Anca Iosif: Împăcare pe Via Transilvanica
”Împăcare pe Via Transilvanica”, cartea de debut a jurnalistei Anca Iosif, pornește de la cei peste 700 de kilometri parcurși de autoare singură pe popularul traseu, prin caniculă, printre stâne și oi, prin păduri și printre animale sălbatice, printre săteni și preconcepțiile lor, dar mai ales printre propriile ei fantasme și blocaje.
Anca Iosif este din București și de peste 20 de ani își face drum spre munți și scrie despre ce descoperă acolo, iar Împăcare pe Via Transilvanica este prima ei încercare amplă de a îmbina poezia unui drumul atât de lung cu introspecție și cu experiența adunată în peste 15 ani de jurnalism.
Cartea este disponibilă în librăriile Cărturești și a fost scrisă cu sprijinul Recorder.
Noi am stat de vorbă cu Anca Iosif despre felul în care s-a scris această carte și despre ce se poate citi din și printre rândurile unui volum cu aură de revelație.
A List Magazine: Anca, ești o jurnalistă experimentată și o persoană activă, obișnuită cu natura si cu muntele, despre care ai scris și pe care le-ai provocat în repetate rânduri. Demersul tău ar putea fi urmat, reprodus de cineva care nu este inițiat sau foarte obișnuit cu ieșirile în natură, dar care se regăsește în trăirile tale, cele care te-au împins sa pleci pe acest drum revelator, de introspecție și de resetare?
Anca Iosif: Cred că Via Transilvanica este un drum primitor pentru toată lumea – în sensul că are și porțiuni pentru începători (cu diferențe de nivel mai mici și care trec prin mai multe localități cu posibilități de înnoptare, în cazul în care cineva vrea să se oprească mai devreme decât și-a propus).
Însă pentru cineva la început de drum într-ale mersului pe cărări de dealuri sau munte cu rucsacul în spate și care ar visa să facă un astfel de drum – adică să stea una sau două luni cu rucsacul în spinare și să meargă aproape zilnic – i-aș recomanda multă prudență și nițică testare înainte. Adică să meargă 1-2 zile pe un traseu de munte în cel mai apropiat masiv, să pună în el tot ce și-ar pune și pe Via în rucsac, să vadă cum reacționează la mai multe ore de drum, ce doare, cum se înțeleg cu încălțările. Partea asta de plănuire a călătoriei e foarte importantă, dacă vrei să ai zile multe și bune, fără mari peripeții pe traseu (legate de propriul corp și limitele lui, în primul rând).
Am citit poveștile mai multor oameni care au renunțat la traseu după ce au făcut niște răni urâte la picioare, sau din cauza durerilor de spate, pentru că au cărat prea mult, pentru că nu și-au dozat bagajul la cât de lungă ar fi vrut să fie călătoria. Dacă tu-ți dai în cap din prima, cărând vreo 17-20 kilograme, și ești la început, să spunem că e prima ta drumeție, că vrei să-i dai tare din prima, pe 1000 kilometri, și să zicem că ai și încălțări noi, nu prea te văd bine.
Una peste alta, aș recomanda încă o dată prudență, testare și citit experiențe altora, cerut păreri unor oameni mai experimentați și avut multă răbdare, cu propriul corp, cu propriile ambiții. Nu spun că nu se poate, dar poate că nu trebuie tot din prima. Și poate că ce-a însemnat pentru mine călătoria asta, pentru alții se traduce în alt tip de obicei uitat din viața cuiva. Poate alergat, sau gătit, sau grădinărit, sau închiriat o cabană undeva la munte și stat acolo o lună și doar respirat și ascultat păsările dimineața și citit cărți (în principiu vorbim despre activitățile care ne pot duce departe de laptop, după cum observi). Avem autostrăzi diferite pentru a ne reconecta la ce e important pentru noi și e important să ne întoarcem cu fața spre ele, dincolo de ce ne poate inspira povestea altcuiva.
Cât de greu ți-a fost să te privești pe tine însăți sincer, fără filtrul de jurnalistă, fără explicații și fără posibilitatea de a te ascunde în spatele cuvintelor?
