Header-March-2019

Special Guest

Cum putem rupe cercul vicios al relațiilor defectuoase

by

Pornim la drum cu o serie de mesaje subtile sau explicite despre cum ar trebui să arate o relație de cuplu sau ce ar trebui să facem în cadrul ei. Și, fie că ne așteptăm să găsim toate împlinirile prin intermediul relației, fie că ne simțim îndreptățiți să explodăm în crize de gelozie și să verificăm telefonul sau conturile de social media ale partenerei sau partenerului, în oricare dintre aceste două variante ne-am afla, am fi oricum departe de zona în care e firesc să se desfășoare o relație sănătoasă.

Problema nu e că niște specialiști ne-ar da note proaste la evaluarea relației, ci că oricare dintre noi, ajuns într-o asemenea situație, suferă. Da, suferința din dragoste face parte integrantă din procesul maturizării emoționale, însă e nevoie să o tratăm precum un simptom al unor răni personale ce necesită vindecare. Scopul suferinței este să ajungem la vindecare, nu la deprinderea capacității de a o tolera sau de a ne obișnui cu ea.

De unde să începem? De la început ar fi cel mai bine! Care este motivul pentru care ne dorim o relație? Sperăm, cumva, că așa vom umple golul pe care îl avem în interiorul nostru? Că nu ne vom mai simți singuri și că vom descoperi, în sfârșit, bucuria de a trăi? Că vom avea alături și un prieten pe viață și un partener de sex? Suntem dispuși la orice sacrificii personale în numele iubirii? Credem că iubirea pe care o trăim ar putea triumfa pe termen lung chiar dacă nu ne dorim acum aceleași lucruri ca celălalt? Ne apucă plânsul sau disperarea când nu obținem ceea ce ne-am așteptat? Suntem resemnați sau deznădăjduiți pentru că am ajuns de atâtea ori până acum la despărțiri? Ne-au obosit promisiunile neonorate și toată lupta și controlul în van?

Când nimic nu pare a funcționa, ne-ar fi de mare folos să trecem peste credința că viața e grea și noi lipsiți de noroc. Dacă am continua să căutăm adevărul personal, nu mică ne-ar fi mirarea să descoperim că acesta zace în niște explicații foarte simple, dar nu neapărat ușor de digerat. Spre exemplu, cât de provocator ar fi pentru tine să te consideri responsabil pentru propria suferință?

Nu îmi imaginez că ai accepta pur și simplu, dar e nevoie să ne uităm la povestea relațiilor noastre și din această perspectivă. Pentru că, de cele mai multe ori, nu realizăm că cerem partenerei sau partenerului să facă ceva ce nu e treaba ei/lui să facă. Sau că pretindem să ni se dea de unde nici celălalt nu are. Și uneori insistăm să facem asta prin modalități absolut dăunătoare: crize extreme de gelozie sau furie, forme de manipulare și control, comportament agresiv sau pasiv-agresiv, retragere emoțională, critică și decizii impulsive de a pune capăt relației. În cabinet mă întâlnesc frecvent cu asemenea cazuri. Dedesubt se află o nevoie disperată de a fi vindecat de către celălalt membru al relației, doar că asta nu se poate obține prin acțiuni care creează tensiune, indignare, mânie, resentimente, durere… în felul acesta doar scoatem la suprafață mai multă suferință.

În relații am fost răniți, în relații ne putem vindeca. Dar să ne identificăm nevoia de vindecare și apoi să ne asigurăm ca partenera/partenerul este dispus la a parcurge împreună un asemenea proces. Lucruri magice se pot întâmpla când partenerii se implică laolaltă într-o călătorie asumată de susținere reciprocă. E important, însă, să ținem cont că nimeni nu are vreo obligație de a ne furniza ceea ce ducem lipsă. În caz contrar, nedreptatea nu ar fi făcută doar celuilalt, ci nouă în primul rând. Pentru că, insistând să cerem de unde nu e, în loc să constatăm și să acceptăm lipsa, devenim responsabili pentru alegerea de a rămâne nemișcați în starea de suferință. Comportamentul care rănește poate fi al celuilalt, dar alegerea de a rămâne ne aparține.

