Scriitoarea Maja Lunde: „Natura este extenuată de acțiunile oamenilor; pur și simplu nu mai vrea să aibă de-a face cu ei”
Despre relația oamenilor cu timpul și despre cum natura alege să-i „exileze” în afara ciclului vieții. Despre eternitatea văzută mai degrabă ca o pedeapsă decât ca un premiu și despre cât de mult contează preocuparea noastră asupra schimbărilor climatice, am stat de vorbă cu scriitoarea norvegiană Maja Lunde, cu ocazia lansării în România a romanului Stop-cadru.
Stop-cadru (Lukkertid, apărut la Humanitas Fiction) e o distopie soft despre viața trăită aici și acum și despre relația noastră cu natura. Dintr-un motiv inexplicabil, curgerea firească a timpului se oprește brusc. Nu mai există moarte, nu mai există nașteri. Stagnarea care cuprinde omenirea nu afectează natura și viețuitoarele, aruncând lumea în umbra unor incertitudini stranii.
O să încep prin a spune că mi-a plăcut cartea. A fost interesantă dar, într-un fel, destul de tulburătoare…
Acesta era și scopul, nu-i așa? (Râde)
Toate personajele din carte se trezesc, într-o zi, că au rămas „înghețate” într-un anumit moment al vieții lor, că nu mai există moarte, nu mai există nașteri, nimeni nu îmbătrânește. Acum, dacă ai fi un personaj, în ce moment al vieții tale ai prefera să se oprească timpul tău?
E o întrebare grea. Îmi place viața mea așa cum e ea. Nu sunt o persoană care se gândește prea mult la trecut, să știi. E cumva ciudat și destul de personal ce voi spune acum: am un coșmar care se repetă, un vis ciudat în care sunt din nou în liceu și am în față toate acele alegeri pe care trebuie să le fac – personale, în educație. Și mă trezesc mereu atât de obosită! (Râde). Oh, Doamne, îmi dau seama că n-aș mai vrea să fiu în acel punct, să am atâtea întrebări la care nu am găsit răspunsul – cine îmi doresc să fiu, cum o să arate viața mea de acum încolo, cine o să fie iubirea vieții mele, unde o să locuiesc. E atât de bin e să fiu la 51 de ani și să fiu sigură pe cine vreau să fiu, să fiu mulțumită cu alegerile mele în viață. E un loc bun în care vreau să fiu. Dar ca să revin la întrebare, probabil că aș alege o duminică liniștită în care sunt undeva în natură, la marginea pădurii, cu cei trei fii ai mei, pe când erau mai mici (ca orice mamă, mi-e dor de momentele în care erau copii) și în care toți erau fericiți. Da, știu, e greu să nimerești un moment în care trei copii să fie fericiți și liniștiți, dar au existat și din acestea și, dacă ar fi să decid momentul în care să se oprească timpul, o astfel de zi ar fi.
De ce doar oamenii sunt înghețați în timp? De ce nu și alte viețuitoare, de ce nu și plantele, care continuă să crească? Până la urmă, acest stop care se pune îmbătrânirii și evoluției în vârstă este o pedeapsă pentru oameni sau e un premiu?
Depinde de cum vede cititorul această evoluție. E ca și cum natura a aruncat oamenii în afara ei, ca și cum natura le-a spus acestora „gata, m-am săturat de voi, puteți să stați în afara ciclului vieții, puteți să trăiți dar să nu mai faceți parte din evoluție”. Pentru că a exista înseamnă să trăiești în timp; timpul e important. Iar existența e una circulară. În cartea mea, oamenii sunt aruncați în afara acestui timp; ei nu mor, nu îmbătrânesc, deci sunt lăsați în afara ciclului de evoluție, nu mai fac parte din natură. Da, cu siguranță poți interpreta povestea ca pe o pedeapsă pe care natura o aplică umanității. Pentru că natura este deja extenuată de acțiunile oamenilor, pur și simplu i-a ajuns și nu mai vrea să aibă de-a face cu ei. Niciun alt animal nu a distrus mai mult planeta așa cum au făcut-o oamenii.
Ai avut o serie de cărți despre schimbările climatice (dacă ne referim la Istoria albinelor, Istoria apelor, Ultimii cai din stepă). Dar, în cele din urmă, și Stop-Cadru e un roman care se poate citi în aceeași notă a interesului pentru schimbările climatice, așa cum și subliniai mai devreme. De unde vine acest interes deosebit pe care îl ai pentru ecologie, și schimbări climatice?
