performanță, dar și pentru munca pe care am depus-o, venind dintr-un sistem care nu-ți oferea o deschidere în viață după ce terminai cariera. Bineînțeles că a comparat toate acestea și cu viața lui, pentru că și el a plecat de acasă din Austria ca să devină cineva peste ocean. Noi ne-am împrietenit aici, în State, acum vreo 20 și ceva de ani, am fost prezenți la foarte multe evenimente și când era el guvernator, și noi avem o casă în Los Angeles. Iar pe Arnold îl găsești mai tot timpul acolo la gym, vine dimineață de la 9.00 la 10.30, zilnic. Așa dau de el dacă vreau să îl găsesc, pentru că el nu are telefon mobil, dacă îți vine să crezi, nu dorește să aibă și dacă cineva vrea să-l contacteze poate s-o facă doar doar prin e-mail”, povestește Nadia despre bunul său prieten, care va avea un moment special în film.
2026. Și amintirile din trecut.
O duc pe Nadia cu discuția și spre prezent și trecutul recent și îi spun că am fost impresionat în momentul când, la cele mai recente Jocuri Olimpice de la Paris, am descoperit în celebra Place Vendôme, un panou uriaș cu poza Nadiei. „Fetița aceea din ’75-’76 era acolo; timp de o lună a stat în centrul Parisului. Cum te-ai simțit tu să vezi acolo copilul acela?”
„Trăim într-o societate în care avem tendința să uităm repede ce s-a întâmplat ieri, alaltăieri, acum două-trei zile. Să realizez că această fetiță a avut un impact care încă se vede și după 50 de ani, iar lumea vorbește despre asta… este emoționant. Nu mi-am închipuit acest lucru pentru că nu am pășit atunci în sala de gimnastică ca să văd această fetiță, cum spui tu, pe acel panou mare la Olimpiada de la Paris. Așa a fost să fie. Am avut oportunitatea, într-o vreme când nu existau multe sporturi pentru fetițe, ca mama mea să găsească o sală de gimnastică în care ea a crezut că, temporar, o să-mi consum energia. Iar lucrurile au decurs firesc de la o zi la alta. Am intrat într-o viață neștiind la acea oră ce înseamnă sportul de fapt – între timp am descoperit că sportul nu este doar pentru performanță, ci este pentru omul care dorește să trăiască longeviv și sănătos. Existau acolo niște oportunități pentru mine; în comparație cu alți copii de vârsta noastră, noi, fetele de la gimnastică, eram niște staruri, niște eroi care plecau în străinătate și concurau și veneau înapoi în România cu clame de toate culorile, elastice, ciocolată. Nu se găseau foarte multe lucruri atunci, în vremurile în care noi trăiam; iar noi eram niște staruri pentru că făceam gimnastică și concuram și veneam cu lucruri frumoase acasă. Dar nu mi-am închipuit că va dura atât și, cu atât mai puțin că, la mai bine de jumătate de deceniu, fetița aceea, așa cum spui tu, va fi pe un panou enorm în Place Vendôme.”
O rog pe Nadia să vorbim puțin și despre momentul trist, atunci când și-a părăsit, în 1989, casa și țara. Și o întreb direct ce a făcut-o să plece. „Mulți ar putea gândi că tu, fiind Nadia Comăneci, poate aveai atunci niște avantaje, dar pe de altă parte cred că ai simțit că s-a umplut paharul și ai plecat. Ce te-a făcut să nu mai suporți?”
„În primul rând, am terminat cu performanța și m-am retras, în 1981. Odată cu plecarea lui Béla Károlyi, când el nu s-a mai întors în țară, toate ușile s-au închis și pentru mine. Eu nu mai puteam să merg nicăieri și am considerat că nu este corect. Nu a fost corect să mi se facă așa ceva, să fiu pur și simplu închisă în România. Probabil a fost din cauza fricii pe care o aveau autoritățile că voi pleca și nu voi mai reveni. Dar eu nu aveam de gând asta, pentru că doream să-mi continui viața mai departe ca o persoană care poate să ajute ]n domeniul sportului. Însă nu mai eram lăsată să o fac. Am fost aleasă ca membră a CIO (Comitetul Internațional Olimpic) dar din România nu eram lăsată să călătoresc. Cei de la Comitetul Internațional nu înțelegeau de ce nu pot participa la evenimentele lor; s-au gândit că nu merg că poate am programul încărcat, o dată, de două ori, de trei ori… dar după aceea m-au scos afară din comitet, pentru că nimeni nu știa realitatea în care trăiam eu. Toți românii aveau atunci această viață, una controlată, foarte puțini călătoreau, iar eu am considerat că pentru mine va fi un dead end dacă nu o să fac ceva. Deci faptul că Béla a rămas în străinătate, iar eu nu mai puteam ieși din țară ca să pot să fac ceva în viața mea m-a determinat să fac o mișcare, să plec.”
