Zilele trecute am dat peste acest citat: “Cei care nu își pot aminti trecutul sunt condamnați să îl repete”, a lui George Santayana. Nu sunt un mare fan al citatelor, dar, dată fiind meseria mea, am rămas câteva minute gândindu-mă la semnificația lui.
Timpul petrecut, analizând citatul, m-a făcut să îmi amintesc de mulți, foarte mulți, clienți ai mei. Oameni atât de inteligenți, cu atât de multe cunoștințe, dar cu aceleași greșeli pe care le fac repetitiv, mai ales în relațiile lor. Și încep constant de la întrebarea: Oare de ce se repetă mereu și mereu aceeași poveste? Și poate că nu doar povestea ta, ci și a mamei tale/a tatălui tău. De ce nu este suficient să trecem o singură dată printr-o situație dificilă și să “ne învățăm minte”, să ne protejăm de a o mai repeta?” Sunt întrebări pe care sunt sigură că fiecare dintre cei care citiți aceste rânduri vi le-ați pus.
Studiile din psihologie ne spun că nu este suficient să schimbăm o singură dată ceva pentru a putea să repetăm comportamentul nou, “pozitiv”, o perioadă mai lungă de timp. Venim în poveștile noastre cu un bagaj. Un bagaj al părinților noștri, al bunicilor noștri. Acest bagaj conține tipare de gândire, tipare de comportamente, poate tipare emoționale pe care fiecare dintre noi ni le însușim, într-un mod natural, prin modelare de la cei care ne cresc. Ce sunt aceste tipare? Căi neuronale atât de bine înrădăcinate ca niște poteci pe care le-am parcurs de atât de multe ori, voluntar sau involuntar. Aceste căi nu dispar, dar putem construi altele noi, mai utile, mai scurte poate. Cu certitudine nu e ușor și, cu certitudine vom avea multă vreme tendința de a lua, într-un mod automat, drumul cărărilor bătătorite.
De ce e nevoie pentru a putea construi o nouă poveste? De a o cunoaște cât mai bine pe cea veche. De a înțelege care au fost nevoile celor care au trăit și iubit înaintea noastră, care au fost dorințele lor cele mai mari, care s-au îndeplinit și care nu, înțelegând astfel frustrările lor. Apoi ce au făcut pentru a-și îndeplini aceste nevoi, iar atunci când ele nu au fost îndeplinite, ce comportamente au făcut pentru a-și alina suferința. Toate aceste informații înseamnă amintirea trecutului, dar mai ales înțelegerea lui. Și doar ajungând în acest punct vom putea începe să construim poteci noi care să ne ducă la a nu mai fi condamnați pentru a-l repeta.
Cum putem face asta? Putem căuta poveștile trecutului nostru, putem asculta multe povești ale celor mai în vârstă din familie fiind curioși în legătură cu orice au ei să ne povestească indiferent de cât de multe ori ne repetă acele informații. Ar fi util să căutăm informații istorice din zona în care ne-am născut, date care s-ar putea să explice lucruri care țin mai degrabă de nivelul social al perioadelor în care au trăit strămoșii noștri. Am putea căuta albume de fotografii sau fotografii vechi și încerca să aflăm cine sunt cei din imagini, dar și care a fost rolul lor formal, cât și informal (a fost povestitorul familiei, a fost glumețul familiei, a fost petrecărețul familiei etc.) în familia noastră. Ar fi frumos să avem și noi o cutie specială cu amintiri de când eram noi mici, o cutie care să țină în siguranță povestea vieții noastre, dar care să ne-o și explice. Știu că poate sună sinistru, dar ar fi util să vizităm cimitirele unde sunt înmormântați membri ai familiei noastre – oricât de dur ar putea să fie, cimitirele sunt pline de istorie și de poveste. Ar fi frumos să reușim să transmitem acest comportament copiilor noștri, să aibă această educație a înțelegerii trecutului și a poveștii lor. Acesta este unul dintre comportamentele care ii pot ajuta pentru a avea o viață emoțională sănătoasă – înțelegerea tiparelor de gândire și comportament moștenite și învățate de la membri familiei noastre.
Trecutul vostru ce vă spune?
Raluca Anton, doctor în psihologie și psihoterapeut relațional recomandat de www.paginadepsihologie.ro.
