Călătoriile Cellei Delavrancea
Cella Delavrancea, mare pianistă, profesoară de pian și scriitoare, fiica primarului și scriitorului Barbu Ștefănescu Delavrancea, o personalitate rafinată care a trăit 103 ani, a fost o călătoare prin viață și prin lume. Despre locurile în care a călătorit și a locuit, dar și despre viața sa ne povestește Ana Rubeli.
A uimit publicul cu vioiciunea și maturitatea interpretării sale. L-a acompaniat adesea pe George Enescu, susținând împreună numeroase recitaluri de muzică de cameră la vioară și pian. A susținut concerte pe mari scene din Europa, inclusiv în Franța, Germania și Turcia, fiind elogiată de critici pentru tehnica sa impecabilă și sensibilitatea artistică. A fost profesoară la Liceul de Muzică din București și la Conservator, unde a format generații întregi de pianiști iluștri, cel mai faimos student al său fiind Radu Lupu. A intrat în istorie ca primul artist român care a urcat pe scenă pentru a susține un recital la vârsta de 100 de ani, cântând la Sala Radio în anul 1987.
În ceea ce privește secretul longevității sale, ea i-o atribuia muzicii, spunând că: „nimic nu dezvoltă supleţea cerebrală mai bine decât o Fugă de Bach şi nimic nu trezeşte emotivitatea ca o Nocturnă de Chopin.”
A călătorit mult pentru a înțelege frumusețea lumii. În articolele sale pe care le-a scris pentru publicația franceză „Le Moment” (da, scria în franceză!) a evocat Italia: Trieste, Neapole, Sorrento, Amalfi, Ravello, Salerno, Capri. Pentru ea orașele sunt adesea muzee în aer liber, spații în care arhitectura, muzica și memoria își dau întâlnire, iar fiecare clădire poartă ecoul unei partituri.
# Un exemplu din muzicalitatea trăirilor sale interioare stă în acest fragment din memoriile ei despre Siena: „Mai privesc, înainte de a mă întoarce la hotel, palatul Tolomei, cel mai sobru, cel mai sever, cel mai frumos palat din orașul palatelor. Nu-i pot pătrunde taina. Are adâncimea unui coral de Bach.”
# Foarte rar este dezamăgită de ceva ce întâlnește în cale și își presară sufletul cu arta și frumosul din tot ce o înconjoară. La Neapole găsește „străzi lungi, pavate zgomotos, case urâte”, „te strecori în ulițe murdare cu rufăria atârnată de la o casă la alta” (pare că s-a păstrat acest obicei din
1937 și până azi!), dar „marea le dăruiește albastră înviorare și miros de iarbă sărată”, iar „piațetele sunt încărcate cu lămâi de un galben de lampion”. Pe Vezuviu ascultă cum toarce pământul”. Descrierile sale sunt încărcate de o sensibilitate aparte și sunt plastice, calde, puternice. „Marea a dat cu coasta în faleză, și orășelele își agață casele ca niște scoici de stâncile tăiate perpendicular pe safirul apei, vocalele numelor strălucesc… Castellammare, Sorrento, Cemairi, Ravello, Salerno, învăluite în parfum de portocali, apărate de pini, cu coroana de smochini largă ca o binecuvântare”.
# Amalfi o impresionează teribil: „cascadă de ferestre îmbujorate de razele soarelui”, iar „la Ravello se pare că a creat Wagner personajul lui Klingsor vrăjitorul”. Chiar Wagner ar fi exclamat în 1880, când a vizitat Villa Rufolo: „Am găsit Grădina magică a lui Klingsor!”. Iar Cella privește aceeași terasă suspendată între cer și mare care îl fascinase cu aproape jumătate de secol înainte pe Wagner, în grădinile medievale ale Vilei Rufolo, un peisaj spectaculos, imaginea pe care compozitorul o căutase ani întregi pentru una dintre cele mai importante scene din Parsifal.
