Header-March-2019

Special Guest

5 cărți cu final neașteptat

by

Trebuie să recunoaștem că uneori ne dăm seama de la primele pagini dacă o carte este pe gustul nostru sau nu. Sunt și cărți a căror acțiune debutează greu, dar din momentul în care ne prinde, nu o mai putem lăsa din mână. Dar la fel de adevărat este și faptul că un final bun poate potența întreaga carte sau, dimpotrivă, o poate distruge. Vă prezentăm mai jos 5 cărți cu final neașteptat, care, dacă nu vă vor surprinde, cel puțin vă vor da de gândit.

Femeia ascunsă de E. G. Scott

Rebecca nu ştia că iubirea este posibilă până să-l întâlnească pe Paul, un bărbat însurat al cărui trecut e la fel de îndurerat ca al ei. Atraşi irezistibil unul de celălalt, cei doi sfârşesc prin a fi împreună, având sentimentul că sunt perechea perfectă. Dar, douăzeci de ani mai târziu, secretele sumbre care i-au făcut să se apropie ajung să le distrugă căsnicia. Femeia ascunsă, este o poveste pe două voci, confesiunile a doi soți, două versiuni ale aceluiași mariaj , un joc imprevizibil şi elegant de-a şoarecele şi pisica, o poveste tulburătoare despre infidelitate şi neîncredere, care te ţine în suspans până la surprinzătoarea răsturnare de situaţie din final, făcându-te să te întrebi cât de bine îţi cunoşti partenerul de viaţă.

O familie aproape normală de Mattias Edvardsson

O familie aproape normală de Mathias Edvardsson, construit pe trei voci narative, este un thriller alert și captivant, care vorbește despre situații-limită și provocările psihologice pe care acestea le presupun, precum și despre compromisurile pe care le facem pentru a împlini așteptările celor dragi. Romanul te face să pui la îndoială tot ceea ce știi despre cei mai apropiați de tine – familie, prieteni sau colegi. Cât de bine îi cunoști pe cei dragi? Sau pe cel mai bun prieten? În cine poți avea încredere? Edvardsson nu dă răspunsuri ușoare, mai mult pune la îndoială corectitudinea legilor care determină vinovăția sau inocența unei persoane suspectate de crimă.

     

În grădina căpcăunului de Leila Slimani

În grădina căpcăunului, scris de autoarea de origine marocană Leila Slimani, este un roman captivant, erotic și foarte îndrăzneț, mai ales dacă ne luăm după subiectul deloc comod abordat de scriitoare: dependența de sex la femei. Cartea, publicată la Editura Pandora M (parte a grupului editorial Trei) oferă o explorare a sexualității, a adicției şi a nevoii unei femei de a simți că trăieşte.

„Un roman șocant!”, „Niciun bărbat nu ar fi îndrăznit să scrie ce a scris ea!” – acestea au fost reacțiile față de romanul Leila Slimani, prima scriitoare care a câștigat premiul „La Mamounia” (echivalentul premiului Goncourt în Maroc) cu o carte care abordează un subiect atât de revoluționar pentru o autoare de origine marocană.

Adele şi Richard formează un cuplu parizian perfect. Tineri şi frumoşi, au cariere de succes şi vieți sociale împlinite. Ea este jurnalistă, el este medic şi au împreună un copil pe care, cel puțin aparent, şi l-au dorit foarte mult şi care le-a consolidat relația.

Privit de la distanță, mariajul lor pare fără cusur, însă dacă te apropii, fisurile care-l străbat devin vizibile, distorsionând imaginea şi făcându-te să te întrebi care este adevărul din spatele măştilor. Adele e plictisită de slujba şi de mariajul ei, fiind stăpânită de o nevoie insațiabilă de sex. Îşi face programul în funcție de aventurile ei extramaritale, ajungând târziu la serviciu şi mințindu-şi soțul, până când, într-o zi, cade într-o cursă pe care şi-a întins-o singură.

Acolo unde cântă racii” de Delia Owens

Despre romanul Acolo unde cântă racii de Delia Owens, publicat în România de Editura Pandora M, se poate spune că este cartea anului 2019 la nivel internațional. Stilul narațiunii și subiectul abordat, povestea de viață a autoarei, care și-a făcut spectaculosul debut în beletristică la 70 de ani și, nu în ultimul rând, faptul că este inspirat de o crimă reală au transformat Acolo unde cântă racii în romanul-vedetă al momentului. Bestseller New York Times douăzeci de săptămâni la rând, vândut în trei milioane de exemplare în doar un an de la apariție, Acolo unde cântă racii urmează să fie ecranizat după ce i-a captat atenția lui Reese Witherspoon. Nu ne mirăm, pentru că numele cărții se află în acest moment pe buzele tuturor.

Cartea spune povestea Kyei Clark, o fetiță care crește și se maturizează în mijlocul naturii, departe de oameni. Este totodată și o poveste de iubire emoționantă, dar include și elemente de crime. După uciderea unui tânăr, Kya este cea bănuită, pentru că este „altfel” decât toți ceilalți oameni. Când mai sunt doar câteva pagini până la final și crezi că ești lămurit cu toate firele epice ale cărții, autoarea le aruncă în cele din urmă într-o cu totul altă lumină care fac din această carte una deloc previzibilă, cu un farmec aparte.

Dragoste și ură, de Rhidian Brook

Dragoste și ură este o poveste captivantă despre iubire, trădare și răzbunare, într-o lume sfâșiată de război.

Acțiunea cărții are loc în Hamburg, 1946, când mii de oameni rămân captivi în ceea ce se numește acum Zona de ocupație britanică. Însărcinat să supravegheze reconstrucția orașului ruinat și denazificarea localnicilor, colonelul Lewis Morgan primește o vilă superbă pe malul fluviului Elba, unde se va muta împreună cu soția sa, Rachel, și fiul lor, Edmund. Contrar uzanțelor, colonelul Morgan nu-i obligă pe proprietarul vilei, Stefan Lubert, și pe fiica lui să plece, ci insistă să locuiască împreună. Fiecare personaj trebuie să se confrunte cu sine însuși pe măsură ce ostilitatea și durerea dau naștere la pasiuni nebănuite și trădări sfâşietoare.
Dragoste și ură este un roman cutremurător despre convingerile noastre cele mai puternice, despre dorințele noastre cele mai adânci și despre forța transformatoare a iertării, iar finalul cărții este unul care va îndemna mult timp la reflecție. Romanul Dragoste și ură a fost tradus în 23 de limbi și ecranizat de Fox Searchlight, cu Keira Knightley, Jason Clarke şi Alexander Skarsgård în rolurile principale.