Pentru mulți aflați în asemenea situații, se potrivește opțiunea de a renunța la căutarea unei partenere/partener pentru o vreme și de a se focusa în acest interval pe propria persoană, pentru a se uita cu profunzime și onestitate la propriile motivații și comportamente, la tiparele în baza cărora face selecția partenerilor, la suferința neprocesată din relațiile anterioare sau dacă se află la un nivel suficient cu încrederea și stima de sine. E nevoie să învățăm criteriul selecției mature atunci când ne dorim o relație: mai degrabă nivelul compatibilității decât ceea ce ne spune inima.

Ar putea fi eliberator să înțelegem că avem puterea de a obține ceea ce ne dorim de la viață fără a fi condiționați de ceva din partea celorlalți. Cu toții merităm iubire în viețile noastre. Și pentru a ajunge să o trăim, merită să depunem efortul necesar. Să începem prin a accepta că noi suntem responsabili pentru propria fericire, nu partenera sau partenerul nostru.

Anca Pavel, psiholog și psihoterapeut relațional recomandat de www.paginadepsihologie.ro.

   

Obișnuiești să plângi? Iată ce spun psihologii despre asta…

by

Este plânsul emoțional un semn de slăbiciune? Ce spune plânsul despre noi? Cu toții plângem în momente diferite din viața noastră. Plângem de tristețe, după pierderea cuiva drag; plângem în ipostaze fericite, la nașterea unui copil sau când acesta face primii pași, plângem în fața unei priveliști care ne uimește, sau ca urmare a unui gest altruist care ne atinge inimile. Plânsul este de fapt un ecou al trăirii unor astfel de experiențe și trebuie să îi permitem exprimarea. Lipsa exprimării sentimentelor și stoparea lacrimilor poate duce la frustrare și la blocarea unor emoții care vor să iasă la suprafață. Nu spun că trebuie să plângem oricum și oricât! Dacă ne referim la stări frecvente de tristețe, e posibil să vorbim despre o eventuală depresie și atunci trebuie să apelăm la ajutorul specialiștilor în domeniu. De asemenea, nu ne putem aștepta ca toate persoanele din jurul nostru să tolereze la fel de bine, sau în aceeași măsură exprimarea emoțiilor în acest fel și este posibil să primim reacții neașteptate din partea celorlalți la vederea lacrimilor, de la evitare și părăsirea situației, până la trecerea în ipostaza de “salvator” și identificarea celor mai ingenioase soluții pentru stoparea lacrimilor. Fiecare dintre noi venim cu o zestre din copilărie, care are legătură cu modul în care plânsul nostru era sau nu acceptat de către persoanele de îngrijire și cum reacționau aceștia în aceste situații.

Lacrimile au fost adesea asociate cu noi începuturi, cu puritatea și sinceritatea. În trecut, în Grecia Antică, din lacrimile Zeilor se zămisleau oamenii. De asemenea, în contexte de adversitate, oamenii se strângeau împreună, plângeau și își acordau suport emoțional reciproc. Acest lucru îi ajuta să-și clădească un sistem relațional care să le ofere un cadru sigur și sprijin pentru a trece mai ușor prin situațiile grele. Plânsul și originea lacrimilor este și în prezent  obiect de studiu pentru cercetători. Charles Darwin, părintele teoriei evoluționiste, scria că plânsul este un “demers accidental, o secreție externă fără obiect a ochilor”. O alta teorie spune că plânsul a apărut, în timp, pentru a semnaliza situațiile în care oamenii se aflau în pericol, fără a face prea mare zgomot. Cu certitudine însă, plânsul joacă un rol deosebit de important în evoluția noastră ca ființe sociale. “Lacrimile arată celorlalți că suntem vulnerabili, iar vulnerabilitatea este esențială pentru conexiunea umană. Ea stârnește empatia și disponibilitatea oamenilor de a oferi suport emoțional semenilor”. Este modalitatea nonverbală  de a solicita ajutor și atenție!