# Pentru că Cella era fascinată de universul muzical wagnerian, desigur că a vizitat și Bayreuth, orașul bavarez devenit un adevărat sanctuar al muzicii. Aici Richard Wagner și-a construit un teatru de operă, Festspielhaus, inaugurat în 1876 și conceput special pentru reprezentarea creațiilor sale. Cu sala sa revoluționară și fosa de orchestră ascunsă, Bayreuth a schimbat pentru totdeauna modul în care publicul trăia experiența operei. Cella a vizitat muzeul dedicat lui Wagner și a participat la Festivalul de la Bayreuth, scriind astfel: „două elemente domină perfecțiunea Festivalului de la Bayreuth: inteligența și fervoarea.” A fost impresionată de oraș, de festival și de montările lucrărilor lui Wagner. În articolele sale din iulie 1937 pentru „Bilete de papagal” și din august 1937 pentru „Le moment” descrie în detaliu scenografia și interpretarea Tetralogiei Inelului Nibelungilor. Laudă entuziast Lohengrin, pe care îl descrie ca având o autentică atmosferă medievală și o muzică de o mare bogăție expresivă.
# Tot în „Bilete de papagal” a scris și despre Nürnberg, unde “ulițele strângeau ghem de case, dar se dădeau la o parte în fața bisericilor, ca să poată risipi alaiul solemn al procesiunilor”. A scris despre Petra, „misterioasa cetate ascunsă în munți, între Marea Moartă și Marea Roșie, a
vechiului neam al nabataenilor […], o poveste din O mie și una de nopți”. A vizitat Petra în 1929 (acum aproape 100 de ani!), a gustat aromele și mirodeniile sale, a dormit în corturile înstelate, a văzut monumentele încastrate în munte, templele „care s-au legat în veșnicia geologică a munților de stâncă”, cămilele și a cunoscut beduinii. „O mare spărtură în munte ne descoperă dintr-o dată un templu trandafiriu, care poartă denumirea de El Khazneh, adică Tezaurul” scria ea după vizitele alături de Peak-Pacha, un colonel englez, înalt funcționar politic, ce i-a servit drept ghid pe valurile pietrificate ale munților”.
# Dar Parisul, orașul-lumină, a fost punctul central al studiilor sale din tinerețe și a călătoriilor sale. Acolo a studiat pianul, l-a întâlnit pe Brâncuși, pe Paul Vallery, pe Monsieur Hautecoeur, membru al Academiei și fost conservator al Muzeului Luvru, toți deveniți prieteni. La Paris a frecventat cercurile artistice și a descoperit un oraș în care arhitectura, arta și muzica coexistau. În volumul Dintr-un secol de viață evocă atmosfera Parisului artistic: „toate casele lucesc pe bulevarde, pe magistralele la capătul cărora veghează câte un edificiu important”, iar textul „O vizită în atelierul lui Brâncuși” este o frumoasă mărturie despre sculptor ce evocă Parisul anului 1922. Datorită faptului că a intuit cântecul cocoșului într-una dintre sculpturile lui Brâncuși, a fost invitată în intimitatea sa la dejun și a mâncat ciuperci pregătite chiar de mâna sculptorului „cu mirodenii alese în mare mister”. În 1971 Parisul nu i-a mai făcut așa o bună impresie ca în tinerețe: vede haine fistichii pe stradă și în muzee, tineri avangardiști și o lipsă de eleganță, o discrepanță între monumentalitatea clădirilor și lejeritatea oamenilor. Lumea se schimba.
# La Berlin Cella l-a vizitat pe Caragiale în 1912 (fiind găzduită chiar în casa sa), a fost la concerte simfonice, la Filarmonică, unde asculta Beethoven, a vizitat muzeele de artă alături de tatăl ei și de Caragiale, care erau cei mai buni prieteni. Legătura dintre cei doi se strânge și la Viena, unde la doar 14 ani, Cella a interpretat un vals de Chopin, iar Caragiale, aflat în sală, o numește: „copilul-minune Cella Delavrancea, care îmblânzește monstrul sălbatic: Arta.”