TEXT DE CAMELIA CAVADIA

Weekend în Transilvania

by

Care este locul vostru preferat din țară? Fără nicio ezitare, Transilvania este acel loc în care mă simt ca acasă, iar amintirile din copilărie sunt la tot pasul. Poate și pentru că în majoritatea vacanțelor de vară eram “expediată” cu bunica și verișorul meu la Alma Vii, un sat săsesc din apropiere de Mediaș. Acum, de fiecare dată când simt că am nevoie de un weekend de liniște sau pur și simplu să îmi amintesc de anii în care singura grijă era ce mâncăm bun și ce dealuri mai cutreierăm, pornesc spre Transilvania.

Satele săsești, situate în sud-estul Transilvaniei, cu case mari, colorate și porți uriașe, cu o atenție deosebită la detalii sunt așezate în jurul bisericilor fortificate. Peste 150 de fortărețe, în diverse stiluri arhitecturale, creionează satele-cetăți din această regiune. An de an, din ce în ce mai mulți turiști străini vin să descopere atmosfera locală și să se bucure de preparatele culinare tradiționale.

Viscri, Criț, Biertan (sit protejat din patrimoniul UNESCO), Saschiz, Buneşti, Cincşor, Cund sau Meşendorf sunt doar câteva din localitățile unde aș merge în fiecare weekend, locuri care oferă servicii extraordinare pentru o mini-vacanță la țară.

Ce este o biserică fortificată? În secolele XII-XIII au sosit în Transilvania primii coloniști sași care și-au construit sate mari cu străzi concentrate în jurul unei piețe centrale. Viața spirituală a comunității nu era deloc neglijată, aceștia ridicând biserici cu elemente gotice și influențe saxone și bavareze, încojurate de ziduri care aveau rolul de apărare. Bisericile fortificate transilvane păstrează povești de odinioară din viața satului, iar azi, formează o atracție turistică pentru vizitatori. “Cetățile țărăneşti” cuprind turnuri de clopotnită și ziduri înalte și groase conținând multiple elemente defensive precum creneluri, drum de strajă sau turnuri de apărare care puteau adăposti întreaga populație a satului. În plus, fortificațiile cuprindeau cămări care pe timp de pace erau folosite ca hambare.

Mai jos, locurile mele preferate unde revin, an de an, pentru încărcarea bateriilor după o săptămână aglomerată în București.

Casele de Oaspeți din Cincşor: una din cele mai frumoase și elegante locații din Transilvania. Cincşor este un sat mic din Transilvania situat la mijlocul drumului dintre Brașov și Sibiu. Casa țărănească, vechea școală și casa parohială, locurile care reprezentau sufletul comunității, sunt atent restaurate și formează împreună cu Biserica Fortificată un ansamblu istoric tipic pentru fostele sate săseşti. Biserica fortificată din Cincşor a fost pentru prima oară mentionată în 1421. După lucrări de restaurare, este deschisă pentru vizite, vernisaje de pictură sau alte evenimente culturale care susțin tinerii artiști atât la nivel local, cât și internațional. Vechea școală, o clădire cu influențe Art Nouveau realizată în 1910 de către un renumit arhitect local, este transformată în 4 camere amenajate cu mobilier tradițional, camera de zi-biblioteca, adică zona de relaxare, și restaurantul.

Fosta Parohie Evanghelică este cea mai veche clădire privată din Cincsor, construită probabil înainte de 1600, este recondiționată și oferă locuri de cazare, iar în grădină se organizează diverse evenimente. Recent, Ruxandra şi Gabriel de la Amuse Bouche au organizat acolo un weekend gastronomic cu chefi care reinterpretează rețetele bunicii punând accent pe sustenabilitate şi ingrediente simple, locale şi de sezon. Radu Dumitrescu (Voilà Bistro – Bucureşti), Ioan Bebeşelea (Syndicat Gourmet – Sibiu) şi Adrian Boscu, chef-ul locației, au folosit legume şi fructe din grădină, carne şi brânzeturi de la mici producători locali pentru a pune în lumină cele mai cunoscute preparate specifice zonei, într-o interpretare a vremurilor actuale.

Întregul complex este una dintre puținele inițiative de restaurare a patrimoniului săsesc din Transilvania luate în grijă de Carmen Schuster, fostă elevă a școlii din Cincşor, reîntoarsă pe meleagurile copilăriei după mulți ani petrecuți în Germania. Împreună cu soțul ei sunt mereu dornici să împărtășească celor care le trec pragul povești de odinioară și să le ofere condiții de cazare premium în cele 18 camere pe care le au în locațiile amintite mai sus.

Valea Verde: la 30 de kilometri de Sighișoara, dintre care ultimii 10 pe un drum forestier printre văi și dealuri, ajungem în satul Cund la Valea Verde, destinație gastronomică de top din România. Formată din mai multe case săsești restaurate cu multă atenție și bun-gust, locul este renumit atât pentru trufe, dar mai ales pentru preparatele culinare și evenimentele tematice adesea organizate aici. Proprietarii, cuplul german Jonas și Ulrike Schäfer, s-au îndrăgostit de Transilvania la începutul anilor 90, moment în care au decis să se stabilească în România și să readucă la viață un sat din inima Transilvaniei. Atracția principală este, cu siguranță, restaurantul unde se întâmplă cele mai “delicioase” povești culinare, majoritatea având ca ingredient principal trufele şi asociate cu cele mai renumite vinuri locale şi internaționale, sub atenta îndrumare a lui Jonas.

Zabola: la o oră de Brașov, în apropierea orașului Sf Gheorghe este una dintre cele mai  romantice destinații din România. Domeniul cu iz nobil, actuala reședință a contelui maghiar Mikes (care încă locuiește acolo), este cunoscut mai ales pentru camerele atent decorate cu elemente moderne şi elegante, dar şi pentru activitățile recreative: plimbare cu barca pe lac, drumeții prin pădure sau observatorul de urși.