Alte studii despre plâns, efectuate de această dată pe animale, vin să valideze teoria “lacrimilor de crocodil”. Se pare că acest animal chiar lăcrimează, de regulă atunci când mănâncă, dar nu pentru că trăiește “sentimente de regret” pentru victimă. Motivul pentru care se întâmplă acest lucru este că “glandele lacrimale ale crocodililor sunt controlate de același circuit neuromotor care reglează şi glandele salivare şi pe cele gastrice” și de aceea, atunci când glandele salivare sunt activate, la fel se întâmplă și cu cele lacrimale.

Dacă în primii ani de viață plânsul era singura modalitate de exprimare  a nevoilor (foame, sete, frig, cald, durere, disconfort, oboseală), mai târziu, în viața adultă, plânsul apare ca urmare a trăirii unei emoții intense care ne permite să ne eliberăm și să scădem nivelul de stres resimțit. Practic, plânsul este cea mai simplă cale de a diminua încărcătura emoțională! Prin plâns, readucem corpul la starea de echilibru, după ce acesta a fost supus unei emoții resimțită ca fiind intensă. Există teorii conform cărora, prin plâns, eliberăm hormonii de stres și reușim astfel să ne echilibram din punct de vedere fizic și emoțional.

Uneori plânsul este considerat ca fiind rușinos și ca o dovadă de slăbiciune. Studiile arată că femeile plâng de aproximativ 5 ori mai mult decât un bărbat. Aici nu vorbim doar de o explicație biologică, hormonală, ci și de educația primită și de raportarea societății la astfel de exprimări ale emoțiilor. Am fost crescuți cu mesaje ca: “Un bărbat nu plânge niciodată!”, “Este rușinos să plângi în fața altora!”, “Numai fetele plâng!”, dar vorba cântecului: “Și bărbații plâng câteodată!” și aș adăuga că este perfect normal. Până la urmă, dacă să râzi este permis și nu este considerat ca fiind o manifestare rușinoasă a emoțiilor, de ce plânsul ar fi considerat astfel?  Plânsul indică de fapt starea de normalitate și sănătatea emoțională a unei persoane, care își permite să trăiască și să exprime toată paleta de emoții.

Mihaela Svet, psiholog și psihoterapeut relațional recomandat de www.paginadepsihologie.ro.

De ce este important să ne exprimăm aprecierea? Sfatul psihologului

by

Cu toții avem nevoie de apreciere, însă câți recunoaștem asta? Deși este o nevoie reală, cei mai mulți dintre noi ne fâstâcim și ne dorim să o rupem la fugă atunci când cineva ne face complimente. Nu ne este simplu nici să punem în cuvinte ceea ce admirăm la o altă persoană. În fața cuiva ne simțim blocați într-o stare de jenă, fără să știm cum să reacționăm. Bineînțeles că dependența de aprecierea celorlalți nu este de bun augur, însă și neîmplinirea nevoii legitime de apreciere ne afectează negativ, lipsindu-ne de o resursă utilă.

Am fost crescuți într-o cultură în care a predominat utilizarea rușinii ca instrument de disciplinare. Acum, chiar dacă suntem suficient de departe în ani de perioada copilăriei, avem încă înlăuntrul nostru mecanismele perfecționate pentru a face față criticilor și reproșurilor. Cuvintele pozitive ne iau prin surprindere și, în lipsa unui ”antrenament” pentru a ne bucura de ele, apelăm instinctiv la una din strategiile elementare de supraviețuire: fugă sau luptă.

Nevoia de a fi văzuți, apreciați și iubiți continuă să existe în noi de când ne naștem și până în ultima clipă a vieții. La fel de valabil și atunci când declarăm că nu ne interesează ce zic alții. Pentru că nepăsarea este o formă de diversiune, o mască ce ascunde fix lucrurile după care tânjim, dar pentru care nu mai suntem dispuși să riscăm a plăti durerosul preț al respingerii. Șansa de a crește cu o validare necondiționată a valorii noastre personale, de a fi apreciați pentru ceea ce suntem și iubiți doar pentru că existăm, nu au avut-o mulți dintre noi. Din păcate, mai des întâlnită este rana neaprecierii și neacceptării persoanei noastre, peste care balsamul vorbelor pozitive de acum poate avea reacție acidă.