Încă de când eram copil am avut această aplecare către natură. Am crescut în Oslo, un oraș foarte verde, mai ales pe vremea copilăriei mele; am citit cărți despre natură și o desenam, și ori de câte ori se putea mergeam cu bicicleta în pădure. Natura a fost mereu o parte din mine și, atunci când am început să scriu, evident că și-a găsit un loc important în cărțile mele. În plus, părinții mei (mai ales mama) discutau mult despre problemele de mediu atunci când stăteam la masă în familie, deci natura era mereu parte a discuțiilor noastre.
Ai spus mereu că te documentezi mult înainte să scrii o carte (cum a fost cu seria climatică). În acest caz, în povestea din Stop Cadru, cum a fost documentarea? Ai dat peste mituri nordice care povesteau despre o „înghețare” în timp?
Ei bine, ideea acestei cărți mi-a venit, de fapt, pe când aveam 40 de ani (acum am 51, deci a fost cu ceva timp în urmă). Iar acea vârstă m-a făcut să mă gândesc un pic că sunt la jumătatea vieții și că următoarea jumătate va trece mult mai repede. (Râde). Și atunci am avut, practic, o criză existențială dacă vrei să-i spui așa, a vârstei de 40 de ani. Mă gândeam cum, după 40, ai un soi de ceas deasupra capului, care ticăie și măsoară trecerea timpului și că totul se termină cu… moartea, ceea ce era înfricoșător. N-a fost așa dramatic cum sună, dar în acea perioadă primul meu roman, Istoria albinelor, avusese un succes neașteptat, eram invitată la tot felul de conferințe, brusc îmi vedeam chipul în bannere peste tot… Într-o seară, când mă întorceam de la una din aceste întâlniri, eram foarte obosită și m-am rătăcit undeva pe un drum mic și întunecat în Norvegia. Afară ploua și la radio era o emisiune despre… moarte. Și m-am speriat! Însă, gândindu-mă mai mult și ascultând emisiunea, mi-am dat seama că trebuie să îmbrățișăm viața așa cum e, inclusiv finalul ei, moartea. Dar acolo a încolțit o idee și m-am întrebat cum ar fi ca moartea să nu mai existe. Și, dacă am avea tot timpul din lume, cum ar fi oare? De aici a plecat cumva ideea cărții, dar apoi a devenit ceva mai mult. Spre exemplu, Jenny, unul dintre personaje are trei fii și o îngrozește ideea că boala pe care o are (cancer terminal) o va obliga să îi părăsească; iar eu recunosc că acesta este unul dintre coșmarurile mele.
Unele personaje din carte au toată viața la dispoziție în timp ce altele (precum acel copil nenăscut) nu are deloc. Iar eternitatea pare, la final, cam plicticoasă și cam obositoare, nu-i așa?
Da, chiar așa. Dacă timpul nu trece, dacă tu nu evoluezi, cum îți mai creezi niște amintiri? Ele fac parte din fiecare dintre noi, fac parte din evoluția noastră. Unele personaje pot părea fericite cu situația în care se află (ca Margo, femeia în vârstă care se bucură de acest moment de respiro neașteptat) alte personaje sunt îngrozite de gândul că au o eternitate în fața lor. Romanul este, de asemenea, și un comentariu adresat tuturor acelor oameni care vor să fie nemuritori; la acest moment pare că oamenii bogați, cei care au tot ce și-ar dori, vor să trăiască până la 150 de ani și nu se dau înapoi de la nimic pentru asta – de la operații și pastile la alimentație, de la ideea de a le fi trupurile congelate și păstrate sau a li se transfera conștiința într-un computer. Pentru mine, toate acestea sunt moduri în care te deconectezi total de natura din care faci parte; pentru că natură înseamnă un ciclu și noi trebuie să înțelegem că facem parte din acest ciclu.
Implicarea AI-ului este, la un moment dat în carte, una dintre teoriile pe care le emit oamenii cu privire la situația înghețării lumii. Ce crezi, pentru tine, ca scriitor, AI este un ajutor, e mai degrabă o amenințare?
Da, e una din teoriile vehiculate despre cum și de ce s-a oprit lumea în loc. Eu sunt îngrijorată de evoluția acestui AI, mai ales în ceea ce privește efectul pe care îl are asupra comunicării dintre oameni – în loc să vorbești cu un prieten, apelezi la un bot să-ți răspundă la întrebări. Și chiar cred că am cedat prea ușor lucrurile amuzante, creative, în favoarea AI – muzica, scrisul, filmele. Bineînțeles, mai sunt îngrijorătoare și efectele pe care construcția de noi data centers le vor avea asupra consumului de apă și energie.