Raven’s Nest: în inima verde a Apusenilor, la 85 km de Cluj-Napoca, ancorat la baza rezervației naturale Cascada Vânătarele Ponorului, stă Raven’s Nest, cea mai autentică trimitere către stilul de viață tradițional, un muzeu al satului în miniatură construit în vârf de munte. Cele 3 case din lemn, vechi de 100 de ani, restaurate cu atenție, te transpun într-un tărâm de basm. Decorate tradițional, cu detalii din folclorul românesc și materiale de construcții cât mai naturale, cele 11 camere au denumiri din basme.

Restaurantul “Vatra Zmeilor”, cuibul central, este un octogon făcut din bucăti de case vechi, cu un stâlp în mijloc, care susține tavanul și este decorat cu simboluri arhaice românești. Preparatele tradiționale sunt atent pregătite și inspirate din cartea de bucate a lui Radu Anton Roman. Terasa oferă o priveliște care îți taie respirația asupra Apusenilor, iar în timpul zilei, se pot face diverse trasee până la cascada Vânătarele Ponorului, Poarta Zmeilor și peștera Huda lui Papară.

Cross Country Farm: la doar câțiva kilometri de Sighișoara, în satul Prod – comuna Hoghilag, se află destinația perfectă pentru călărie. Proprietatea lui Mihnea Vîrgolici, unul dintre cei mai cunoscuți oameni din domeniul ecvestru din  România, este plasată în topul recomandărilor din Europa de ghidul Lonely Planet, iar concursul organizat de el, Transylvania Horse Show, atrage anual sute de participanți internaționali.  Weekendul petrecut aici a fost o adevărată experiență cu multe activități ecvestre și plimbări în natură.

A traveller lady,

Cristina Cuvineanu

Ce fac 20 de români cu centuri negre la Tokyo sau despre motivație

by

Partea cea mai tare a fost în subsol. Mie aia mi-a plăcut. A fost însă abia în penultima zi, după mulți nervi în stomac și aiurea, beri, cartofi cu ansoa la Oborul din Tokyo, sandvișuri cu ou, sushi și trezit la cinci dimineața (după ce ai adormit la trei, cu ceai de tei, pastile, meditație și poveste de la Calm) ca să fii pe saltea la șase. Atunci începe prima practică la Hombu Dojo și vrei să fii bun de luat la luptă frățească japoneză. De-aia m-am dus.

Mai exact, pentru că, o dată pe an, tot piciorul de practicant din lumea largă, dar mai ales din Japonia se adună la Tokyo pentru cel mai mare eveniment de aikido: o zi de demonstrații. Dacă fondatorul Morihei Ueshiba ar fi permis competiții, probabil că ziua ar fi fost un turnir cu surle și trâmbițe. Aikido, însă, e o artă marțială contemporană, supranumită și arta păcii. Competiția e doar cu sine, așa că putem doar să arătăm ce am învățat între timp. Asta dacă suntem printre cei foarte puțini aleși.

Ei bine, în 2019, România a fost pentru prima dată invitată să arate ce știe. Mai exact,  ce știu 20 de centuri negre din Aikikai România, când le pui lumina în ochi și îi scoți în pas alergător într-o arenă cu 10.000 de spectatori printre care profesorul lor japonez, mulți din cei mai mari profesori japonezi de la Hombu Dojo, și deci din lume, și cine s-o mai fi uitând pe Facebook live. În arena pătrată sunt cinci saltele mari: în cele patru colțuri și în centru. Ca într-un banc, pe colțuri sunt Rusia, Statele Unite și Marea Britanie. În mijloc, cu onoare, 20 de samurai mioritici.

Până la salteaua din mijloc de la Nippon Budokan, a fost însă cale lungă. Pentru mine, 17 ani. Pentru alții, ca senseiul meu de exemplu, și 27. Nu cred că mi-am propus vreodată să evoluez în vreo arenă, deși mă uit la Mulan din 1998 și mă trezesc pe muzica din Gladiatorul. Dacă e să spun drept, de data asta nici n-am vrut să mă urc în avion.

***

Primul lucru de știut când mergi la All Japan Aikido Demonstration: e o mare onoare să fii ales să demonstrezi. Al doilea lucru de știut: pregătirea o să te stoarcă. Mental, emoțional, poate și fizic. O să epuizezi în cap toate felurile în care o s-o dai de gard. Uite câteva idei. O să te împiedici în hakama (arată ca o fustă. Ai dreptul să o porți doar de la shodan, adică de la primul grad de centură neagră. Da, poartă și bărbații). O să uiți ce tehnică urmează. O să greșești tehnica. O să vrei la baie. O să cazi aiurea și o să-ți dai un deget peste cap. O să ți se pună un cârcel. Oricum, n-o să poți continua. O să se vadă că nu ești în sincron cu ceilalți. Partenerul tău n-o să-ți spună niciodată, dar o să-i pară rău că a ales să lucreze cu tine. În esență, o să aduci dizgrație țării, organizației etc. și de-acum la toate ieșirile la bere o să fii “ala sau aia care a greșit la All Japan”.

Pregătirea pentru demonstrația din 25 mai 2019 a început în februarie. Timp berechet de construit scenarii, repetat cu nervi, repetat cu râsete, și pe dedesubt, cu un capăt de speranță că o să fim OK. Până la urmă, facem toți aikido de atâția ani pentru că ne place. “Vai, mamă, dați și bani să mergeți acolo!”. Mama are uneori replici ca niști săbii. E totuși mamă de doi samurai. Fratele meu a început să practice aikido cu 10 ani înaintea mea. La demonstrație o să lucrăm împreună.

***

Ca să treci prin toate emoțiile și furcile caudine pe care orice țintă demnă de respect le declanșează, ceva trebuie să te tragă în viitor. E simplu să spui: trebuie să vrei. Trebuie să vrei să iei centura neagră. Trebuie să vrei să ai propria ta companie și să o faci să meargă. Trebuie să vrei să te trezești la cinci dimineața. Trebuie să vrei să fii cineva prin care tehnica pur și simplu curge. Da, trebuie să vrei!