Călătoriile Cellei au fost așternute în presa vremii, apoi în capitolul „Călătorii” din volumul “Dintr-un secol de viață” publicat la Editura Eminescu în 1987, ediție îngrijită de Valeriu Râpeanu. Pline de poezie, metafore și descrieri ample, aceste fragmente de memorii sunt extrem de
evocatoare și valoroase pentru cititorul de azi, aproape 90-100 de ani mai târziu. Cella descrie orașele cu ochiul unui muzician: caută ritm, proporție, lumină și armonie. Criticii au remarcat tocmai această capacitate de a transforma impresiile de călătorie în mici eseuri despre frumusețe. Iar eu când îi citeam paginile de călătorii, căutam locuri pe care le-am văzut și eu, similitudini, diferențe, și am descoperit pasaje care mi-au trezit bogăția simțurilor în feluri nebănuite. M-a încântat să văd că Cella Delavrancea citea orașele pe care le vizita prin muzică, arhitectură și oameni.
Tocmai această latură mai puțin cunoscută a Cellei Delavrancea, călătoarea care descoperea lumea prin muzică și patrimoniu, se va regăsi și în ediția din acest an a Festivalului AICIASTAT, ediție dedicată marii pianiste. În 2026 se împlinesc 80 de ani de la debutul său literar cu volumul de nuvele „Vraja” și 35 de ani de la trecerea Cellei în eternitate. Evenimentele culturale din perioada 8-18 octombrie vor transforma Bucureștiul într-un traseu al memoriei prin recitaluri de muzică clasică, concerte, o expoziție, o conferință, tururi ghidate și întâlniri. Iar unul dintre momentele pe care le aștept cel mai mult este „În voiaj cu Cella Delavrancea”, dedicat tocmai călătoriilor pe care le-a făcut Cella Delavrancea. Va fi un dialog între muzicalitatea pianului în interpretarea tinerei pianiste Anastasia Maria Barbu și metaforele amintirilor Cellei din voiajele sale în lectura actriței Natalia Cebanu. Evenimentul va avea loc pe 10 octombrie la ora 16:00 la Palatul Suțu. Alte momente speciale vor avea loc la Galeria Madrigal, la Muzeul Theodor Aman și chiar la Ateneu, unde pianista Alexandra Silocea alături de violonistul Johannes Fleischmann vor evoca momente din vraja Cellei.
Text de Ana Rubeli în Revista A List Magazine nr. 40
Fotografii: aiciastat.ro.
Cella Delavrancea, mare pianistă, profesoară de pian și scriitoare, fiica primarului și scriitorului Barbu Ștefănescu Delavrancea, o personalitate rafinată care a trăit 103 ani, a fost o călătoare prin viață și prin lume. Despre locurile în care a călătorit și a locuit, dar și despre viața sa ne povestește Ana Rubeli.
A uimit publicul cu vioiciunea și maturitatea interpretării sale. L-a acompaniat adesea pe George Enescu, susținând împreună numeroase recitaluri de muzică de cameră la vioară și pian. A susținut concerte pe mari scene din Europa, inclusiv în Franța, Germania și Turcia, fiind elogiată de critici pentru tehnica sa impecabilă și sensibilitatea artistică. A fost profesoară la Liceul de Muzică din București și la Conservator, unde a format generații întregi de pianiști iluștri, cel mai faimos student al său fiind Radu Lupu. A intrat în istorie ca primul artist român care a urcat pe scenă pentru a susține un recital la vârsta de 100 de ani, cântând la Sala Radio în anul 1987.
În ceea ce privește secretul longevității sale, ea i-o atribuia muzicii, spunând că: „nimic nu dezvoltă supleţea cerebrală mai bine decât o Fugă de Bach şi nimic nu trezeşte emotivitatea ca o Nocturnă de Chopin.”
A călătorit mult pentru a înțelege frumusețea lumii. În articolele sale pe care le-a scris pentru publicația franceză „Le Moment” (da, scria în franceză!) a evocat Italia: Trieste, Neapole, Sorrento, Amalfi, Ravello, Salerno, Capri. Pentru ea orașele sunt adesea muzee în aer liber, spații în care arhitectura, muzica și memoria își dau întâlnire, iar fiecare clădire poartă ecoul unei partituri.
# Un exemplu din muzicalitatea trăirilor sale interioare stă în acest fragment din memoriile ei despre Siena: „Mai privesc, înainte de a mă întoarce la hotel, palatul Tolomei, cel mai sobru, cel mai sever, cel mai frumos palat din orașul palatelor. Nu-i pot pătrunde taina. Are adâncimea unui coral de Bach.”