În unele părți din lume, oamenii încă mai cred că o fotografie le poate fura sufletul. De aceea ai ales ca punctul de început al acestei crize și cel de final să fie determinat de click-ul unui aparat de fotografiat clasic?
Desigur, poți interpreta și în acest mod faptul că Jenny, cu camera ei foto, provoacă, într-un fel, acest îngheț al timpului. Eu m-am gândit mult și la cum noi încercăm, în fiecare zi, să oprim timpul cu camerele noastre foto, cu telefoanele, cu fotografiile pe care le facem oricând, la orice. Și suntem atât de lipiți de telefoanele noastre și de social media unde le împărtășim… încât asta nu ne face foarte bine. Ca să nu mai adăugăm aici și dorința de a fi mereu tineri, de a folosi operațiile estetice, cremele și intervențiile pentru a arăta tot mai tineri. Eu cred că ar trebui să ne acceptăm așa cum suntem, cu vârsta noastră.
Despre autoare…
Maja Lunde este una dintre cele mai importante voci ale literaturii norvegiene actuale, ale cărei cărți s-au vândut în lume în peste trei milioane de exemplare. S-a născut în 1975 și a crescut la Oslo, unde locuiește și în prezent cu soțul ei și cei trei copii. A studiat la Universitatea din Oslo mai întâi literatura și psihologia, apoi și-a luat masteratul în media și comunicare, cu specializare în istoria filmului. Din 2009 s-a dedicat exclusiv scrisului, concentrându-se pe scenarii de film și pentru televiziunea norvegiană, care s-au bucurat de succes. Din 2012 până în prezent i-au apărut peste zece cărți pentru copii și adolescenți. Primul său roman pentru adulți, Istoria albinelor (Bienes historie, 2015; Humanitas Fiction, 2019), bestseller internațional, tradus în peste treizeci și cinci de țări, face parte dintr-o tetralogie dedicată transformărilor profunde ale planetei sub acțiunea distrugătoare a oamenilor. Au urmat Istoria apelor (Blå, 2017), Ultimii cai din stepă (Przewalskis hest; Humanitas Fiction, 2022).
Fotografii: Oda Berby / Humanitas Fiction, arhiva personală.
Despre relația oamenilor cu timpul și despre cum natura alege să-i „exileze” în afara ciclului vieții. Despre eternitatea văzută mai degrabă ca o pedeapsă decât ca un premiu și despre cât de mult contează preocuparea noastră asupra schimbărilor climatice, am stat de vorbă cu scriitoarea norvegiană Maja Lunde, cu ocazia lansării în România a romanului Stop-cadru.
Stop-cadru (Lukkertid, apărut la Humanitas Fiction) e o distopie soft despre viața trăită aici și acum și despre relația noastră cu natura. Dintr-un motiv inexplicabil, curgerea firească a timpului se oprește brusc. Nu mai există moarte, nu mai există nașteri. Stagnarea care cuprinde omenirea nu afectează natura și viețuitoarele, aruncând lumea în umbra unor incertitudini stranii.
O să încep prin a spune că mi-a plăcut cartea. A fost interesantă dar, într-un fel, destul de tulburătoare…
Acesta era și scopul, nu-i așa? (Râde)
Toate personajele din carte se trezesc, într-o zi, că au rămas „înghețate” într-un anumit moment al vieții lor, că nu mai există moarte, nu mai există nașteri, nimeni nu îmbătrânește. Acum, dacă ai fi un personaj, în ce moment al vieții tale ai prefera să se oprească timpul tău?
E o întrebare grea. Îmi place viața mea așa cum e ea. Nu sunt o persoană care se gândește prea mult la trecut, să știi. E cumva ciudat și destul de personal ce voi spune acum: am un coșmar care se repetă, un vis ciudat în care sunt din nou în liceu și am în față toate acele alegeri pe care trebuie să le fac – personale, în educație. Și mă trezesc mereu atât de obosită! (Râde). Oh, Doamne, îmi dau seama că n-aș mai vrea să fiu în acel punct, să am atâtea întrebări la care nu am găsit răspunsul – cine îmi doresc să fiu, cum o să arate viața mea de acum încolo, cine o să fie iubirea vieții mele, unde o să locuiesc. E atât de bin e să fiu la 51 de ani și să fiu sigură pe cine vreau să fiu, să fiu mulțumită cu alegerile mele în viață. E un loc bun în care vreau să fiu. Dar ca să revin la întrebare, probabil că aș alege o duminică liniștită în care sunt undeva în natură, la marginea pădurii, cu cei trei fii ai mei, pe când erau mai mici (ca orice mamă, mi-e dor de momentele în care erau copii) și în care toți erau fericiți. Da, știu, e greu să nimerești un moment în care trei copii să fie fericiți și liniștiți, dar au existat și din acestea și, dacă ar fi să decid momentul în care să se oprească timpul, o astfel de zi ar fi.