Vrutul ăsta, însă, nu e asa de simplu. Vrutul asta, am invatat eu, se aduna din mai multe lucruri, cum se compuneau fortele la fizica in scoala generala: ai incredere in profesorul tau ca e capabil, corect si atent. E o forta. Ai incredere ca partenerul tau apare la intalnire cu mintile la el si te proiecteaza unde nu te lovesti de altcineva (in aikido nu exista “te prinde cand cazi”, dar cam asta ar fi ideea). E o alta forta. Ai incredere ca daca tii ritmul cu persoana de langa tine, ea o sa-l tina cu cea de langa ea. Si asa o sa fim toti in sincron in demonstratie. Si asta e alta forta. Si mai ai incredere ca daca ti se inmoaie genunchii, iti pierzi vocea, uiti cum te cheama, sau o iei razna despre cum ai gresit si vor fi consecinte etc., fortele astea o sa preia controlul, ca gravitatia. Abia atunci le simti, cand vrei sa existe. Si daca ele n-ar fi, nu s-ar povesti.

Da, incepe cu tine. Incepe cu intratul pe saltea si cand n-ai chef sau te doare spatele. Dar asta e doar varful aisbergului. In adancuri sunt linii personale de cod, rescrise poate de cateva ori intre timp. La inceput vii sa arati ca poti. Ca si o femeie poate. Apoi pentru ca te ia pe sus energia si te simti vie. Pentru ca esti intr-un grup cu care imparti ceva fara rest, cateva ore pe saptamana. Pentru ca esti sedus de simplitatea unui maestru in actiune. Si daca stai pe saltea destul de mult cat sa cunosti si dezamagirea, o sa fie un moment in care o sa trebuiasca sa te intrebi pentru ce te intorci. Te intorci nu doar pentru ce poti sa inveti tu, ci pentru ce poti sa dai mai departe. Si asta deschide un nou univers. Ca intr-o casnicie care are nevoie sa se reinventeze, stai pentru ca aveti un proiect pretios impreuna care are inca viitor. Si pentru asta iti reasezi si reconsideri coborasurile sau platourile si inveti sa iubesti din nou, alfel.

Si toate astea inseamna sa vrei.

***

E suficient ca o veriga sa cedeze, ca, de exemplu, la unu noaptea inaintea plecarii la Tokyo, sa simti ca nu mai ai aer. Si cum si atunci trebuie sa faci ceva, eu l-am sunat pe frate-meu. “O sa zici ca sunt nebuna”, i-am zis, “dar eu nu cred ca pot sa vin”. Imi tremura vocea. Nu stiu de unde a avut intelepciunea sa zica orice mi-o fi zis. Tin minte doar ca avea un ton cald si am fost de acord ca ne auzim dimineata sa-i spun ce m-am hotarat. O zi mai tarziu am aterizat la Haneda.

As vrea sa spun ca am fost in vacanta. N-am fost. Am umplut timpul cat de bine am putut pana la eveniment. Cu laptop-ul in brate in parc, ca sa-mi respect deadline-urile. Cu practici dimineata si seara la Hombu Dojo, unde fiecare dintre noi repeta exercitiile pentru demonstratie pe apucate. Cu trasee in Akihabara, in metri patrati nesfarsiti de tehnologie, urmati de sushi in spatii mici. Cu explorari prin supermarket, unde orice snack e mic, dulce si moale. Cu plimbari pe strazi curate si largi, unde printre siruri gri de zgarie nori sunt petece portocalii de altare shinto. Apoi pe stradute aglomerate langa gara din Shinjuku, unde am mancat unul dintre cele mai bun gratare de ton din viata mea, inghesuiti la o masa mica, pe lazi de bere in loc de scaune si am sarbatorit ziua de nastere a unuia dintre noi. Sau cu o iesire memorabila la New York Bar, ca in Lost in Translation, cu steak si vin rosu ireprosabil, cocktailuri de sampanie rose si jazz. Pana la ziua cea mare.

***

La Nippon Budokan lumea intra ca intr-un musuroi. La receptia de afara, unul dintre cei mai mari profesori ai momentului, Yoshiaki Yokota, supravegheaza personal inregistrarea participantilor. In jur e plin de rulote care vand cutii bento frumos impachetate cu tot soiul de delicatese. Pana ne vine noua randul sa demonstram si deci sa simtim cat ne e de foame, toate o sa dispara. Dar acum nimeni n-are nervi sa planifice nimic pentru dupa.

Romania e in program la ora 15:20 si are exact 90 de secunde. Avem cateva ore bune sa ne obisnuim cu sala si sa trecem de primul val de adrenalina. In realitate, asta arata ca niste barbati in toata firea atarnati peste balustrada de la balcon ca sa vada mai bine, copii muti de emotie inainte de examen. Nu stiu de ce, femeile din delegatie imi par mai putin impresionabile. Sau poate ascund mai bine. Oricum, duse sunt replicile cu nerv de altadata. Inainte de furtuna, in aer pluteste o stare de pisoi plouat. Asta, desigur, pana cand ne punem gi-urile (kimono-urile) si coboram cu jumatate de ora inainte in subsol.

***

In jurul arenei, pe mai multe etaje, e un labirint demn de mintea lui John Malkovich. Tavanul e jos, peretii sunt verzui ca la scoala, si intre ei curg rauri disciplinate de demonstranti in kimono. Desi e foarte ingust, nimeni nu se baga in fata. In tara in care se da cu aspiratorul pe trotuarul din fata magazinului si pe treptele de la metrou, insa, asta nu ma mai mira.

Grupul se aseaza, perechi, perechi, langa fata timida cu ochelari care are un semn pe care scrie Romania. Abia atunci intelegem ca se intampla. Ca in niste minute bune chiar o sa iesim in arena si ce-o sa fie, o sa fie. Ne uitam ochi in ochi unii la altii. Nimeni nu spune: “am emotii” sau “nu-mi vine sa cred”. Nu cu cuvinte. Dar pentru ca trebuie sa spunem ceva sau undeva, in interior, o coarda prea intinsa o sa plesneasca, cineva arunca in grup o ecuatie de gradul doi. Rasete.