# Foarte rar este dezamăgită de ceva ce întâlnește în cale și își presară sufletul cu arta și frumosul din tot ce o înconjoară. La Neapole găsește „străzi lungi, pavate zgomotos, case urâte”, „te strecori în ulițe murdare cu rufăria atârnată de la o casă la alta” (pare că s-a păstrat acest obicei din
1937 și până azi!), dar „marea le dăruiește albastră înviorare și miros de iarbă sărată”, iar „piațetele sunt încărcate cu lămâi de un galben de lampion”. Pe Vezuviu ascultă cum toarce pământul”. Descrierile sale sunt încărcate de o sensibilitate aparte și sunt plastice, calde, puternice. „Marea a dat cu coasta în faleză, și orășelele își agață casele ca niște scoici de stâncile tăiate perpendicular pe safirul apei, vocalele numelor strălucesc… Castellammare, Sorrento, Cemairi, Ravello, Salerno, învăluite în parfum de portocali, apărate de pini, cu coroana de smochini largă ca o binecuvântare”.
# Amalfi o impresionează teribil: „cascadă de ferestre îmbujorate de razele soarelui”, iar „la Ravello se pare că a creat Wagner personajul lui Klingsor vrăjitorul”. Chiar Wagner ar fi exclamat în 1880, când a vizitat Villa Rufolo: „Am găsit Grădina magică a lui Klingsor!”. Iar Cella privește aceeași terasă suspendată între cer și mare care îl fascinase cu aproape jumătate de secol înainte pe Wagner, în grădinile medievale ale Vilei Rufolo, un peisaj spectaculos, imaginea pe care compozitorul o căutase ani întregi pentru una dintre cele mai importante scene din Parsifal.
# Pentru că Cella era fascinată de universul muzical wagnerian, desigur că a vizitat și Bayreuth, orașul bavarez devenit un adevărat sanctuar al muzicii. Aici Richard Wagner și-a construit un teatru de operă, Festspielhaus, inaugurat în 1876 și conceput special pentru reprezentarea creațiilor sale. Cu sala sa revoluționară și fosa de orchestră ascunsă, Bayreuth a schimbat pentru totdeauna modul în care publicul trăia experiența operei. Cella a vizitat muzeul dedicat lui Wagner și a participat la Festivalul de la Bayreuth, scriind astfel: „două elemente domină perfecțiunea Festivalului de la Bayreuth: inteligența și fervoarea.” A fost impresionată de oraș, de festival și de montările lucrărilor lui Wagner. În articolele sale din iulie 1937 pentru „Bilete de papagal” și din august 1937 pentru „Le moment” descrie în detaliu scenografia și interpretarea Tetralogiei Inelului Nibelungilor. Laudă entuziast Lohengrin, pe care îl descrie ca având o autentică atmosferă medievală și o muzică de o mare bogăție expresivă.
# Tot în „Bilete de papagal” a scris și despre Nürnberg, unde “ulițele strângeau ghem de case, dar se dădeau la o parte în fața bisericilor, ca să poată risipi alaiul solemn al procesiunilor”. A scris despre Petra, „misterioasa cetate ascunsă în munți, între Marea Moartă și Marea Roșie, a
vechiului neam al nabataenilor […], o poveste din O mie și una de nopți”. A vizitat Petra în 1929 (acum aproape 100 de ani!), a gustat aromele și mirodeniile sale, a dormit în corturile înstelate, a văzut monumentele încastrate în munte, templele „care s-au legat în veșnicia geologică a munților de stâncă”, cămilele și a cunoscut beduinii. „O mare spărtură în munte ne descoperă dintr-o dată un templu trandafiriu, care poartă denumirea de El Khazneh, adică Tezaurul” scria ea după vizitele alături de Peak-Pacha, un colonel englez, înalt funcționar politic, ce i-a servit drept ghid pe valurile pietrificate ale munților”.
