Maria Popistașu: „M-am făcut regizoare ca să pot să fiu actriță”

Anul acesta, Maria a revenit în cinematografe cu „Y”, marele câștigător al secțiunii Zilele Filmului Românesc la TIFF.25, peliculă care a marcat și debutul în regia de lungmetraj alături de scenaristul Alexandru Baciu. „Y” va avea premiera în această toamnă pe streaming iar Maria Popistașu a răspuns curiozităților lui Cătălin Anchidin legate de film.

A fost o vară plină pentru una dintre cele mai iubite actrițe ale noului val din filmul românesc, Maria Popistașu. Fie că o știi din „Sex Traffic” (miniserie premiată cu 8 premii BAFTA), rol care i-a adus un prestigios Gemini Award, sau din filmul lui Tudor Giurgiu „Legături bolnăvicioase” sau din „Marți, după Crăciun”, Maria umple ecranul de fiecare dată și transformă aparițiile ei în momente memorabile.

„Y” este un adevărat tur de forță pentru tine, cât și pentru noi, spectatorii, evident. Ai scris și regizat (împreună cu Alex Baciu), și ești și parte din distribuție. Cum a fost toată experiența asta pentru tine?
Experiența a început cu curiozitate, a continuat cu entuziasm, dar a ajuns și până la ceva soră cu epuizarea. Inițial mi-am dorit să văd dacă pot să îmi generez material să joc, apoi cred că s-a sofisticat nevoia asta și s-au complicat lucrurile. Am trecut de la asta, la „hai să văd dacă pot scriu”, la gestionat refuzuri sau ghosting de-a dreptul, la planificat filmări. Am învățat mult, am făcut storyboard-uri și decupaje, m-am ținut tare pe poziție când părea că trebuie să fac compromisuri, și m-am obligat să am încredere că pot lua deciziile cele mai potrivite. A devenit pe alocuri înfricoșător, și nu sunt puține momentele când am vrut să renunț. A ajutat mult faptul că am făcut tandem cu Alex. Așa am descoperit că nu doar în viața de zi cu zi, dar și profesional, alegem să fim demoralizați cu rândul, ceea ce e grozav! E esențial ca măcar unul din doi să aibă energie să împingă demersul mai departe. E complicat să păstrezi constant nivelul de încredere într-un proiect când dezvoltarea, filmarea și postproducția se întind pe mai mult de 5 ani, dar mă bucur că am ajuns în punctul ăsta, în care filmul s-a lansat în cinema.

„Y” te invită la o introspectie despre vină, decizii, responsabilitate morală. Cât de responsabili suntem pentru greșelile comise de generațiile de dinaintea noastră?
Nu cred că suntem direct vinovați pentru greșelile generațiilor de dinaintea noastră. Nu alegem lumea în care ne naștem și nici istoria pe care o moștenim. Cred, însă, că devenim responsabili atunci când alegem să nu ne intereseze ce s-a întâmplat înaintea noastră, să nu punem întrebări. Fiecare generație decide ce face cu istoria pe care o moștenește, adică poate să o ignore, poate să o justifice sau poate să o chestioneze, dar istoria nu se termină odată cu cei care au trăit-o. Trecutul se sedimentează în traume colective, rămâne în familii, în societate, în felul în care oamenii gândesc, în pattern-uri comportamentale. Am trăi într-o lume mai bună dacă mai mulți oameni ar privi mai onest ce s-a întâmplat înaintea noastră, fără să simtă nevoia să cosmetizeze istoria. Da, „Y” încearcă să vorbească despre asta, despre felul în care alegem să trăim cu trecutul moștenit.

Care a fost trigger-ul care te-a făcut să îți dorești să faci pasul și spre regie?
Trigger-ul a fost dorința de lucru, cum spuneam. Am făcut o pauză lungă într-o perioadă în care erau mult mai puține personaje principale feminine în cinema, chestiune care s-a schimbat între timp. Avem multe filme care au protagoniste femei, ca să nu mai spun că avem și mult mai multe femei regizor, față de acum 16 ani. Dar atunci eram destul de îngrijorată că, după o pauză atât de mare, am să ies de pe radar, lumea o să mă uite, eu o să mă deprofesionalizez și n-am să mai joc. Slavă Cerului, m-am înșelat, dar de scris tot am scris, că începuse să mă ardă. De altfel, scrisul a fost și partea care mi-a făcut cea mai mare plăcere. Nu mă simt încă în stare să spun cu gura plină că sunt regizoare, dar asta este una dintre funcțiile pe care le-am îndeplinit, și așa sunt trecută și pe generic. Am scris, am regizat și am jucat, dar ca să rezum, m-am făcut regizoare ca să pot să fiu actriță.

