Giotto a ajuns la Iași. O întâlnire pe care nu o voi uita
Text de Alexandre Eram
Alexandru Chituță m-a invitat la Iași să văd expoziția dedicată lui Giotto, la Palatul Culturii. Când am ieșit din aeroport, am zărit un panou uriaș care anunța expoziția. Mi-am spus imediat: „Alexandru Chituță, ai reușit să-l aduci pe Giotto la Iași, în România.”
Pentru mine, era greu de cuprins în acel moment dimensiunea evenimentului. Giotto di Bondone a fost un pictor și arhitect italian, una dintre figurile decisive ale picturii occidentale. Felul în care a dat personajelor mai multă prezență, volum și umanitate și modul în care a explorat spațiul pictat au deschis drumuri noi pentru arta care avea să urmeze. Iar acum, în fața mea, un panou anunța prezența unei lucrări de Giotto la Iași.
Lucrarea este Polipticul din Bologna, realizat în jurul anului 1330 pentru cardinalul Bertrando del Poggetto și păstrat la Pinacoteca Națională din Bologna. Este alcătuit din șase piese și o înfățișează pe Fecioara cu Pruncul, înconjurată de sfinți și arhangheli. Pe treapta de marmură de sub tron se află inscripția „Opus Magistri Iocti d’Florentia”. Institutul Italian de Cultură notează că polipticul este una dintre singurele trei lucrări din lume care păstrează semnătura autografă a maestrului.
Și mai uimitor este faptul că, potrivit organizatorilor, lucrarea a părăsit pentru prima dată Italia pentru a ajunge în România. Până acum, ieșise din Bologna doar cu ocazia unor expoziții excepționale, fără să treacă însă granițele țării. Prezența ei la Iași, între 4 și 30 octombrie 2026, face parte din Anul Cultural Italia–România și din Festivalul de Artă SACRUM.
La vernisaj s-au întâlnit oameni de cultură din România și Italia, oficiali, politicieni și diplomați. A fost și ambasadoarea Italiei în România, Laura Aghilarre. Din cuvintele lor și din emoția celor aflați în sală se simțea că nu asistam la o inaugurare obișnuită. Era bucuria de a vedea o operă importantă traversând, pentru prima dată, granițele Italiei și ajungând la Iași.
După discursuri, am intrat pe rând în spațiul expoziției. Parcursul fusese gândit cu grijă: un culoar ne apropia treptat de lucrare, iar explicațiile ne pregăteau pentru întâlnirea cu ea. Cu fiecare pas, curiozitatea creștea. Apoi am ajuns în sala mare și am văzut-o: luminată discret, protejată într-o vitrină specială, aproape suspendată în tăcerea încăperii.
În fața unei opere atât de fragile și valoroase, fiecare detaliu contează. Protecția ei devenea parte din întreaga scenografie, dar era, înainte de toate, o necesitate pentru conservarea lucrării în condiții strict controlate. Din relatările organizatorilor am înțeles și amploarea pregătirilor: pentru un împrumut atât de rar, opera este verificată, ambalată și transportată de specialiști, cu grijă la fiecare etapă. În jurul ei se construiește, firesc, o adevărată ceremonie.
M-am gândit atunci la câtă muncă, încredere și colaborare trebuie să existe pentru ca o capodoperă păstrată la Bologna timp de aproape șapte secole să poată fi văzută astăzi la Iași. Alexandru Chituță a numit acest demers „imposibilul făcut posibil”. După ce am văzut lucrarea acolo, am înțeles perfect de ce.
Am plecat cu sentimentul că asistasem la un moment istoric. Pentru mine, însă, nu a fost doar întâlnirea cu Giotto. A fost și întâlnirea cu Iașul, cu oamenii care au făcut posibil acest proiect și cu ideea că România poate găzdui opere de o asemenea importanță.
Iar când am văzut bucuria și ușurarea celor implicați, am înțeles încă o dată ce înseamnă să aduci o asemenea lucrare într-un muzeu: luni de pregătire, responsabilitate, negocieri, emoție și, în final, acel moment în care totul capătă sens.
Mulțumesc, Alexandru, pentru invitație.
Uneori, o expoziție îți oferă șansa să vezi o operă de artă. Alteori, te face să simți că ai fost martorul unei pagini de istorie.
Giotto la Iași a fost, pentru mine, amândouă.