Să primim și să oferim apreciere în mod autentic este una din modalitățile prin care calitatea relațiilor cu persoanele din jurul nostru și cu noi înșine se poate îmbunătăți major. Îndeosebi în relațiile cu cei dragi, această capacitate devine un barometru pentru nivelul de intimitate sănătoasă.

Oamenii sunt foarte sensibili la aprecieri, fie că o recunosc, fie că nu. Când exprimăm apreciere și recunoștință, ne transformăm într-o oglindă ce reflectă o imagine pozitivă pentru celălalt. Una care, chiar dacă trezește reacția de fugă sau luptă, completează treptat piesele lipsă din imaginea completă a Sinelui. Și nu este deloc de neglijat faptul că ceea ce facem se întoarce la noi. Când ne concentrăm atenția pe ceea ce este bun în ceilalți, ne antrenăm pentru a descoperi și admira mai multe lucruri frumoase în noi. Când le și punem în cuvinte, recunoaștem oficial existența lor și începem să construim o nouă realitate.

Aprecierile adevărate sunt cele care ne vin din suflet și nu sunt însoțite de vreo intenție ascunsă. Cele prin care exprimăm bucuria sau recunoștința în clipa în care le trăim și prin intermediul cărora alegem să îi facem cadou celuilalt starea de bine pe care ne-a creat-o. Nu contează dacă au legătură cu lucruri majore sau gesturi mărunte, câtă vreme ceea ce am primit a fost atât de important pentru noi.

Exprimând aprecieri, creăm momente de conectare reală, extrem de valoroase îndeosebi în cadrul relațiilor semnificative din viața noastră. Este important, pentru fiecare dintre noi, să ne simțim prețuiți de către cei dragi. Cu cât momentele de recunoștință și apreciere sunt mai numeroase decât cele în care ne facem reproșuri, cu atât ne va fi mai ușor să ne iertăm reciproc greșelile. Cuvintele potrivite, spuse la momentul potrivit, pot rămâne pentru totdeauna în sufletul celui care le-a primit ca sursă pentru puterea de a persevera.

Pentru ca aprecierile să fie autentice, e important să exprime ceea ce simțim, nu să le formulăm ca pe niște laude; să se refere la acțiunea care a provocat starea noastră de bine și să precizeze nevoia pe care ne-a împlinit-o.

”Antrenamentul” ar putea cuprinde exprimări de genul: ”Mă simt răsfățată când găsesc dimineața cafeaua gata făcută! Mă ajută să îmi încep ziua cu zâmbetul pe buze.”; ”Îți mulțumesc că duci copiii în parc. Am avut o zi grea și îmi prinde tare bine să mă odihnesc puțin.”; ”Mi-au fost de folos părerile pe care mi le-ai spus despre noul meu proiect. Când l-am prezentat în fața celorlalți, am făcut-o cu mai multă încredere.”; ”Aveam mare nevoie să pot vorbi cu cineva fără să mă simt judecată. Mă simt mult mai bine acum!”

Anca Pavel – psiholog și psihoterapeut relațional, recomandat de www.paginadepsihologie.ro

Miturile despre iubirea care ne sabotează relația de cuplu

by

Îndrăgosteala ne străpunge ca o săgeată în inimă, ne lovește în moalele capului, ne pune un zâmbet pe față și o sclipire în ochi, ne face să ne pierdem mințile, ne orbește, ne dă aripi și tot felul de alte senzații de parcă nimic nu mai este în controlul nostru. O mică atingere, un mesaj, auzul vocii, o simplă privire au puterea de a declanșa în noi o furtună de emoții – de la frică sau timiditate până la fericire sau euforie.

