Psihologul Raluca Anton, despre conexiunile vizibile și invizibile din prietenie

Prieteniile sunt primele relații alese din viața noastră. Cum funcționează ele ne spune psiholog Dr. Raluca Anton.

Despre relațiile de prietenie vorbim surprinzător de puțin, deși ne modelează profund viața. Parcă scriem semnificativ mai puțin despre ele decât scriem despre relațiile de iubire, sigur nu le analizăm la fel de atent cum analizăm relațiile de cuplu și, de cele mai multe ori, avem impresia că ele ar trebui să funcționeze „de la sine”. Și totuși, unele dintre cele mai importante lecții despre apartenență, acceptare, egalitate sau respingere le învățăm exact aici.

Prieteniile sunt primele relații alese din viața noastră. Sau cel puțin așa ne place să credem. Pe de altă parte, dacă privim puțin mai atent, observăm că alegerea începe mult mai devreme – în toate experiențele care ne-au învățat ce înseamnă să aparții, să fii văzut, să contezi sau să fii lăsat pe dinafară. Sigur că privind din acest sens, fiecare prietenie poartă cu ea ceva din trecutul nostru relațional. Ba mai mult decât atât, ele s-ar putea să reprezinte chiar repuneri în scenă ale unor momente trecute cu scopul, ne place nouă să spunem în psihologie, de a se transforma ceea ce încă nu a găsit spațiu pentru transformare. Astfel, dincolo de lucrurile vizibile: timpul petrecut împreună, conversațiile, vacanțele, amintirile comune, există o întreagă lume invizibilă care ne influențează alegerile, lume mediată de nevoia de siguranță, dorința de recunoaștere, teama de respingere și speranța că, în sfârșit, vom găsi un loc în care să putem fi noi înșine.

De multe ori avem impresia că ne alegem prietenii pentru că seamănă cu noi și, cu toate aceste credințe din popor cu care am crescut și eu, experiența îmi arată că suntem atrași și de ceea ce ne lipsește. Uneori admirăm la ceilalți exact acele părți pe care ne-am dori să le dezvoltăm în noi: mai mult curaj, mai multă spontaneitate, mai multă fermitate sau mai multă libertate. Iar aici apare unul dintre paradoxurile fascinante ale relațiilor și anume faptul că ceea ce ne atrage ne poate și incomoda. Să fie oare posibil ca prietenii care ne fascinează să fie, uneori, aceiași care ne provoacă cel mai mult?

În timp, în aceste relații încep să apară și diverse roluri pe care, de altfel, le cunoaștem din alte contexte ale vieții noastre. Fără să discutăm despre roluri specifice pe care le „jucăm” și fără să le observăm întotdeauna, în aproape fiecare grup există cineva care ascultă pe toată lumea, cineva care organizează, cineva care mediază conflicte, cineva care aduce umorul și cineva care pare să aibă mereu grijă de ceilalți (iar aici poți adăuga nenumărate descrieri ale lui „cineva”). Și, până la urmă, ce bine că în fiecare grup există câte un membru care să ocupe acel spațiu cu lucruri pe care le face atât de bine! Dificultatea apare atunci când uităm că ele sunt doar roluri și ajungem să credem că ele reprezintă o bună parte din propria noastră identitate, dar mai ales atunci când apar situații dificile de gestionat și felul în care o gestionează un altul pune în pericol propriile credințe cu privire la context, valori sau, mai specific spus, felul în care aceste se transpun în comportamente.

Fiind un articol de psihologie, nu mă pot abține să nu zic că, de cele mai multe ori, în spatele rolurilor se află povești mai vechi: copilul care a învățat că trebuie să fie puternic pentru a fi apreciat devine adultul care nu cere niciodată ajutor; copilul care a simțit că trebuie să aibă grijă de emoțiile celorlalți devine prietenul-salvator, iar copilul care s-a temut de respingere poate deveni adultul care își ascunde nevoile de teamă să nu fie prea mult pentru ceilalți – pornind de la aceste idei se pot construi diverse alte tipuri de combinații de roluri învățate în copilărie și părți pierdute la vârsta adultă care se manifestă și în relațiile de prietenie, nu doar în cele de cuplu.

Până la urmă, eu cred că aici se află una dintre cele mai mari puteri ale prieteniei: ne oferă companie, dar ne oferă și un spațiu în care putem observa cine devenim în prezența celorlalți, cine suntem când ne este teamă, cine suntem când avem nevoie de sprijin, cine suntem când ne simțim văzuți și cine suntem când ne simțim ignorați.

În cabinet observ adesea cât de multă atenție oferim relațiilor romantice, relațiilor cu familia de origine, cu acei colegi insuportabili de la serviciu și cât de puțin vorbim despre relațiile de prietenie ele fiind unele dintre cele mai mari resurse din viața noastră de la vârsta adultă doar dacă (și insist cu „doar dacă”) ele sunt trăite conștient, cu grijă și atenție către spațiul relațional, nu doar către a ne plânge de ce fac alții sau de a ne distrage atenția de la alte suferințe fără ca asta să însemne, cu adevărat, sprijin. Iar apoi, prea puțin vorbim despre pierderile prieteniilor cu toate că sfârșitul unei prietenii poate activa aceleași răni profunde: abandon, excludere, neapartenență, respingere. Uneori diferit, dar nu neapărat mai puțin dureros.

Mă gândesc acum că poate, în cele din urmă, relațiile de prietenie nu sunt doar despre oamenii pe care îi avem în jurul nostru, ele fiind și despre relația pe care o construim cu noi înșine, despre cât de confortabil ne simțim cu egalitatea, despre cât de ușor ne este să cerem, să oferim, să reparăm și să rămânem prezenți atunci când apar diferențele. Vreau să cred că maturitatea unei prietenii nu se măsoară în lipsa conflictelor sau în numărul de ani petrecuți împreună. Îmi doresc să cred că se vede în capacitatea de a rămâne noi înșine fără să ne micșorăm, de a aparține fără să performăm și de a ne simți suficient de în siguranță încât să nu mai fim nevoiți să câștigăm, în fiecare zi, locul pe care îl avem în viața celuilalt.