„Cred că durerea cea mai mare a fost atunci că-ți lăsai mama, probabil familia, nu?”, insist. „Da, lăsam totul în spate. Și, atunci când am plecat, știam clar că nu mai pot să îmi văd familia niciodată, că așa era sistemul. Nici mama n-a știut la vremea respectivă de planul meu, pentru că ar fi intrat într-o panică de nedescris. Cred că n-am comunicat apoi mult timp, era imposibil. Am vorbit cu ai mei abia într-un interviu direct via CNN, mult mai târziu, după revoluție.”
I-am reamintit Nadiei, apropo de CNN, și de un moment care a făcut istorie. A fost pentru prima dată în istoria CNN când s-a întrerupt emisia pentru a fi preluată știrea despre sosirea unei persoane. Sosirea Nadiei în Statele Unite ale Americii. „Așa am auzit și eu că s-a întâmplat, dar n-am realizat atunci, pe moment. Am înțeles amplitudinea momentului puțin după Olimpiadă, când am fost într-un turneu în Statele Unite și am văzut câtă lume se înghesuia să vină să mă vadă. În România nu-mi dădeam seama cât eram de cunoscută în alte țări, înțelegi? Adică bine, după Olimpiadă, la aeroport au venit 10.000 de oameni și nu mi-a venit să cred, m-am speriat. Am intrat în avion când n-am înțeles de ce mă așteaptă 10.000 de oameni pentru ceva ce am făcut opt ani de zile. Eu am făcut același lucru opt ani de zile, știi? N-am realizat că am făcut istorie, n-am știut că am fost prima care a luat zecele.”
2026. Întoarcerea la rădăcini.
„Nadia, vorbim și despre locurile natale? Când te întorci cu gândul la Onești, la ce te gândești prima dată?”, îi spun. „Onești înseamnă acasă. Mă gândesc la locuința care încă există, apartamentul meu este acolo, a locuit tatăl meu acolo, încă îl păstrez. Avem o surpriză pentru Onești, vizavi de anul 2026, despre care nu pot încă să vorbesc. Nu pot uita când am fost împreună cu Bart la Onești și ne-am întâlnit cu tatăl meu, pentru că Bart a vrut să-mi ceară mâna de la tatăl meu care vorbea zero engleză. Și i-a spus în engleză «doresc să cer mâna fiicei tale» și tatăl meu a răspuns cu «Thank you!». (Râde.)
„Apoi, acasă văd în minte drumul care mi se pare extrem de scurt acum, de la locuința noastră până la sala de gimnastică, drum pe care îl făceam în fiecare zi și mi se părea așa de lung atunci când eram micuță. Parcul unde mergeam să mă joc, cinematograful unde mă duceam să văd filme, deci văd, resimt acest loc, înțelegi, mi-e foarte familiar.”
Închei discuția cu Nadia și o las să revină la proiectele ei numeroase. 2026 se anunță un an excepțional, în care Nadia va fi, probabil, mai prezentă ca niciodată în inima comunității din România. Pentru al doilea an consecutiv, ea continuă misiunea de ambasadoare a campaniei „Lessons of Worth” a celor de la L’Oréal Paris – un manifest emoționant despre acceptare, iubire de sine și solidaritate feminină. Mai mult, parteneriatul său cu grupul L’Oréal este unul mai complex, Nadia fiind imaginea campaniilor pentru brandurile emblematice Age Specialist și Excellence.
2026 va fi un an în care românii se vor bucura să o aibă în mijlocul lor și să o omagieze. Pentru jumătatea de secol de istorie și pentru că prin ea, România este o țară cu o rezonanță universală
Nadia Comăneci – @ comaneci10
Fotografii: Edward Aninaru @edward_aninaru
Styling: Krystal Collier @krystal_collier
Hairstyle & make-up: Barbara Lamelza @barbaralamelzamakeup
L.A. producer: Gabi Ilioiu @gabiilioiu
Rentals/Grip: James / Jimmy Vierra
Photo assist: Luiza Comsa @luizacomsa01, Daniela Barbu @barbudaniela, Mo Summers @mosummersphoto Fotografii arhivă: hepta.ro.