Langa mine, intr-un cotlon, un baiat japonez foarte intimidat de situatie isi ridica bluza de la kimono, ca si cum i-ar fi teama ca o sa-si piarda pantalonii in timpul demonstratiei lui. Langa el, colegul lui japonez se uita jenat in alta parte si nu intelege ca bluza e OK, problema ar fi moralul. Cand trece pe langa noi, sensei Mihaita ii incurajeaza a la Roumaine, cu un impuls dragastos. Are efect, baiatul nostru se remonteaza, rade si pleaca in treaba lui.

Noi ramanem pe pozitii, o miniarmata incordata inaintea unui razboi bun fara inamici sau pierderi. Avem doua rezerve. S-au pregatit pana in ultimul moment si acum stiu ca nu vor iesi pe saltea. Toti suntem arc, dar intre a gresi acolo afara si a ceda locul, toata lumea alege prima varianta. Multi sunt accidentati, pe calmante sau cu febra. Nu conteaza. Ce-o fi, o fi. Cum ar zice sensei, e doar “o data-n viata”.

“-Cine greseste, ma-sa-i hmhm”, se aude din pluton baiatul cu ecuatia. Rasete. “-Bai, nu e corect pentru mama, are risc dublu”, zice frate-meu. Rasete. Dar functioneaza, Planetele se aliniaza. Mai trebuie doar sa ne zica start. Cineva ne zice si intram in arena, unde stam in formatie compacta. Unde japonezii stau smirna, romanii se foiesc, se uita-n jur. Asa il vad la etaj pe colegul nostru care ne face o galerie de zile mari, expansiv, exploziv, printre japonezi jenati de atata emotie in public. Doar un tutu roz ii lipseste. Pentru noi, insa, show-ul lui e mana cereasca.

***

Dezvaluire de proportii: orice pare simplu ca buna ziua in afara arenei devine de 1,000 de ori mai greu pe teren (daca nu esti Simona Halep, desigur). Asa se explica de ce intram pe saltea inainte sa ne vina randul. Baiatul care ne conduce ne cheama inapoi. Senseiul nostru japonez, Yukimitsu Kobayashi, se teleporteaza de la prezidiu sa vorbeasca cu el. Nu stim ce-i spune. Il cearta sau cam asa ceva. Emotiile au devenit dintr-o data foarte simple. Intelegi de ce Ridley Scott nu le da niciodata actorilor lui la cadru instructiuni despre sensul vietii. Oricum nu le-ar auzi. Mesajele simple sunt cheia, cum ar zice si Hagi.

Gong. Si intram in pas alergator. Ne salutam. Si incepe. Tin minte ca salteaua era verzuie, de paie, cu margine alba de panza tare. La primele caderi m-am lovit in ea. Tin minte ca ma ridicam si atacam din nou. Si mai tin minte vocea fratelui meu: “Hai ca iese, hai ca e bine, si inca una…” La mijlocul tehnicilor am avut un moment, o expiratie, in care am inteles unde sunt si m-am relaxat, ca o gura de aer intr-o cursa lunga subacvatica. Apoi am intrat iar in tehnica si am vazut pete albe si negre in jur, costumele colegilor mei. Am auzit apoi gongul de final. Am salutat. L-am auzit pe sensei, ne zicea sa iesim. Si ca toate mamele sunt bine.

***

M-am trezit pe hol. Tuturor ne e foame si avem de gestionat o noua realitate: viata de dupa demonstratie. Nu stim cum sa cooperam cu situatia, asa ca ne facem poze de grup, inclusiv cu reprezentantii Ambasadei Romaniei la Tokyo, veniti special sa ne salute. Aflam ca a fost cutremur exact la inceputul demonstratiei noastre, la 17:20. Am simtit careva? Doar din tribune. Ne uitam la inregistrare. Nimeni n-a gresit. E nou insa, si niciunul dintre noi nu pune inca nicio parere in spatiu. Istoria e prea proaspata. Ii dam timp sa se aseze cat urmarim demonstratiile de la final, ale celor mai respectati maestri. Stam toti inghesuiti pe scari si ne uitam ca la televizorul din vecini in copilarie.

Apoi plecam flamanzi sa ne pregatim de petrecerea pe care ne-a organizat-o Sensei Kobayashi la o izakaya, un birt japonez traditional. In genunchi la mese lungi, povestim catalizati de carafe de bere, salate, orez prajit si mancaruri estetice carora le-am pierdut sirul. Sensei Kobayashi da noroc cu noi. Ne arata tricourile de la aniversarea lui de 60 de ani. Rade de cum o sa fie el pensionar. In loc de recenzii, primim de la sensei Tsuruzo Miyamoto o sticla imensa de sake. N-om fi fost chiar rai. Cantam apoi pana dimineata devreme la karaoke.

Au fost cele mai scumpe 90 de secunde din viata mea. Dar daca e “o data-n viata”, cum a spus sensei, atunci sa fie.

La o zi dupa ce am ajuns acasa, lista de whatsapp de Japonia se redeschide brusc. Sensei Kobayashi ne anunta ca Aikikai Romania este asteptata sa demonstreze la a 58 editie a All Japan Aikido Demonstration. Hmm…

TEXT DE ROXANA GRĂMADĂ

Roxana Grămadă este copywriter de conversie și creatoarea Cuvinte Potrivite, un studio de design pentru identități de afaceri. Scrie și povești cu și în beneficiul copiilor pentru UNICEF România. Când nu livrează rost și rezultate prin cuvânt, este practicant și instructor de aikido, 3 dan Aikido Aikikai.

Norvegia: 16 zile și peste 3500 de km de peisaje memorabile în fiorduri și Insulele Lofoten

by

Alegerea vacanței de vară este ca un examen cu probă teoretică și practică, iar în ultimii trei ani, tema vacanței a avut ca subiect principal țările nordice, destinații mai răcoroase, spre deosebire de clasicele alegeri pentru vară. Mai mult decât atât, pentru mine, vacanța înseamnă roadtrip, cât mai multă mișcare și explorarea tradițiilor locale, atât din punct de vedere gastronomic, dar și cultural.

Proba teoretică

De regulă, planificarea vacanței de vară începe în primele luni ale anului când, după alegerea locației, încep documentarea despre obiectivele turistice și punctele de interes, iar apoi rezervarea cazărilor, a restaurantelor și a mașinii. Pentru documentare, ca surse de inspirație îmi sunt mereu alături revistele și ghidurile de călătorie Conde Nast Traveller, TripAdvisor și Lonely Planet, dar și rețelele sociale Pinterest și Instagram pentru a descoperi acele „hidden & instagramable places” 😊.