Percepția nu este departe de realitatea științifică, pentru că oamenii de știință au ajuns la concluzia că starea de îndrăgosteală este similară cu cea de după consumul de droguri. Când Cupidon ne ia la țintă, creierul se inundă cu o secreție de hormoni responsabili pentru noua culoare roz a vieții și fluturii care brusc pot zbura prin stomac, pentru senzația că până atunci am trăit degeaba și că, în sfârșit, am găsit raiul pe pământ. Ne-am întâlnit sufletul pereche și pentru la bătrânețe asta este chiar o treabă mai importantă decât dacă avem sau nu pensia asigurată.

Natura consideră, însă, că mai avem și altceva de făcut în viață decât să zburăm printre nori, doi câte doi, luați de mână. Bănuiesc asta, pentru că a lăsat la dispoziția creierului un maxim de 2-3 ani pentru a funcționa sub efectele ”drogului” îndrăgostelii. Apoi ne coboară cu picioarele pe pământ și ne dă un test de maturitate: știm, cu adevărat, să ne iubim?

Pentru o viață în doi, asumată la bine și la greu, e nevoie de mai mult decât un foc continuu de artificii cu ”te iubesc, viața mea, dragostea mea!”. Iubirea matură este mult diferită față de starea de a fi îndrăgostit. Abia ea poate pune bazele unei relații lungi și împlinite. Marea diferență constă în faptul că, în vreme ce îndrăgosteala se poate declanșa instantaneu și se susține printr-o serie de reacții chimice la nivel de creier, iubirea matură implică să alegi conștient, în fiecare zi, să trăiești alături de persoana de care te-ai îndrăgostit cu ceva vreme în urmă.

Bineînțeles, uneori maturitatea presupune să alegi conștient să ieși dintr-o relație, însă subiectul acestui articol este despre ce ne este de folos în cazul în care alegem să ne preocupăm de construirea unei relații mature. Ca prim pas în această direcție ar fi să spulberăm miturile despre iubire și să ne permitem să descoperim, liberi de prejudecăți, esența înțelepciunii relaționale.

Haideți să analizăm 3 dintre miturile cu mare potențial de a sabota șansa unei relații de cuplu împlinite!

Mitul #1 – ”…Și, uite așa, au trăit fericiți până la adânci bătrâneți!”

După ce ne prezintă în detaliu isprăvile lui Făt Frumos care trece de toate încercările pentru a câștiga mâna Fetii de Împărat și apoi nunta de trei zile și trei nopți, povestitorul basmului încalecă pe o șa (…sau pe o căpșună), semn că ne-a spus tot ce era mai important din povestea aleasă. Dacă pe vremea când zmeii populau pământul lucrurile poate stăteau chiar așa, în zilele noastre nu mai stau. Adevăratele probe se dau abia după ce ne luăm angajamentul unei vieți de cuplu. Nu cădeți în capcana ideii că jurămintele de la altar oferă protecție magică. Iubirea este necesară, dar nu suficientă!

Mitul #2 – ”Iubirea necondiționată este iubire adevărată”

Scoasă din contextul înțelepciunii spirituale, afirmația își pierde sensul. În cuplu, iubirea este profund condiționată. Altfel ar însemna ca, spre exemplu, să poți rămâne netulburat, cu zâmbetul pe buze și capabil să livrezi iubire chiar și atunci când ființa pe care o iubești te părăsește pentru altcineva.

Pericolul intenției de a iubi necondiționat este că, în loc să verificăm cum ne simțim într-o relație – împliniți sau epuizați? iubiți sau neglijați? – ne alegem cu convingerea iluzorie că dacă ”noi vom fi mai puțin egoiști, vom oferi sau vom iubi mai mult”, vom avea șansa să primim iubirea după care tânjim.

În realitate, condiționarea sănătoasă este un pilon al iubirii mature!