De ce doar oamenii sunt înghețați în timp? De ce nu și alte viețuitoare, de ce nu și plantele, care continuă să crească? Până la urmă, acest stop care se pune îmbătrânirii și evoluției în vârstă este o pedeapsă pentru oameni sau e un premiu?
Depinde de cum vede cititorul această evoluție. E ca și cum natura a aruncat oamenii în afara ei, ca și cum natura le-a spus acestora „gata, m-am săturat de voi, puteți să stați în afara ciclului vieții, puteți să trăiți dar să nu mai faceți parte din evoluție”. Pentru că a exista înseamnă să trăiești în timp; timpul e important. Iar existența e una circulară. În cartea mea, oamenii sunt aruncați în afara acestui timp; ei nu mor, nu îmbătrânesc, deci sunt lăsați în afara ciclului de evoluție, nu mai fac parte din natură. Da, cu siguranță poți interpreta povestea ca pe o pedeapsă pe care natura o aplică umanității. Pentru că natura este deja extenuată de acțiunile oamenilor, pur și simplu i-a ajuns și nu mai vrea să aibă de-a face cu ei. Niciun alt animal nu a distrus mai mult planeta așa cum au făcut-o oamenii.
Ai avut o serie de cărți despre schimbările climatice (dacă ne referim la Istoria albinelor, Istoria apelor, Ultimii cai din stepă). Dar, în cele din urmă, și Stop-Cadru e un roman care se poate citi în aceeași notă a interesului pentru schimbările climatice, așa cum și subliniai mai devreme. De unde vine acest interes deosebit pe care îl ai pentru ecologie, și schimbări climatice?
Încă de când eram copil am avut această aplecare către natură. Am crescut în Oslo, un oraș foarte verde, mai ales pe vremea copilăriei mele; am citit cărți despre natură și o desenam, și ori de câte ori se putea mergeam cu bicicleta în pădure. Natura a fost mereu o parte din mine și, atunci când am început să scriu, evident că și-a găsit un loc important în cărțile mele. În plus, părinții mei (mai ales mama) discutau mult despre problemele de mediu atunci când stăteam la masă în familie, deci natura era mereu parte a discuțiilor noastre.
Ai spus mereu că te documentezi mult înainte să scrii o carte (cum a fost cu seria climatică). În acest caz, în povestea din Stop Cadru, cum a fost documentarea? Ai dat peste mituri nordice care povesteau despre o „înghețare” în timp?
Ei bine, ideea acestei cărți mi-a venit, de fapt, pe când aveam 40 de ani (acum am 51, deci a fost cu ceva timp în urmă). Iar acea vârstă m-a făcut să mă gândesc un pic că sunt la jumătatea vieții și că următoarea jumătate va trece mult mai repede. (Râde). Și atunci am avut, practic, o criză existențială dacă vrei să-i spui așa, a vârstei de 40 de ani. Mă gândeam cum, după 40, ai un soi de ceas deasupra capului, care ticăie și măsoară trecerea timpului și că totul se termină cu… moartea, ceea ce era înfricoșător. N-a fost așa dramatic cum sună, dar în acea perioadă primul meu roman, Istoria albinelor, avusese un succes neașteptat, eram invitată la tot felul de conferințe, brusc îmi vedeam chipul în bannere peste tot… Într-o seară, când mă întorceam de la una din aceste întâlniri, eram foarte obosită și m-am rătăcit undeva pe un drum mic și întunecat în Norvegia. Afară ploua și la radio era o emisiune despre… moarte. Și m-am speriat! Însă, gândindu-mă mai mult și ascultând emisiunea, mi-am dat seama că trebuie să îmbrățișăm viața așa cum e, inclusiv finalul ei, moartea. Dar acolo a încolțit o idee și m-am întrebat cum ar fi ca moartea să nu mai existe. Și, dacă am avea tot timpul din lume, cum ar fi oare? De aici a plecat cumva ideea cărții, dar apoi a devenit ceva mai mult. Spre exemplu, Jenny, unul dintre personaje are trei fii și o îngrozește ideea că boala pe care o are (cancer terminal) o va obliga să îi părăsească; iar eu recunosc că acesta este unul dintre coșmarurile mele.