Celebrăm în acest an jumătate de secol de la un moment care a făcut istorie. Acel 10 perfect al Nadiei Comăneci de la Jocurile Olimpice din 1976. Și aflăm ce surprize ne va pregăti legendara gimnastă.
Text de Andrei Nourescu.
Pe 18 iulie 2026 se împlinesc 50 de ani de la legendarul moment când Nadia Comăneci obținea, la Montreal, prima notă de 10 din istoria Jocurilor Olimpice. A fost un moment care a făcut imediat înconjurul planetei și a rămas, și după 50 de ani, recunoscut ca unul dintre cele mai memorabile episoade din istoria sportului mondial. Acel „Perfect 10”, acela care a învins tehnica și i-a pus pe organizatorii Jocurilor Olimpice în imposibilitatea de a afișa nota corectă (ecranele arătând doar un 1.00) a consfințit o participare excepțională a Nadiei Comăneci la Jocurile Olimpice, transformând-o instant într-un star de talie mondială.
Acum, la jumătate de secol de la acel moment istoric, Guvernul României a decretat ca anul 2026 să fie numit anul Nadia Comăneci. Am purtat un dialog cu Nadia și am întrebat-o, evident, pentru început, ce moment i-a rămas pe retină când închide ochii și se gândește la Montreal 1976. „Evident că mă gândesc la momentul primului 10, adică al primului 1 punct 00, pentru că este momentul de care își aduce aminte toată lumea. Nimeni nu vorbește despre câte medalii sau câte titluri olimpice am luat. Este acel 10 care a rămas în memoria colectivă. «Tu cu zecele», cum și Elon Musk mi-a zis când ne-am văzut de curând. Și nu știu dacă știa toata povestea mea, e mai tânăr decât mine. Dar știa de momentul acela cu nota 10. Adică… toată lumea vorbește. Despre impactul care a făcut ca acel moment să fie istoric. Și, dacă stau și mă gândesc mai bine, există două lucruri care nu vor fi depășite ca record: primul 10 și cea mai tânără gimnastă. Deci astea vor rămâne pe veșnicie.”
2026. Anul Nadia.
Cu modestia ei, Nadia spune că a fost surprinsă că a primit această recunoaștere – ca un an să îi poarte numele. Și speră ca acest lucru să motiveze și mai mulți copii să facă sport și să devină campioni.
„Soțul meu, Bart, făcea glume cu cei de la sală, zicea «noi suntem norocoși ca să primim o zi a noastră pe an și tu ai primit un an întreg». Da, este foarte frumos că lumea mă sărbătorește pentru această aniversare de 50 de ani. Da, este o sărbătoare a întregii țări, o sărbătoare pentru copii, cu activități frumoase, cu competiții care vor fi sub umbrela anului Nadia 2026. Lucruri de care copiii să se bucure, să știe că acel copil – pentru că da, tot copilul mamei mele voi rămâne – a început ceva când era de vârsta lor și a găsit o pasiune și o provocare pe care poate le vor simți și alți copii. De exemplu, la noi în Oklahoma, pe copiii de la academie nu poți să-i scoți din sală. Sunt înnebuniți să stea cât mai mult acolo, pentru că vor să se joace, să învețe, să se ducă acasă să spună că au exersat roata laterală pe bârnă. Și nu te gândi numai la Olimpiadă, gândește-te ce învață fiecare copil în prima zi, în a doua zi, în a treia zi și cum se bucură atunci când primește costumele de competiție pentru club, să meargă cu echipa să concureze la diverse categorii. Deci tot ce are de-a face cu această mișcare de ani de zile este un lucru important pentru copii; ei își găsesc prin sport o identitate și un viitor. Avem și noi un băiat de 19 ani, am trecut prin fazele acestea și am înțeles cum se chinuie copiii când cresc să realizeze cine sunt. Își spun: eu sunt cel mai bun, sunt cel mai iute, sunt cel mai rapid la sport, sunt campionul școlii și tot asa; prin sport își găsesc identitatea. Pentru că, vezi tu, în ziua de azi este foarte dificil să o facă; există atâtea tentații în social media, se revarsă peste ei știri din stânga, din dreapta, sunt bombardați cu tot felul de date și amănunte. Și le este foarte greu să primească atât de multe informații și să le discearnă. Cu sportul… măcar știi că o perioadă de câteva ore copilul este într-un loc sigur și în care învață ceva.”