Mitul #3 – ”Mitul iubirii transformatoare”

Dacă ne-a ajuns pe vreo cale credința acestui mit în minte, e una din explicațiile pentru care ne săpăm singuri groapa când iubim. Așteptarea că iubirea noastră puternică îl va vindeca pe celălalt de cele rele, ține de gândirea magică, nu de felul în care funcționează relațiile între oameni. Una este să fim alături de partener(ă) în procesul lui propriu de transformare, în care a intrat prin alegere personală, și alta este să sperăm că rezistența cu care se opune schimbării poate fi dărâmată de forța iubirii noastre. Că, de dragul nostru, va face marele salt. În realitate, ne asumăm o muncă de Sisif, iar bolovanul pe care îl cărăm cu îndârjire în vârful muntelui se va prăvăli peste noi în mod repetat, ne va răni și ne va zdruncina credința în noi și în iubire. Înțelept este să acceptați că fiecare are partea lui de responsabilitate!

Anca Pavel, psiholog și psihoterapeut relațional recomandat de www.pagiandepsihologie.ro

Care e parola de WI-FI? Întrebarea care ne schimbă viața- text by Vicki Nicola

by

„Nu vă supăraţi, care este parola de wi-fi?”. Ştiu, îţi este foarte familiară această întrebare acum şi se întâmplă aşa pentru că este una dintre cele mai frecvente întrebări în dialogul cotidian de pretutindeni. Poţi să verifici foarte simplu această nouă stare de fapt, într-un episod obişnuit, dintr-un restaurant, de exemplu, când, de cele mai multe ori, devine prima întrebare pe care o adresam chelnerului, chiar înainte de a verifica meniul zilei.

DE VICKI NICOLA

Telefonul nostru inteligent s-a insinuat „deștept” în viețile noastre. Ecranul lui ne este întotdeauna la îndemână, ne hipnotizează și ne face să uităm zilele în care aveam nevoie de un fir pentru conexiunea la internet sau, și mai greu de crezut, de acele vremuri îndepărtate și aproape ireale în care pur și simplu nu știam ce înseamnă „www”. Da, au existat și astfel de zile. Și mi-am dat seama cât de neverosimile par atunci când am avut și eu momentul de „pe vremea mea” în dialogurile cu cei doi copii. Le-am povestit că în copilăria noastră aveam doar 10 minute de desene animate la televizor, în singura zi liberă din săptămână, la început de „Album duminical”, iar revelația lor de neînchipuit și de neacceptat a fost „Și, cum, nu exista Youtube în viața ta?!?” Sincer, cred că în acel moment mi-am pierdut puțin și din autoritatea de părinte, care se presupune că a experimentat totul pe îndelete, înaintea lor.

Internetul a adus schimbări multe și, mai cu seamă, radicale, în stilul nostru de viață. A introdus treptat și ireversibil noi tipuri de comportament. Și s-a întâmplat așa pentru că internetul este cel care a valorificat la maximum o monedă de schimb extrem de importantă în societatea contemporană: TIMPUL! Totul se întâmplă instant datorită unui singur beneficiu, acum omniprezent în viețile noastre: accesul la internet. Astfel, „cât ai bate din palme”, expresia magică din poveștile copilăriei, are acum un corespondent real în „cu un singur click”.

Informația a fost primul bun la care internetul ne-a oferit accesul instant. Inovația tehnologică a introdus în viețile noastre tabletele și telefoanele inteligente și, prin aceasta, a desăvârșit proximitatea informației. Și tabletele, și telefoanele inteligente au o caracteristică esențială: mobilitatea.

Nu mai vorbim de un computer cu un loc fix, bine definit, la birou, fie el acasă sau la serviciu. Tableta sau telefonul își găsesc cu ușurință locul și în servieta de birou, dar și pe noptiera de acasă. Doar întinzi mâna, te faci comod și poți accesa un univers informațional teoretic infinit. Mobilitatea acestor inovații tehnologice și comoditatea noastră s-au dovedit formula ideală pentru a adopta instant un nou comportament de consum al informației.