Nu mi-a fost nicio secundă greu să mă opresc să mă uit la mine. Simt că aveam nevoie disperată să fac asta – să mă car undeva unde să am loc în cap să mă uit la mine –, aproape cum am nevoie de aer.
Greu mi-a fost să înțeleg și să mă gândesc cum fac să depășesc toată durerea pe care-o simțeam în corp în unele momente. Durere cărată și acumulată de mulți ani adică, istoric, nu vorbesc de cea de la bășicile din tălpi. Durerea de la situații neîncheiate în familie, de la relații rămase multe în aer (o bună parte din cauza mea și a puterilor mele limitate din alt capitol al vieții mele), durere de la toate versiunile mele trecute și de limitările de la pachet, de copilă, de adolescentă, chiar de adult care din păcate n-a primit de-acasă tot ce-ar fi avut nevoie și ce să vezi, acum e omul, femeia care nu vrea să deranjeze, nu vrea să ocupe spațiu, nu vrea să deranjeze, care a învățat că în viață trebuie să fii cuminte.
Toate poverile astea de care încerci să te mai descotorosești în același fel în care mai ușurezi rucsacul de câte-o haină – și vezi că nu merge așa ușor –, fac ca procesul ăsta de a te uita cu adevărat la tine însuți – la cine ai fost până acum și la cine ai vrea să fii de-acum încolo – să apese tare, să fie cu plâns, să te facă să vrei te epuizezi fizic, doar-doar să nu te mai gândești la asta. Dar, în același timp, poți să te și gândești la toate lucrurile astea grele – să le și faci loc, poate chiar suprapuse epuizării, poate unor clipe de odihnă, dar clar în lipsa unor alți stimuli zilnici care nu se termină niciodată (notificări, scrolling și altele din familia asta).
Dincolo de orice meserie ar avea fiecare, drumul ăsta către noi înșine e cel mai dificil, dar și cel mai necesar, cred eu. Un drum care durează o viață.
Ce ai lăsat în urmă, simbolic sau concret, odată cu ultimii kilometri din traseul de redescoperire?
Cel mai tare am lăsat în urmă ideea asta că trăiesc pentru alții, sau că trăiesc ca să primesc validările altora și că vreau cel mai tare să-mi îmblânzesc criticul interior. Adică sigur că e normal să ne bucure încurajările celor din jur, sigur că e normal să ne uităm și să ne inspirăm din cum trăiesc alții, sigur că e firesc să ne oprim poate să aflăm ce părere ar avea apropiații despre un plan mai atipic – poate o mutare, o schimbare de job sau orice altceva. Dar dincolo de ce cred alții, e important ce credem și ce simțim noi legat de deciziile noastre. Și Doamne, ce complicat e să ai încredere în ce simți și ce crezi și ce vrei tu să faci, când intervin toate gândurile alea sabotoare. Dacă o să spun cuiva cum mă simt, cineva (la care poate țin) o să aibă o părere foarte proastă despre mine sau se va supăra sau poate va pleca din viața mea; Nu pot să renunț și la acest job, că va spune lumea că sunt slabă sau delăsătoare sau că renunț prea repede la lucruri; Nu pot să schimb iar planul, nu pot să mă răzgândesc din nou, ce-o să zică oamenii din jur despre lipsa mea de statornicie. Și tot așa – mereu ne gândim la cum vom fi percepuți și posibil cum vom fi „anihilați” din anumite grupuri sociale, și nu vrem asta, desigur, că vrem să fim plăcuți. Și chestia amuzantă e că de multe ori sunt închipuiri ale noastre, de cele mai multe ori ne facem scenarii despre ce ar zice unii sau alții dacă am îndrăzni să fim sinceri, dar poate nici nu suntem pe radarul acelor persoane, sau poate nu au nicio părere despre ce vrem noi să facem cu viața noastră. Dar eu am pus toată presiunea pământului pe mine de-a lungul multor ani și am făcut cam tot puteam face ca să mă integrez oriunde mergeam. Și acum, dacă aș vrea, aș putea să mă integrez și la o petrecere cu manele, și într-un cerc cu intelectuali care dezbat cine a meritat și cine nu Nobelul pentru literatură de-a lungul anilor. Dar schimbarea, poate și de la anii acumulați, poate și de la drumurile toate pe care am mai așezat din gânduri (orice a fost cu mers pe jos) e că acum nu mai simt nevoia să mă integrez oriunde, nu mă mai interesează, nu mai am nevoie să mă placă toată lumea, nici n-ar avea cum.