Revin cu discuția cu Nadia la momentul iulie 1976 și o întreb ce înseamnă pentru ea ca, în ziua de astăzi, o piață centrală din Montreal să poarte numele ei, Piața Nadia Comăneci. „Este onorant, asta pot să zic. Am fost acolo să văd acel loc, să văd cum a fost amenajat. Probabil și canadienii vor pregăti ceva special pentru acest an. Nu avem informații exacte și concrete, dar sunt 50 de ani de la Olimpiada de la Montreal, aniversarea primului 10, un moment istoric care sigur se va sărbători și la Montreal. Sunt și alți sportivi din Canada care au câștigat medalii în 1976, și va exista o gală pe care primăria, Parcul Olimpic și Comitetul Olimpic Canadian doresc să o organizeze.”
2026. Dor de România.
Plecată în America în 1989, Nadia Comăneci nu pierde nicio ocazie de a vorbi peste ocean despre România și de a aminti mereu că este româncă. Am întrebat-o și cum se vede România de acolo, din America, cum se văd românii? „Multă lume știe de România, sunt mulți care vin și vizitează țara și au păreri extrem de bune despre cum găzduim lumea care vine la noi. Mai ales de când se fac și foarte multe filme, din ce am înțeles eu, aici în România. Când am plecat să vin spre țară m-am oprit în Dallas și am auzit întâmplător un steward care venea de la o poartă și se ducea să prindă următorul avion; era pe telefon și vorbea cu cineva și îi tot spunea «I came from Romania. Fantastic place, so nice, you must go!». Asta am auzit eu când treceam de la o poartă la alta. Deci se vorbește frumos despre țara noastră.”
„De ce ți-e cel mai mult dor, din țară, Nadia?”, o întreb. „Dor? De familie, de prieteni, de mâncărurile bune de acasă. Acum, cu telefoanele mobile, vorbesc pe FaceTime cu mama aproape în fiecare zi. Și mi-e mai ușor. Aș vrea să fac eu multe, adică să vin mai des acasă în România, dar nu am atâta timp pe cât mi-aș dori. Bart îmi spune să mă întorc repede, că abia mă așteaptă – este prima dată când a rămas singur acasă de când a plecat fiul nostru, și a rămas acum doar cu cățelușa. Mama mea spune că e mereu tristă când plec. Deci cam în zona asta mă aflu. Trebuie să mă împart cum pot.”
2026. Filmul Nadia.
Anul 2026 va prilejui și alt eveniment important pentru Nadia Comăneci. Se va lansa documentarul „Nadia”, la care regizorul Tudor Giurgiu filmează deja de doi ani. Iar Nadia abia așteptă lansarea.
„Este unul dintre proiectele importante pentru anul 2026. Am filmat mult și în țară, la GymNadia, am dat cu lopata la locul în care Sala Nadia Comăneci se va inaugura în curând (și să sperăm că vom vedea ceva deosebit pentru copiii din România). Facem, de asemenea, ceva special și la Onești, locul de unde am plecat eu. În rest, cu filmul, echipa s-a concentrat în ultima vreme să dialogheze cu oamenii în viața mea, cei care au avut un influență asupra mea și cei care au fost atinși de ce s-a întâmplat acum 50 de ani. Apoi vor reveni la mine pentru momente diferite ale vieții mele și la etapele mele din viață începând cu primii ani în care m-am apucat de gimnastică, vorbim despre competițiile europene, despre cele mondiale, despre ce s-a întâmplat la Praga, în fine, lucruri despre viața mea toată. Și, bineînțeles, despre plecarea din România în 1989 și viața de după. Echipa va vorbi cu Marta Caroli, cu Simon Biles, cu pianistul nostru din acele vremuri. Ba chiar au filmat și la Los Angeles cu prietenul meu Arnold Schwarzenegger”.