Pentru că Norvegia este o țară foarte mare și nu ai cum să vizitezi totul într-o singură vacanță, partea de documentare despre zonele pe care le aveam în target, fiordurile și Insulele Lofoten, a durat aproape două luni. Majoritatea cazărilor (am petrecut una maxim 2-3 nopți în aceeași locație), au fost în locații cât mai pitorești, de la ferme, până la case pescărești pentru a ne bucura cât mai mult de spiritul local. Desigur, în marile orașe precum Oslo, Bergen, Alesund și Tromsø, am ales hotelurile. Ca și perioadă de călătorie, finalul lunii iunie, începutul lunii iulie a fost perfect mai ales pentru a avea ocazia să ne bucurăm de midnight sun, atunci când soarele nu apune deloc. Mai exact, 16 zile nu am văzut întuneric deloc.

Proba practică

Am petrecut primele 8 zile şi am condus peste 2400 km în zona celor mai cunoscute fiorduri unde am realizat diverse drumeții pe trasee montane și plimbări în localitățile pitorești. Ce fiorduri am vizitat:

  • Geirangerfjord – inclus în Patrimoniul Mondial UNESCO în 2005, are o lungime de 15 kilometri și cel mai înalt punct atinge 1700 metri.
  • Sognefjord – cel mai adânc, dar și cel mai lung fiord din Norvegia (215 km)
  • Lovatnet – un lac cu o apă incredibil de albastră în apropiere de Nordfjord.

Și pentru că drumul face parte din vacanță, Norvegia se mândrește cu unele din cele mai spectaculoase rute scenice, majoritatea dintre ele fiind deschise doar în timpul verii când șansele de vreme rea sunt minime. Desigur, în ziua în care traversam platoul muntos Hardanger spre stațiunea montană Geilo, am avut parte și de puțină zăpadă proaspătă 😊.

Ruta de Aur (Golden Route pe drumul național 63) o rută spectaculoasă cu serpentine, pe alocuri drumul este foarte îngust, dar peisajele care îți tăie răsuflarea merită să te oprești în fiecare parcare special amenajată pentru fotografii memorabile. Punctul culminant al acestei șosele, este varianta asemănătoare cu Transfăgărăşanul nostru, denumit Drumul Trolilor.

Printre oraşele vizitate, menționez Alesund, un oraș cu arhitectură tradițională nordică la malul Atlanticului în zona de nord a Norvergiei centrale, în apropierea Atlantic Road, unul dintre cele mai spectaculoase drumuri din lume care are o lungime de aproximativ 10km și face legătura prin mai multe poduri curbate între orașele Kristiansund și Mølde.

Bergen, al doilea oraș ca mărime din țară, este considerat a fi cel mai pitoresc loc norvegian datorită căsutelor colorate, a străzilor în pantă, dar și a restaurantelor de top. Restaurant 1877 a fost una din cele mai reușite alegeri culinare ale acestei vacanțe. În plus, piața de pește din port îți atrage atenția pe timpul zilei cu fructe de mare și pește proaspăt gătit live în fața turiștilor.

Oslo, capitala Norvegiei, orașul în care totul este la locul lui: de la clădirile moderne, blocurile rezidențiale, zonele de restaurante și terase (Akker Brygge) până la obiectivele turistice, totul definește perfect această țară nordică: un nivel de trai superior care demonstrează faptul că Norvegia este una din cele mai scumpe țări. În Oslo am stat două zile, ultimele din această vacanță, și am avut ocazia să vizitez Primăria, Opera, Fortăreata Akershus, Teatrul Național, Palatul Regal și Parcul de Sculpturi Vigeland.

6 zile au fost dedicate Norvegiei de nord, Tromsø și Insulele Lofoten aflate la peste 300 km deasupra cercului polar pe coasta de vest a țării.  Deși această zonă este renumită pentru aurola boreală prezentă în perioada septembrie-aprilie, vara este ocazia perfectă pentru soarele care nu apune deloc (iunie-august) și pentru drumețiile montane printre peisajele spectaculoase.

Pentru că din Oslo până în Tromsø sunt aproximativ 1800km, traseul a fost realizat cu avionul (Scandinavian Airlines), iar în Tromsø am închiriat cea de a doua mașină a acestei vacanțe.

Insulele Lofoten sunt un arhipelag legat de coastă prin poduri și tuneluri subacvatice. Locația este un adevărat paradis pentru camperi care au acces gratuit în aproape orice loc de pe insulă, însă, cazările tradiționale sunt în căsuțele pescărești roșii din lemn, numite rorbu. Localitatea Å, aflată la capătului drumului, finalul insulei, renumită pentru peisajele spectaculoase a fost locul în care am petrecut 4 zile.

De aici, zi de zi, atunci când vremea a fost ok, am făcut diverse plimbări și drumeții pe munte. Am rămas impresionată de cele mai cunoscute localități (Reine, Hamnøi, Henningsvær, Svolvær sau Vikten), de plajele cu apă cristalină, dar super rece precum Ramberg, Uttakleiv sau Kvalvika – care se vede cel mai frumos de pe vârful Ryten pe care am și urcat.

În ceea ce privește traseele montane, greu nu era la urcat și cățărat pe stânci, greu era la coborâre când aveam prăpastia super abruptă în dreapta și vedeam în zare poteca șerpuită. Ryten, vârful care are o priveliște de milioane asupra plajei Kvalvika, merită cele 4h de drumeție deși se arată destul de abrupt pe alocuri, este inclus în categoria traseelor medii. Cu siguranță, rămân fidelă pârtiilor abrupte coborâte iarna pe schiuri, nu vara în bocanci de munte 😊.

Cel mai cunoscut traseu este Reinebringen (448m ) care oferă o priveliște de vis asupra orașelor Reine și Hamnøi, însă până pe 15 iulie a fost închis doarece o echipă de șerpași din Tibet au construit 1560 de scări din piatră pentru ca acesta să fie mai ușor accesibil pentru turiștii amatori.