Telefonul nostru inteligent pare că e dintotdeauna în buzunarul nostru și, mai mult, că ne cunoaște chiar „ca pe propriile lui buzunare”… Treptat, nu am mai așteptat ziarele cumpărate la primul drum din dimineață, ci am accesat încă de la ore târzii în noapte site-ul de știri cu informații actualizate în timp real. Și, nici bine nu era rezolvată dilema evoluției ziarelor și a revistelor sub presiunea știrilor actualizate instant în spațiul online, că muzica se contura deja ca un alt bun pe care nu îl mai cumperi pe un CD, de la magazine specializate din oraș, ci pe care îl accesezi oricând și de oriunde ca „playlist” pe Spotify. Interacțiunile noastre de zi cu zi sunt listate toate sub forma unei liste de contacte, iar „itinerariul” nostru financiar este păstrat cu acuratețe în „virtual wallet”, evident „ca să ne facă viața mai ușoară”. Drumurile noastre nu s-au mai măsurat în lucruri rezolvate peste zi, ci pur și simplu în număr de pași, iar un pahar cu apă nu mai este tot timpul cerut de sete, ci determinat de o notificare din aplicația „de băut apă”. De aici nu a mai fost decât un pas psihologic mic până când să ne obișnuim cu ideea că un simplu click se concretizează într-un colet fizic, la ușa casei.

Astăzi, nu mai pare nimic neobișnuit ca o piesă exclusivistă dintr-un magazin concept din Miami să ajungă prin curier la tine acasă, în oricare sector din București. Și chiar și clasicul mers la piață, în diminețile senine de sâmbătă, s-a metamorfozat într-o repriză de cumpărături în pauza de masă de la birou, pe site-ul de legume bio. Și asta pentru că shoppingul online reprezintă deja un tip de comportament comercial asimilat de aproape orice consumator. Telefoanele mobile inteligente sunt cele care au adus experiența de achiziție virtuală în proximitatea noastră. Cumpărăturile sunt acum „la îndemână”, la propriu și la figurat. E simplu: comerțul online pornește de la două premise favorabile.

În primul rând, magazinul online are întotdeauna cea mai apropiata adresă din oraș, în computerul tău de acasă sau, și mai aproape, pe ecranul telefonului tău mobil. Și, în plus, el are întotdeauna și cel mai convenabil program: se deschide atunci când începe timpul tău liber.

Navigăm fără să avem bariere fizice sau de timp și avem practic la îndemână orice informație sau orice produs ne dorim. Suntem fascinați de această mobilitate pe care ne-o oferă Internetul. Câștigăm timp, dar parcă viteza noastră face și ca totul să pară că trece mai ușor pe lângă noi. Și uneori, prinși în acest carusel al tehnologiei 4G și al accesului „nelimitat”, e bine să facem o pauză și să ne bucuram de experiențe. Spre exemplu, să savurăm o cafea și să ne delectăm pe îndelete cu această versiune printată A List Magazine. Enjoy!

FOTO: arhiva personala

Pentru sănătatea ta fizică și psihică joacă-te în fiecare zi, timp de câteva minute…

by

Când a fost ultima oară când te-ai bucurat de o activitate ludică, ai pierdut noțiunea timpului și te-ai simțit din nou ca în copilărie, la fel de lipsit de griji, rigori și cenzură? Când ți-ai permis să te “prostești” într-un sens jucăuș și autentic?

Din păcate, în societatea actuală, jocul este văzut ca o activitate neproductivă, ca o pierdere de vreme, iar așteptarea principală în ceea ce îi privește pe adulți, este ca aceștia să aibă o atitudine serioasă față de tot ceea ce ne înconjoară, față de mediul profesional și personal. Eventual, singurul tip de joc permis în viața unui adult este cel care cultivă competiția. A fi matur nu înseamnă să uităm să ne amuzăm de lucrurile mici și simple, chiar daca putem fi considerați superficiali si naivi. Uneori vrem să ne “dezbrăcăm” de haina autocontrolului și a rigidității și să ne bucurăm cum o făceam atunci când eram copii. Nu ne pierdem nevoia de a simți bucurie și plăcere pe măsură ce creștem, însă uităm beneficiile unei activități, daca aceasta devine insuficient explorată sau experimentată. În cartea sa “Jocul”, autorul și psihiatrul Stuart Brown, compară jocul cu oxigenul. El scrie: “… este peste tot în jurul nostru, dar merge mai ales neobservat sau neapreciat până când acesta lipsește”. „Acest lucru poate părea surprinzător până când veți lua în considerare tot ce reprezintă jocul. Jocul este arta, cărțile, filmele, muzica, comedia, flirturile și visarea cu ochii deschiși”, este de părere dr. Brown, fondatorul Institutului Național pentru Joc.