Foto: Arhiva personală
Text de Alexandre Eram
Alexandru Chituță m-a invitat la Iași să văd expoziția dedicată lui Giotto, la Palatul Culturii. Când am ieșit din aeroport, am zărit un panou uriaș care anunța expoziția. Mi-am spus imediat: „Alexandru Chituță, ai reușit să-l aduci pe Giotto la Iași, în România.”
Pentru mine, era greu de cuprins în acel moment dimensiunea evenimentului. Giotto di Bondone a fost un pictor și arhitect italian, una dintre figurile decisive ale picturii occidentale. Felul în care a dat personajelor mai multă prezență, volum și umanitate și modul în care a explorat spațiul pictat au deschis drumuri noi pentru arta care avea să urmeze. Iar acum, în fața mea, un panou anunța prezența unei lucrări de Giotto la Iași.
Lucrarea este Polipticul din Bologna, realizat în jurul anului 1330 pentru cardinalul Bertrando del Poggetto și păstrat la Pinacoteca Națională din Bologna. Este alcătuit din șase piese și o înfățișează pe Fecioara cu Pruncul, înconjurată de sfinți și arhangheli. Pe treapta de marmură de sub tron se află inscripția „Opus Magistri Iocti d’Florentia”. Institutul Italian de Cultură notează că polipticul este una dintre singurele trei lucrări din lume care păstrează semnătura autografă a maestrului.
Și mai uimitor este faptul că, potrivit organizatorilor, lucrarea a părăsit pentru prima dată Italia pentru a ajunge în România. Până acum, ieșise din Bologna doar cu ocazia unor expoziții excepționale, fără să treacă însă granițele țării. Prezența ei la Iași, între 4 și 30 octombrie 2026, face parte din Anul Cultural Italia–România și din Festivalul de Artă SACRUM.
La vernisaj s-au întâlnit oameni de cultură din România și Italia, oficiali, politicieni și diplomați. A fost și ambasadoarea Italiei în România, Laura Aghilarre. Din cuvintele lor și din emoția celor aflați în sală se simțea că nu asistam la o inaugurare obișnuită. Era bucuria de a vedea o operă importantă traversând, pentru prima dată, granițele Italiei și ajungând la Iași.
După discursuri, am intrat pe rând în spațiul expoziției. Parcursul fusese gândit cu grijă: un culoar ne apropia treptat de lucrare, iar explicațiile ne pregăteau pentru întâlnirea cu ea. Cu fiecare pas, curiozitatea creștea. Apoi am ajuns în sala mare și am văzut-o: luminată discret, protejată într-o vitrină specială, aproape suspendată în tăcerea încăperii.
În fața unei opere atât de fragile și valoroase, fiecare detaliu contează. Protecția ei devenea parte din întreaga scenografie, dar era, înainte de toate, o necesitate pentru conservarea lucrării în condiții strict controlate. Din relatările organizatorilor am înțeles și amploarea pregătirilor: pentru un împrumut atât de rar, opera este verificată, ambalată și transportată de specialiști, cu grijă la fiecare etapă. În jurul ei se construiește, firesc, o adevărată ceremonie.
M-am gândit atunci la câtă muncă, încredere și colaborare trebuie să existe pentru ca o capodoperă păstrată la Bologna timp de aproape șapte secole să poată fi văzută astăzi la Iași. Alexandru Chituță a numit acest demers „imposibilul făcut posibil”. După ce am văzut lucrarea acolo, am înțeles perfect de ce.
Am plecat cu sentimentul că asistasem la un moment istoric. Pentru mine, însă, nu a fost doar întâlnirea cu Giotto. A fost și întâlnirea cu Iașul, cu oamenii care au făcut posibil acest proiect și cu ideea că România poate găzdui opere de o asemenea importanță.
Iar când am văzut bucuria și ușurarea celor implicați, am înțeles încă o dată ce înseamnă să aduci o asemenea lucrare într-un muzeu: luni de pregătire, responsabilitate, negocieri, emoție și, în final, acel moment în care totul capătă sens.
Mulțumesc, Alexandru, pentru invitație.
Uneori, o expoziție îți oferă șansa să vezi o operă de artă. Alteori, te face să simți că ai fost martorul unei pagini de istorie.
Giotto la Iași a fost, pentru mine, amândouă.
Foto: Arhiva personală