La nivel gastronomic, bucătăria tradițională are în rol principal peștele proaspăt (codul este renumit în zonele nordice, dar și somonul norvegian) și multe produse de patiserie, cunoscut fiind melcul cu scorțișoară, kannelsnurr, de la cea mai cunoscută brutărie din Lofoten, Bakerie Å, situată fix lângă locul unde am fost cazați.  Krambua din Reine, a fost unul din locurile preferate pentru cină.

Peisajele absolut minunate nu au putut fi surprinse de camera foto la adevărata lor frumusețe, nu degeaba Norvegia este considerată a fi una din cele mai frumoase țări din lume pe care o recomand cu mare drag oricărei persoane pasionate de natură și roadtrip-uri.

Curiozităţi:

  • Da, Norvegia este o țară scumpă, tocmai de aceea recomand să nu faceți conversia în lei sau euro de fiecare dată când cumpărați ceva. După primele trei zile, am renunțat la aceste calcule. 😊
  • Viteza maximă admisă pe drumurile naționale este de maxim 80 km/h.
  • Deși aveam de condus în jur de 300-350 km pe zi, îi realizam pe parcusul întregii zile și datorită ferryboat-urilor pe care le aveam pe traseu, dar și pentru peisajele minunate care erau la tot pasul.
  • În zona fiordului Aurland și Lærdal am trecut prin cel mai lung tunel rutier din lume (24,5km)
  • În apropiere de Alesund (oraș pe coasta de vest), se află cel mai lung&adânc tunel pe sub apă: Eiksund Tunnel, 7km lungime.
  • Parteneri de drum, adică de margine de drum, sunt oițele, căprițele și, uneori, elanii.
  • În Norvegia, mai ales în zona de nord, nu există animale sălbatice periculoase: cel mult pe un traseu montan te poți întâlni cu un elan sau cu niște reni.
  • Fenomenul Midnight Sun are loc vara (iunie-august) atunci când soarele nu apune niciodată, iar lumina este 24h zi.
  • Atât în fiorduri, cât și în zona de nord sunt la mare căutare excursiile cu barca sau kaiacul.
  • În Lofoten, într-o zi cu soare la maxim 14 grade, localnicii se bucură de plajă și de apa extraordinar de rece a oceanului ca și cum ar fi o zi toridă de vară 😊.

To be continued…

A traveler PR Lady, Cristina Cuvineanu

Cum putem rupe cercul vicios al relațiilor defectuoase

by

Pornim la drum cu o serie de mesaje subtile sau explicite despre cum ar trebui să arate o relație de cuplu sau ce ar trebui să facem în cadrul ei. Și, fie că ne așteptăm să găsim toate împlinirile prin intermediul relației, fie că ne simțim îndreptățiți să explodăm în crize de gelozie și să verificăm telefonul sau conturile de social media ale partenerei sau partenerului, în oricare dintre aceste două variante ne-am afla, am fi oricum departe de zona în care e firesc să se desfășoare o relație sănătoasă.

Problema nu e că niște specialiști ne-ar da note proaste la evaluarea relației, ci că oricare dintre noi, ajuns într-o asemenea situație, suferă. Da, suferința din dragoste face parte integrantă din procesul maturizării emoționale, însă e nevoie să o tratăm precum un simptom al unor răni personale ce necesită vindecare. Scopul suferinței este să ajungem la vindecare, nu la deprinderea capacității de a o tolera sau de a ne obișnui cu ea.

De unde să începem? De la început ar fi cel mai bine! Care este motivul pentru care ne dorim o relație? Sperăm, cumva, că așa vom umple golul pe care îl avem în interiorul nostru? Că nu ne vom mai simți singuri și că vom descoperi, în sfârșit, bucuria de a trăi? Că vom avea alături și un prieten pe viață și un partener de sex? Suntem dispuși la orice sacrificii personale în numele iubirii? Credem că iubirea pe care o trăim ar putea triumfa pe termen lung chiar dacă nu ne dorim acum aceleași lucruri ca celălalt? Ne apucă plânsul sau disperarea când nu obținem ceea ce ne-am așteptat? Suntem resemnați sau deznădăjduiți pentru că am ajuns de atâtea ori până acum la despărțiri? Ne-au obosit promisiunile neonorate și toată lupta și controlul în van?

Când nimic nu pare a funcționa, ne-ar fi de mare folos să trecem peste credința că viața e grea și noi lipsiți de noroc. Dacă am continua să căutăm adevărul personal, nu mică ne-ar fi mirarea să descoperim că acesta zace în niște explicații foarte simple, dar nu neapărat ușor de digerat. Spre exemplu, cât de provocator ar fi pentru tine să te consideri responsabil pentru propria suferință?

Nu îmi imaginez că ai accepta pur și simplu, dar e nevoie să ne uităm la povestea relațiilor noastre și din această perspectivă. Pentru că, de cele mai multe ori, nu realizăm că cerem partenerei sau partenerului să facă ceva ce nu e treaba ei/lui să facă. Sau că pretindem să ni se dea de unde nici celălalt nu are. Și uneori insistăm să facem asta prin modalități absolut dăunătoare: crize extreme de gelozie sau furie, forme de manipulare și control, comportament agresiv sau pasiv-agresiv, retragere emoțională, critică și decizii impulsive de a pune capăt relației. În cabinet mă întâlnesc frecvent cu asemenea cazuri. Dedesubt se află o nevoie disperată de a fi vindecat de către celălalt membru al relației, doar că asta nu se poate obține prin acțiuni care creează tensiune, indignare, mânie, resentimente, durere… în felul acesta doar scoatem la suprafață mai multă suferință.

În relații am fost răniți, în relații ne putem vindeca. Dar să ne identificăm nevoia de vindecare și apoi să ne asigurăm ca partenera/partenerul este dispus la a parcurge împreună un asemenea proces. Lucruri magice se pot întâmpla când partenerii se implică laolaltă într-o călătorie asumată de susținere reciprocă. E important, însă, să ținem cont că nimeni nu are vreo obligație de a ne furniza ceea ce ducem lipsă. În caz contrar, nedreptatea nu ar fi făcută doar celuilalt, ci nouă în primul rând. Pentru că, insistând să cerem de unde nu e, în loc să constatăm și să acceptăm lipsa, devenim responsabili pentru alegerea de a rămâne nemișcați în starea de suferință. Comportamentul care rănește poate fi al celuilalt, dar alegerea de a rămâne ne aparține.