Evident că insist și o întreb pe Nadia ce știe celebrul actor despre România. „Probabil asociază direct România cu mine, dar și cu ce s-a întâmplat în 1989. Mi-a spus că el a a văzut performanța mea de la Montreal și că mă admira extrem de mult chiar înainte să mă cunoască, nu numai pentru ceea ce am făcut ca performanță, dar și pentru munca pe care am depus-o, venind dintr-un sistem care nu-ți oferea o deschidere în viață după ce terminai cariera. Bineînțeles că a comparat toate acestea și cu viața lui, pentru că și el a plecat de acasă din Austria ca să devină cineva peste ocean. Noi ne-am împrietenit aici, în State, acum vreo 20 și ceva de ani, am fost prezenți la foarte multe evenimente și când era el guvernator, și noi avem o casă în Los Angeles. Iar pe Arnold îl găsești mai tot timpul acolo la gym, vine dimineață de la 9.00 la 10.30, zilnic. Așa dau de el dacă vreau să îl găsesc, pentru că el nu are telefon mobil, dacă îți vine să crezi, nu dorește să aibă și dacă cineva vrea să-l contacteze poate s-o facă doar doar prin e-mail”, povestește Nadia despre bunul său prieten, care va avea un moment special în film.
2026. Și amintirile din trecut.
O duc pe Nadia cu discuția și spre prezent și trecutul recent și îi spun că am fost impresionat în momentul când, la cele mai recente Jocuri Olimpice de la Paris, am descoperit în celebra Place Vendôme, un panou uriaș cu poza Nadiei. „Fetița aceea din ’75-’76 era acolo; timp de o lună a stat în centrul Parisului. Cum te-ai simțit tu să vezi acolo copilul acela?”
„Trăim într-o societate în care avem tendința să uităm repede ce s-a întâmplat ieri, alaltăieri, acum două-trei zile. Să realizez că această fetiță a avut un impact care încă se vede și după 50 de ani, iar lumea vorbește despre asta… este emoționant. Nu mi-am închipuit acest lucru pentru că nu am pășit atunci în sala de gimnastică ca să văd această fetiță, cum spui tu, pe acel panou mare la Olimpiada de la Paris. Așa a fost să fie. Am avut oportunitatea, într-o vreme când nu existau multe sporturi pentru fetițe, ca mama mea să găsească o sală de gimnastică în care ea a crezut că, temporar, o să-mi consum energia. Iar lucrurile au decurs firesc de la o zi la alta. Am intrat într-o viață neștiind la acea oră ce înseamnă sportul de fapt – între timp am descoperit că sportul nu este doar pentru performanță, ci este pentru omul care dorește să trăiască longeviv și sănătos. Existau acolo niște oportunități pentru mine; în comparație cu alți copii de vârsta noastră, noi, fetele de la gimnastică, eram niște staruri, niște eroi care plecau în străinătate și concurau și veneau înapoi în România cu clame de toate culorile, elastice, ciocolată. Nu se găseau foarte multe lucruri atunci, în vremurile în care noi trăiam; iar noi eram niște staruri pentru că făceam gimnastică și concuram și veneam cu lucruri frumoase acasă. Dar nu mi-am închipuit că va dura atât și, cu atât mai puțin că, la mai bine de jumătate de deceniu, fetița aceea, așa cum spui tu, va fi pe un panou enorm în Place Vendôme.”
O rog pe Nadia să vorbim puțin și despre momentul trist, atunci când și-a părăsit, în 1989, casa și țara. Și o întreb direct ce a făcut-o să plece. „Mulți ar putea gândi că tu, fiind Nadia Comăneci, poate aveai atunci niște avantaje, dar pe de altă parte cred că ai simțit că s-a umplut paharul și ai plecat. Ce te-a făcut să nu mai suporți?”
„În primul rând, am terminat cu performanța și m-am retras, în 1981. Odată cu plecarea lui Béla Károlyi, când el nu s-a mai întors în țară, toate ușile s-au închis și pentru mine. Eu nu mai puteam să merg nicăieri și am considerat că nu este corect. Nu a fost corect să mi se facă așa ceva, să fiu pur și simplu închisă în România. Probabil a fost din cauza fricii pe care o aveau autoritățile că voi pleca și nu voi mai reveni. Dar eu nu aveam de gând asta, pentru că doream să-mi continui viața mai departe ca o persoană care poate să ajute ]n domeniul sportului. Însă nu mai eram lăsată să o fac. Am fost aleasă ca membră a CIO (Comitetul Internațional Olimpic) dar din România nu eram lăsată să călătoresc. Cei de la Comitetul Internațional nu înțelegeau de ce nu pot participa la evenimentele lor; s-au gândit că nu merg că poate am programul încărcat, o dată, de două ori, de trei ori… dar după aceea m-au scos afară din comitet, pentru că nimeni nu știa realitatea în care trăiam eu. Toți românii aveau atunci această viață, una controlată, foarte puțini călătoreau, iar eu am considerat că pentru mine va fi un dead end dacă nu o să fac ceva. Deci faptul că Béla a rămas în străinătate, iar eu nu mai puteam ieși din țară ca să pot să fac ceva în viața mea m-a determinat să fac o mișcare, să plec.”