# Dar Parisul, orașul-lumină, a fost punctul central al studiilor sale din tinerețe și a călătoriilor sale. Acolo a studiat pianul, l-a întâlnit pe Brâncuși, pe Paul Vallery, pe Monsieur Hautecoeur, membru al Academiei și fost conservator al Muzeului Luvru, toți deveniți prieteni. La Paris a frecventat cercurile artistice și a descoperit un oraș în care arhitectura, arta și muzica coexistau. În volumul Dintr-un secol de viață evocă atmosfera Parisului artistic: „toate casele lucesc pe bulevarde, pe magistralele la capătul cărora veghează câte un edificiu important”, iar textul „O vizită în atelierul lui Brâncuși” este o frumoasă mărturie despre sculptor ce evocă Parisul anului 1922. Datorită faptului că a intuit cântecul cocoșului într-una dintre sculpturile lui Brâncuși, a fost invitată în intimitatea sa la dejun și a mâncat ciuperci pregătite chiar de mâna sculptorului „cu mirodenii alese în mare mister”. În 1971 Parisul nu i-a mai făcut așa o bună impresie ca în tinerețe: vede haine fistichii pe stradă și în muzee, tineri avangardiști și o lipsă de eleganță, o discrepanță între monumentalitatea clădirilor și lejeritatea oamenilor. Lumea se schimba.
# La Berlin Cella l-a vizitat pe Caragiale în 1912 (fiind găzduită chiar în casa sa), a fost la concerte simfonice, la Filarmonică, unde asculta Beethoven, a vizitat muzeele de artă alături de tatăl ei și de Caragiale, care erau cei mai buni prieteni. Legătura dintre cei doi se strânge și la Viena, unde la doar 14 ani, Cella a interpretat un vals de Chopin, iar Caragiale, aflat în sală, o numește: „copilul-minune Cella Delavrancea, care îmblânzește monstrul sălbatic: Arta.”
Călătoriile Cellei au fost așternute în presa vremii, apoi în capitolul „Călătorii” din volumul “Dintr-un secol de viață” publicat la Editura Eminescu în 1987, ediție îngrijită de Valeriu Râpeanu. Pline de poezie, metafore și descrieri ample, aceste fragmente de memorii sunt extrem de
evocatoare și valoroase pentru cititorul de azi, aproape 90-100 de ani mai târziu. Cella descrie orașele cu ochiul unui muzician: caută ritm, proporție, lumină și armonie. Criticii au remarcat tocmai această capacitate de a transforma impresiile de călătorie în mici eseuri despre frumusețe. Iar eu când îi citeam paginile de călătorii, căutam locuri pe care le-am văzut și eu, similitudini, diferențe, și am descoperit pasaje care mi-au trezit bogăția simțurilor în feluri nebănuite. M-a încântat să văd că Cella Delavrancea citea orașele pe care le vizita prin muzică, arhitectură și oameni.
Tocmai această latură mai puțin cunoscută a Cellei Delavrancea, călătoarea care descoperea lumea prin muzică și patrimoniu, se va regăsi și în ediția din acest an a Festivalului AICIASTAT, ediție dedicată marii pianiste. În 2026 se împlinesc 80 de ani de la debutul său literar cu volumul de nuvele „Vraja” și 35 de ani de la trecerea Cellei în eternitate. Evenimentele culturale din perioada 8-18 octombrie vor transforma Bucureștiul într-un traseu al memoriei prin recitaluri de muzică clasică, concerte, o expoziție, o conferință, tururi ghidate și întâlniri. Iar unul dintre momentele pe care le aștept cel mai mult este „În voiaj cu Cella Delavrancea”, dedicat tocmai călătoriilor pe care le-a făcut Cella Delavrancea. Va fi un dialog între muzicalitatea pianului în interpretarea tinerei pianiste Anastasia Maria Barbu și metaforele amintirilor Cellei din voiajele sale în lectura actriței Natalia Cebanu. Evenimentul va avea loc pe 10 octombrie la ora 16:00 la Palatul Suțu. Alte momente speciale vor avea loc la Galeria Madrigal, la Muzeul Theodor Aman și chiar la Ateneu, unde pianista Alexandra Silocea alături de violonistul Johannes Fleischmann vor evoca momente din vraja Cellei.
Text de Ana Rubeli în Revista A List Magazine nr. 40
Fotografii: aiciastat.ro.