Pentru mulți aflați în asemenea situații, se potrivește opțiunea de a renunța la căutarea unei partenere/partener pentru o vreme și de a se focusa în acest interval pe propria persoană, pentru a se uita cu profunzime și onestitate la propriile motivații și comportamente, la tiparele în baza cărora face selecția partenerilor, la suferința neprocesată din relațiile anterioare sau dacă se află la un nivel suficient cu încrederea și stima de sine. E nevoie să învățăm criteriul selecției mature atunci când ne dorim o relație: mai degrabă nivelul compatibilității decât ceea ce ne spune inima.

Ar putea fi eliberator să înțelegem că avem puterea de a obține ceea ce ne dorim de la viață fără a fi condiționați de ceva din partea celorlalți. Cu toții merităm iubire în viețile noastre. Și pentru a ajunge să o trăim, merită să depunem efortul necesar. Să începem prin a accepta că noi suntem responsabili pentru propria fericire, nu partenera sau partenerul nostru.

Anca Pavel, psiholog și psihoterapeut relațional recomandat de www.paginadepsihologie.ro.

   

Obișnuiești să plângi? Iată ce spun psihologii despre asta…

by

Este plânsul emoțional un semn de slăbiciune? Ce spune plânsul despre noi? Cu toții plângem în momente diferite din viața noastră. Plângem de tristețe, după pierderea cuiva drag; plângem în ipostaze fericite, la nașterea unui copil sau când acesta face primii pași, plângem în fața unei priveliști care ne uimește, sau ca urmare a unui gest altruist care ne atinge inimile. Plânsul este de fapt un ecou al trăirii unor astfel de experiențe și trebuie să îi permitem exprimarea. Lipsa exprimării sentimentelor și stoparea lacrimilor poate duce la frustrare și la blocarea unor emoții care vor să iasă la suprafață. Nu spun că trebuie să plângem oricum și oricât! Dacă ne referim la stări frecvente de tristețe, e posibil să vorbim despre o eventuală depresie și atunci trebuie să apelăm la ajutorul specialiștilor în domeniu. De asemenea, nu ne putem aștepta ca toate persoanele din jurul nostru să tolereze la fel de bine, sau în aceeași măsură exprimarea emoțiilor în acest fel și este posibil să primim reacții neașteptate din partea celorlalți la vederea lacrimilor, de la evitare și părăsirea situației, până la trecerea în ipostaza de “salvator” și identificarea celor mai ingenioase soluții pentru stoparea lacrimilor. Fiecare dintre noi venim cu o zestre din copilărie, care are legătură cu modul în care plânsul nostru era sau nu acceptat de către persoanele de îngrijire și cum reacționau aceștia în aceste situații.

Lacrimile au fost adesea asociate cu noi începuturi, cu puritatea și sinceritatea. În trecut, în Grecia Antică, din lacrimile Zeilor se zămisleau oamenii. De asemenea, în contexte de adversitate, oamenii se strângeau împreună, plângeau și își acordau suport emoțional reciproc. Acest lucru îi ajuta să-și clădească un sistem relațional care să le ofere un cadru sigur și sprijin pentru a trece mai ușor prin situațiile grele. Plânsul și originea lacrimilor este și în prezent  obiect de studiu pentru cercetători. Charles Darwin, părintele teoriei evoluționiste, scria că plânsul este un “demers accidental, o secreție externă fără obiect a ochilor”. O alta teorie spune că plânsul a apărut, în timp, pentru a semnaliza situațiile în care oamenii se aflau în pericol, fără a face prea mare zgomot. Cu certitudine însă, plânsul joacă un rol deosebit de important în evoluția noastră ca ființe sociale. “Lacrimile arată celorlalți că suntem vulnerabili, iar vulnerabilitatea este esențială pentru conexiunea umană. Ea stârnește empatia și disponibilitatea oamenilor de a oferi suport emoțional semenilor”. Este modalitatea nonverbală  de a solicita ajutor și atenție!

Alte studii despre plâns, efectuate de această dată pe animale, vin să valideze teoria “lacrimilor de crocodil”. Se pare că acest animal chiar lăcrimează, de regulă atunci când mănâncă, dar nu pentru că trăiește “sentimente de regret” pentru victimă. Motivul pentru care se întâmplă acest lucru este că “glandele lacrimale ale crocodililor sunt controlate de același circuit neuromotor care reglează şi glandele salivare şi pe cele gastrice” și de aceea, atunci când glandele salivare sunt activate, la fel se întâmplă și cu cele lacrimale.

Dacă în primii ani de viață plânsul era singura modalitate de exprimare  a nevoilor (foame, sete, frig, cald, durere, disconfort, oboseală), mai târziu, în viața adultă, plânsul apare ca urmare a trăirii unei emoții intense care ne permite să ne eliberăm și să scădem nivelul de stres resimțit. Practic, plânsul este cea mai simplă cale de a diminua încărcătura emoțională! Prin plâns, readucem corpul la starea de echilibru, după ce acesta a fost supus unei emoții resimțită ca fiind intensă. Există teorii conform cărora, prin plâns, eliberăm hormonii de stres și reușim astfel să ne echilibram din punct de vedere fizic și emoțional.

Uneori plânsul este considerat ca fiind rușinos și ca o dovadă de slăbiciune. Studiile arată că femeile plâng de aproximativ 5 ori mai mult decât un bărbat. Aici nu vorbim doar de o explicație biologică, hormonală, ci și de educația primită și de raportarea societății la astfel de exprimări ale emoțiilor. Am fost crescuți cu mesaje ca: “Un bărbat nu plânge niciodată!”, “Este rușinos să plângi în fața altora!”, “Numai fetele plâng!”, dar vorba cântecului: “Și bărbații plâng câteodată!” și aș adăuga că este perfect normal. Până la urmă, dacă să râzi este permis și nu este considerat ca fiind o manifestare rușinoasă a emoțiilor, de ce plânsul ar fi considerat astfel?  Plânsul indică de fapt starea de normalitate și sănătatea emoțională a unei persoane, care își permite să trăiască și să exprime toată paleta de emoții.

Mihaela Svet, psiholog și psihoterapeut relațional recomandat de www.paginadepsihologie.ro.

Footer-800×90-001

Footer-Revista-PDF