„Cred că durerea cea mai mare a fost atunci că-ți lăsai mama, probabil familia, nu?”, insist. „Da, lăsam totul în spate. Și, atunci când am plecat, știam clar că nu mai pot să îmi văd familia niciodată, că așa era sistemul. Nici mama n-a știut la vremea respectivă de planul meu, pentru că ar fi intrat într-o panică de nedescris. Cred că n-am comunicat apoi mult timp, era imposibil. Am vorbit cu ai mei abia într-un interviu direct via CNN, mult mai târziu, după revoluție.”
I-am reamintit Nadiei, apropo de CNN, și de un moment care a făcut istorie. A fost pentru prima dată în istoria CNN când s-a întrerupt emisia pentru a fi preluată știrea despre sosirea unei persoane. Sosirea Nadiei în Statele Unite ale Americii. „Așa am auzit și eu că s-a întâmplat, dar n-am realizat atunci, pe moment. Am înțeles amplitudinea momentului puțin după Olimpiadă, când am fost într-un turneu în Statele Unite și am văzut câtă lume se înghesuia să vină să mă vadă. În România nu-mi dădeam seama cât eram de cunoscută în alte țări, înțelegi? Adică bine, după Olimpiadă, la aeroport au venit 10.000 de oameni și nu mi-a venit să cred, m-am speriat. Am intrat în avion când n-am înțeles de ce mă așteaptă 10.000 de oameni pentru ceva ce am făcut opt ani de zile. Eu am făcut același lucru opt ani de zile, știi? N-am realizat că am făcut istorie, n-am știut că am fost prima care a luat zecele.”
2026. Întoarcerea la rădăcini.
„Nadia, vorbim și despre locurile natale? Când te întorci cu gândul la Onești, la ce te gândești prima dată?”, îi spun. „Onești înseamnă acasă. Mă gândesc la locuința care încă există, apartamentul meu este acolo, a locuit tatăl meu acolo, încă îl păstrez. Avem o surpriză pentru Onești, vizavi de anul 2026, despre care nu pot încă să vorbesc. Nu pot uita când am fost împreună cu Bart la Onești și ne-am întâlnit cu tatăl meu, pentru că Bart a vrut să-mi ceară mâna de la tatăl meu care vorbea zero engleză. Și i-a spus în engleză «doresc să cer mâna fiicei tale» și tatăl meu a răspuns cu «Thank you!». (Râde.)
„Apoi, acasă văd în minte drumul care mi se pare extrem de scurt acum, de la locuința noastră până la sala de gimnastică, drum pe care îl făceam în fiecare zi și mi se părea așa de lung atunci când eram micuță. Parcul unde mergeam să mă joc, cinematograful unde mă duceam să văd filme, deci văd, resimt acest loc, înțelegi, mi-e foarte familiar.”
Închei discuția cu Nadia și o las să revină la proiectele ei numeroase. 2026 se anunță un an excepțional, în care Nadia va fi, probabil, mai prezentă ca niciodată în inima comunității din România. Pentru al doilea an consecutiv, ea continuă misiunea de ambasadoare a campaniei „Lessons of Worth” a celor de la L’Oréal Paris – un manifest emoționant despre acceptare, iubire de sine și solidaritate feminină. Mai mult, parteneriatul său cu grupul L’Oréal este unul mai complex, Nadia fiind imaginea campaniilor pentru brandurile emblematice Age Specialist și Excellence.
2026 va fi un an în care românii se vor bucura să o aibă în mijlocul lor și să o omagieze. Pentru jumătatea de secol de istorie și pentru că prin ea, România este o țară cu o rezonanță universală
Nadia Comăneci – @ comaneci10
Fotografii: Edward Aninaru @edward_aninaru
Styling: Krystal Collier @krystal_collier
Hairstyle & make-up: Barbara Lamelza @barbaralamelzamakeup
L.A. producer: Gabi Ilioiu @gabiilioiu
Rentals/Grip: James / Jimmy Vierra
Photo assist: Luiza Comsa @luizacomsa01, Daniela Barbu @barbudaniela, Mo Summers @mosummersphoto Fotografii arhivă: hepta.ro.