Unele personaje din carte au toată viața la dispoziție în timp ce altele (precum acel copil nenăscut) nu are deloc. Iar eternitatea pare, la final, cam plicticoasă și cam obositoare, nu-i așa?
Da, chiar așa. Dacă timpul nu trece, dacă tu nu evoluezi, cum îți mai creezi niște amintiri? Ele fac parte din fiecare dintre noi, fac parte din evoluția noastră. Unele personaje pot părea fericite cu situația în care se află (ca Margo, femeia în vârstă care se bucură de acest moment de respiro neașteptat) alte personaje sunt îngrozite de gândul că au o eternitate în fața lor. Romanul este, de asemenea, și un comentariu adresat tuturor acelor oameni care vor să fie nemuritori; la acest moment pare că oamenii bogați, cei care au tot ce și-ar dori, vor să trăiască până la 150 de ani și nu se dau înapoi de la nimic pentru asta – de la operații și pastile la alimentație, de la ideea de a le fi trupurile congelate și păstrate sau a li se transfera conștiința într-un computer. Pentru mine, toate acestea sunt moduri în care te deconectezi total de natura din care faci parte; pentru că natură înseamnă un ciclu și noi trebuie să înțelegem că facem parte din acest ciclu.
Implicarea AI-ului este, la un moment dat în carte, una dintre teoriile pe care le emit oamenii cu privire la situația înghețării lumii. Ce crezi, pentru tine, ca scriitor, AI este un ajutor, e mai degrabă o amenințare?
Da, e una din teoriile vehiculate despre cum și de ce s-a oprit lumea în loc. Eu sunt îngrijorată de evoluția acestui AI, mai ales în ceea ce privește efectul pe care îl are asupra comunicării dintre oameni – în loc să vorbești cu un prieten, apelezi la un bot să-ți răspundă la întrebări. Și chiar cred că am cedat prea ușor lucrurile amuzante, creative, în favoarea AI – muzica, scrisul, filmele. Bineînțeles, mai sunt îngrijorătoare și efectele pe care construcția de noi data centers le vor avea asupra consumului de apă și energie.
În unele părți din lume, oamenii încă mai cred că o fotografie le poate fura sufletul. De aceea ai ales ca punctul de început al acestei crize și cel de final să fie determinat de click-ul unui aparat de fotografiat clasic?
Desigur, poți interpreta și în acest mod faptul că Jenny, cu camera ei foto, provoacă, într-un fel, acest îngheț al timpului. Eu m-am gândit mult și la cum noi încercăm, în fiecare zi, să oprim timpul cu camerele noastre foto, cu telefoanele, cu fotografiile pe care le facem oricând, la orice. Și suntem atât de lipiți de telefoanele noastre și de social media unde le împărtășim… încât asta nu ne face foarte bine. Ca să nu mai adăugăm aici și dorința de a fi mereu tineri, de a folosi operațiile estetice, cremele și intervențiile pentru a arăta tot mai tineri. Eu cred că ar trebui să ne acceptăm așa cum suntem, cu vârsta noastră.
Despre autoare…
Maja Lunde este una dintre cele mai importante voci ale literaturii norvegiene actuale, ale cărei cărți s-au vândut în lume în peste trei milioane de exemplare. S-a născut în 1975 și a crescut la Oslo, unde locuiește și în prezent cu soțul ei și cei trei copii. A studiat la Universitatea din Oslo mai întâi literatura și psihologia, apoi și-a luat masteratul în media și comunicare, cu specializare în istoria filmului. Din 2009 s-a dedicat exclusiv scrisului, concentrându-se pe scenarii de film și pentru televiziunea norvegiană, care s-au bucurat de succes. Din 2012 până în prezent i-au apărut peste zece cărți pentru copii și adolescenți. Primul său roman pentru adulți, Istoria albinelor (Bienes historie, 2015; Humanitas Fiction, 2019), bestseller internațional, tradus în peste treizeci și cinci de țări, face parte dintr-o tetralogie dedicată transformărilor profunde ale planetei sub acțiunea distrugătoare a oamenilor. Au urmat Istoria apelor (Blå, 2017), Ultimii cai din stepă (Przewalskis hest; Humanitas Fiction, 2022).
Fotografii: Oda Berby / Humanitas Fiction, arhiva personală.