Ce ai gasit pe parcurs, ceva la care nu te așteptai deloc sau care te- a surprins peste măsură?
Poate că rămân ușor în zona mai filosofică, dar m-a surprins enorm reziliența corpului meu, care nu mai fusese de mulți ani în natură atâta vreme (cam o lună) cu rucsacul în spate. Am avut emoții mari că am un corp care n-o să-și mai amintească cum e să mergi atâta, că n-o să reziste. Dar după ce am încercat să-l rup câteva zile, primele – cu 35-37 kilometri în unele –, m-am autoreglat treptat. Mai oblojit câte o bășică, mai întins spatele, mai întins în iarbă, stat la soare. Am redescoperit că pot fi blândă și cu corpul meu, că dacă sunt permisivă și blândă cu el, mă va duce și el unde am nevoie.
Ce i-ai spune acum celei care a pornit singură la drum, dacă ai putea să te întalnești cu ea cu câteva ore înainte de plecare?
Că e OK și dacă nu folosește cortul și dacă nu merge toți cei 700 kilometri până la capăt. Probabil aș insista pe ambele, căci relația mea natura nu se definește neapărat (și nu doar) prin dormitat între dealuri sub o pânză și nici prin numere. Aș insista pe faptul că nu eșuez, sau nu sunt mai puțin valoroasă dacă nu „performez” cum e, în primul rând, în imaginarul meu. Și m-aș pune să repet lucrul ăsta de multe ori, și m-aș îndemna să-l transfom într-un cântecel pe poteci, chiar și-n zilele bune, mai ales în cele bune.
Crezi că cele mai revelatoare experiențe se pot naște doar când am atins ”the rock bottom”? Când totul pare ca ne strânge și ne sufocă?
Mă întreb și eu asta de multe ori și mă revoltă ideea că doar din suferință poate ieși ceva bun, ceva frumos, ceva vindecător și pentru tine și pentru alții – vezi atâtea melodii, tablouri, cărți, filme reușite pentru că sunt inspirate din povești dureroase. Twistul e că nu din rock bottom vin revelațiile, ci din ce reușim să facem cu noi astfel încât să ieșim din acel rock bottom. Dar da, sunt într-un punct al vieții în care îmi pare că doar încercând să îmblânzesc niște stări grele – să le accept și să mă gândesc cum le accept la drum cu mine, cum le confrunt, cum le depășesc pe cărare – pare că doar așa învăț lucruri despre mine, ieșind din zona de confort. Și nu spun că dintr-un loc (mai) bun nu poți face lucruri bune sau revelatoare pentru tine și pentru alții, spun doar că eu nu sunt încă acolo, nu știu să creez decât din luptele mele cu mine și îi invidez pe cei care și-au găsit sensul în lume și se pot opri din căutări. Cel puțin o vreme.
Care a fost doza de curaj cu care ai plecat la drum? Atât față de confruntarea cu tine însăti cât și cu experiențele de tot felul pe care le-ai fi putut întâlni pe traseu?