Totul este atât bine asezonat pe platou încât intuiesc că v-ați implicat direct și în partea de scenografie. Greșesc? Sunt foarte curios cât de personal a devenit „Y” pe tot parcursul procesului.
Din moment ce procesul producției a durat atât de mult, în aparenții timpi morți, între concursuri, în lockdown-urile din pandemie, în perioada lungă de finanțare, etc, am ajuns să lucrăm aproape încontinuu, fără să ne dăm neapărat seama de asta. Ne-am gândit mult la film, la cum vrem să arate, cum să creăm senzația asta de suită de diorame, l-am întors pe toate părțile și, pe măsură ce tot discutam, am ajuns să vedem lucrurile din ce în ce mai în detaliu. Asta a fost în avantajul proiectului, dar cred că riscam să devenim inflexibili. Devine împovărător și pentru tine, și pentru echipă, să vrei să faci să arate totul exact ca în capul tău. În acest punct e important să ai colaboratori în care să ai încredere, iar la noi, atât Carmen Tofeni, care a filmat și cu care am dezbătut mult felul în care ne dorim să arate filmul, Rovena Andrei care a făcut costumele, cât și scenografii Victor și Iulia Fulicea, au constatat cu ușurință nivelul nostru de implicare și cât de mult conta să ne apropiem de varianta ideală. M-am bucurat că asta a părut mai mult să îi incite, decât să îi limiteze, au luat-o ca pe o provocare la care au adăugat elemente care erau în spiritul filmului. Apoi, în faza de post-producție, Andu Radu, care a montat și colorizat filmul, și Marius Leftărache care a mixat și compus universul sonor, au completat încă și mai mult atmosfera și ne-au adus filmul și mai aproape de felul în care ni-l doream.

De ce ți-a fost cel mai frică în toată experiența asta?
A fost multă plăcere în procesul ăsta, dar și foarte FOARTE multe momente de anxietate. Aș zice că experiența a fost alcătuită dintr-o suită de spaime, care încă nu s-au încheiat. Ca să parafrazez, odată cu privilegiul de a face film, vin și multe responsabilități. Probabil, cel mai teamă mi-a fost de momentul în care îl voi arăta prietenilor mei. Dacă am reușit cumva să preiau controlul asupra mea și am învățat să îmi reglez așteptările în așa fel încât să fiu cât mai puțin dezamăgită, asupra celorlalți n-am nici o putere. Mă rog, am trecut cu bine și peste acest moment.

„Ce sîntem noi? – Niște parveniți” a devenit una din replicile mele preferate din „Y” și tot de la tine mai am o replică preferată, „Ai făcut o cârpiță din mine”, dintr-un alt film „Marți, după Crăciun” (regizat de Radu Muntean) sunt curios dacă ai și tu o colecție de replici din filmele la care ai lucrat.
Ce drăguț, aia cu cârpița e și la mine în lista de favorite. Altfel, am, ca toți actorii, replici care revin ciclic în conversație, nu neapărat din filmele mele. „Noi avem un pic altă părere despre lucrurile astea” zice mama Ralucăi, în „Marți, după Crăciun”, și zic și eu adesea „Du-te acasă la nevastă și copii” pe care o cităm și noi în Y, dar este tot din Marți, „Asta-i oră de dat găuri?” din „Legături Bolnăvicioase”, „Mână, mă, trăncălăule” din „Întregalde”, „Poate are ceva la o aripă” din „Pescărușul”, „Vezi c-ai dat maioneză pe geacă” din „Boogie”, „Știu cum e să fii mamă, că am și eu două fete” replica locotenentului Neagu din „Hârtia va fi albastră”, mă rog, sunt multișoare dar sună bizar scoase din context.

Parvenitism sau impostură? Ce e mai grav?
Prin comparație, parvenitismul, dorința de a te îmbogăți sau avansa social, pare un proces mai sincer, care nu implică obligatoriu mijloace ne-oneste, pe când impostura presupune din start înșelătorie.

Un vin bun înainte de-al consuma trebuie să-l lași la decantat, pentru cei care nu au degustat „Y” cum ar trebui să se pregătească, la ce ți-ar plăcea să fie atenți?
Încă vorbim de film, nu? E, cum să se pregătească? Să cumpere bilet! Hahaha! Mi-ar plăcea să-l vadă cât mai multă lume în cinema, cred că este altfel perceput pe marele ecran. Aș vrea să intre fără prejudecăți, apoi să îl lase să cadă în ei. Cam ce își dorește orice autor de la publicul său: rezonanță la nivel emoțional și rațional, să stimuleze reflecția și dialogul și să-i ofere receptorului libertatea să tragă propriile concluzii.

Un film făcut în familie, despre familie în care cred că fiecare din noi se regăsește măcar într-un moment, acum că filmul a ieșit în lume care e after taste-ul pentru tine?
Pentru mine e ciudat, mă simt eliberată că s-a terminat, altfel, mi se pare ciudat că i-am dat drumu-n lume și acum aparține cumva și altora. Acum e un moment de multă vulnerabilitate, de fapt, când ceva atât de intim și construit cu atât de mult efort este aruncat în lume, dar m-am bucurat să descopăr că e primit cu emoție și simpatie și de alți oameni.

Sunt foarte curios dacă „Y” ți-a deschis apetitul pentru o nouă experiență regizorală?
Nu știu, odată ce ai descoperit că poți să creezi o lume de la zero, e greu să nu mai vrei, chiar dacă experiența a fost una obositoare și au existat multe momente în care am zis că n-as mai vrea să trec niciodată prin asta. Este un privilegiu extraordinar să pot să fac film. Acum, la receptare, am un shot de oxitocină, ca la naștere. Asta mă face să uit un pic că a fost așa de greu și parcă parcă m-aș mai încumeta la unul.

Dacă „Y” ar fi felul principal, ce ne recomanzi la desert?
Vă recomand să luați ceva pentru fiere și să consumați încă și mai mult cinema românesc.

Fotografii: Andreea Macri, arhiva filmului „Y”.

Interviu de Catalin Anchidin pentru Revista A List Magazine nr. 40