Jocul este esențial pentru sănătatea noastră (prin eliberarea de dopamină, “substanța plăcerii”, prin scăderea stresului, prin scăderea tensiunii arteriale), dar și pentru dezvoltarea intelectuală, pentru dezvoltarea creativității, pentru  dezvoltarea armonioasă a relațiilor de cuplu și sociale, toate acestea în funcție de etapele de  vârstă prin care trecem. În copilărie, prin joc înțelegem modul în care funcționează lumea și funcționăm noi. Pentru un adolescent, jocul poate reprezenta calea prin care acesta își acoperă nevoile specifice vârstei, acelea de a avea prieteni, de a aparține unui grup și de a fi apreciat. Pentru un adult, jocul poate crea noi conexiuni neuronale, moduri noi de a privi lucrurile și de a identifica soluții, crește flexibilitatea și de asemenea, jocul poate ajuta un adult să-și revină după o perioadă stresantă. Pentru vârstnici, jocul reprezintă calea prin care se păstrează nota de optimism asupra vieții, regăsirea sensului și oportunitatea de a redescoperi lucrurile dintr-o altă perspectivă, alături de nepoți.

Dacă păstrăm puțin focusul pe relații, în familie, prin joc, putem să le arătăm copiilor cât de mult îi iubim și cât de bine ne simțim împreună cu ei și putem folosi jocul ca oportunitate de învățare pentru diverse contexte dificil de gestionat din viața copilului. În cuplu, prin joc, putem reduce tensiunile, putem facilita conectarea și ne putem face viața mai ușoară, gestionând activități administrative prin joc, transformându-le astfel în sarcini mai puțin monotone. În viața profesională, jocul reușește să spargă barierele de comunicare și de interacțiune și ajută la crearea unui mediu mai puțin rigid, în care creativitatea se poate manifesta în voie (vezi companii precum Google, care au reușit să facă jocul parte integrantă a mediului de lucru).

Jocul, spune Stuart Brown, „Este o stare atemporală, esențială pentru oameni. Este, de asemenea, o stare de spirit, o atitudine de curiozitate și de mirare. Jocul, este ceea ce construiește creiere complexe, receptive, sociale și flexibile, care, la rândul lor, construiesc oameni și societăți complexe, receptive, sociale și flexibile”. Oamenii care nu includ jocul în viața lor, sunt cel mai adesea dependenți de muncă și trăiesc mai greu sentimente de bucurie.

Pentru a-ți recăpăta natura jucăușă, amintește-ți ce jocuri îți aduceau zâmbetul pe buze în copilărie, cum te simțeai atunci și ce poți aduce acum în viața ta de adult, pentru a face din nou loc jocului în viața ta. Înconjoară-te de oameni veseli, care nu au uitat să se joace! Astfel de activități ludice, te fac să te simți mai viu, mai încărcat cu energie, te fac să renunți la cenzură și să interacționezi într-un mod mai deschis și să te conectezi mai bine cu ceilalți. Pe termen lung, activitățile ludice conduc la un grad mai mare de sănătate fizică și psihică, așa că fă-le loc în viața ta! Mai mult decât atât, jocul nu se va “demoda” niciodată!

Mihaela Svet, psiholog și psihoterapeut în formare recomandat de www.paginadepsihologie.ro.

Footer-800×90-001

Footer-Revista-PDF