O să repet ceva ce cred că menționez și în carte – teama de sălbăticie nu cred că dispare vreodată, și mie mi se face inima cât un purice când intru într-o pădure în care știu că sunt animale sălbatice – iar în România chiar nu ducem lipsă –, însă mă rog Universului pentru încă zi pe care s-o închei teafără; apoi încă una, și încă una și tot așa. Din aproape în aproape. Și mă încăpățânez să las temerile astea – nici de sălbăticie, nici de anumite categorii de bărbați, nici de singurătate – să mă țină în frâu de la a explora anumite teritorii și lumi. Și cred că acest curaj, de a pleca în ciuda temerilor și îndoielilor și incertitudinii de cum va fi, mi-a așezat și mi-a dozat de-a lungul lunii pe drum și curajul de a mă privi în primul rând eu pe mine. Și când vezi că e răsplătit curajul ăsta de a pleca la drum – oricare ar fi drumul incert al fiecăruia – și că ziua se poate încheia și bine, nu doar tragic cum poate e în capul tău, și că, surpriză, ți se pot întâmpla și lucruri bune dacă te lași văzut, expus, vulnerabil, curajul naște și mai mult curaj, și atunci fricile devin din ce în ce mai slabe.
Logistic, de ce ai avut nevoie în această călătorie?
Am lăsat niște liste mai complete de ce ar avea nevoie să aibă în vedere cineva care pleacă mai mult timp pe un astfel de traseu și la finalul cărții, ca un extra cadou, dar ca să menționez câteva lucruri importante:
Ghidul drumețului (varianta printată, comandată de pe site-ul Via, foarte bun în zonele fără semnal, sau dacă rămâi fără baterie ca să freci PDF-ul); sunt acolo recomandări de câți kilometri să mergi într-o zi, de gazde și pensiuni, sunt avrtizări dacă ai sau nu magazine, apă sau semnal pe drum. Pentru oricne vrea să parcurgă mai mult de câteva săptămâni pe drum, mi se pare că devine o lectură obligatorie.
Un rucsac bun – unde bun înseamnă să se așeze și bine pe spate (cu centură serioasă la șolduri, cu bretele cu burete etc.), să fie și încăpător, și cu compartimente eficiente, dar și ușor el ca greutate; recomand oricui să ceară ajutorul angajaților magazinelor de specialitate, explicându-le pentru ce-l veți folosi (și ce buget există, desigur, că și asta e foarte important), vor putea să facă recomandările potrivite.
Niște adidași sau ghete confortabile și purtate măcar niște zeci de kilometri înainte – regula de aur e să nu mergi niciodată pe niciun traseu cu încălțări noi, le tocești prin oraș sau pe unde vrei, dar să te asiguri pe un teren sigur și predictibil că picioarele tale sunt în singuranță, Altfel, cuvinte cheie în alegerea lor ar mai fi respirabilitatea materialului, susținerea pe gleznă (tip gheată) dacă ești novice și nu știi neapărat să calci cu atenție (mai ales la coborâri) și talpa de vibram, care e mai aderentă și e concepută pentru orice off-road; pe lângă adidași, sandalele sau șlapii nu ar trebui să lipsească (sau ambele)
O trusă extinsă (dar și moderată ca greutate) de prim-ajutor și de management general de dureri – cu plasturi, o cremă de picioare, pudră de talc, gel de ameliorare de dureri de mușchi și benzi kinesiologica, o fașă, poate o genunchieră (de medicamente nu zic, că astea ar trebui să cunoască fiecare mai bine ce dureri ar putea interveni, dar na, un nurofen și un calciu nu strică nicicând).
O „trusă” pentru managementul pericolelor, să-i spunem – fluier sau clopot pentru a face gălăgie pe drum, prin păduri, un spray cu piper sau spray de urs, aparat cu ultrasunete (poate speria o parte din câinii de stână), mâncare (bobițe) pentru a te împrieteni cu câinii mai repede.
Din seria de haine menționez doar musai pelerina sau geaca de ploaie și pentru noi și pentru rucsac și saci sau pungi de plastic în care să-ți înfășori hainele la nevoie, dacă știi că husa ta sau materialul rucsacului nu e „cel mai” impermeabil. Iar la hainele în sine (tricouri, șosete), merino ar trebui să fie material cheie – chiar dacă sunt mai scumpe, durează mult mai mult în timp și se-mput mult mai greu (eu purtam o pereche de șosete și trei zile fără să miroasă deloc). Nu subestimăm puterea soarelui – cremă, ochelari, buff-uri, pălării.
Citind despre experiența ta, îmi vine în minte cartea Wild: From Lost to Found on the Pacific Crest Trail, din 2012, scrisă Cheryl Strayed, despre care s-a făcut si un film, cu Reese Witherspoon în rolul principal. Ai vedea cartea ta transpusă într-un film?
Nu știu ce să spun – m-aș simți măgulită să vrea cineva să transforme cartea în orice fel de scenariu de film sau pentru scenă, căci da, povestea unui om care merge pe un drum încercând să găsească niște răspunsuri e universală, dar în același timp sunt și foarte multe ecraniări de astfel de povești, dincolo de cartea lui Cheryl, avem și filmul Into the Wild, tot după o carte, care a fost preferatul meu mulți ani, avem și o suită de filme despre Camino (preferatul meu e The Way, din 2010). Dar nu știi niciodată, deschisă voi fi mereu la idei.
O astfel de călătorie, cu un astfel de efect, poate fi întreprinsă doar de unul singur?
Depinde foarte mult care e scopul călătoriei. Cred că drumețiile au un dar aparte de a uni și a împrieteni oameni pe drum, cum putem vedea și în filmul de care spuneam, The Way. Un drum între doi prieteni poate să-ți arate multe din ce funcționează sau nu în relația voastră, dacă vă potriviți sau nu la drum lung, te poți vedea reacționând în anumite situații limită, sau când vine vorba de a face un compromis, sau de a avea grijă de celălalt, e o altfel de oglindire, valoroasă în felul ei. Știi cum e vorba aia – dacă vrei să cunoști un om, ia-l într-o călătorie, că e roadtrip, drumeție sau altceva.
Dar dacă scopul nu e întărirea unor relații, ci descoperirea unor lucruri cu și despre noi, cred că solitudinea sub orice formă ne ajută să ajungem la unele răspunsuri, ne ajută să nu mai fugim de noi înșine. Deci e foarte importantă definirea scopului călătoriei cred (cel puțin cel declarativ, că apoi știm că lucrurile se mai pot schimba – în sensul că poți pleca singur și culmea, să te împrietenești cu cineva pe drum, și să rămâneți împreună pe cărare pentru că ați avut chimie, minunat): ieșim cu gașca că nu ne-am mai văzut de mult, vacanță în cuplu sau best friends pentru apropiere, sau eu singur(ă) într-un citybreak ca să depășesc niște frici, să văd și ce decizii iau când nimeni nu se uită sau când nu trebuie să mă consult cu nimeni etc.
Ai face și partea a doua a călătoriei, sa acoperi și ceilalți kilometri rămași din Via Transilvanica? Pe care să-i documentezi într-un nou volum? Sau ai pleca pe un drum și mai provocator?
Asta a cam fost partea a doua, cu rezultatul cărții. Prima parte a fost în 2021, de unde a rezultat acest eseu (acum pe Via mai vreau și sper să ajung pe tronsonul din Brașov anul acesta, cât a mai rămas din el, e cel mai nou și nu am apucat să-l explorez). Și daaa, sper să-mi pot aranja viața de-așa natură încât să ajung pe Camino în 2027 și apoi anual să devină un fel de tradiție prin care să-mi pot lua câteva săptămâni ca să pot explora un astfel de drum și cultura unei țări anume cu rucsacul în spate, căci sunt multe astfel de trasee prin toată lumea.
Ce răspunsuri au rămas neacoperite în urma acestei călătorii și ce întrebări noi s-au născut?
Cred că un dans între întrebări și răspunsuri o să fie tot timpul în viața mea. Cred că nu m-am lămurit nici acum, după toată călătoria și după toată experiența cărții, în ce direcție voi face pași, profesional vorbind. Adică știu că scrisul și editatul și căutarea de împărtăși cu lumea povești din realitățile noastre contemporane vor fi mereu parte din mine, dar nu mi se arată încă. Încă pendulez între jurnalistă și autoare, cum îmi spune lumea acum. Și am ambiții și-ntr-o parte și-n cealaltă, și știu că e OK să fii și una și alta – dar am eu energie pentru ambele lumi? Cam asta e întrebarea principală. Dar e multă incertitudine în capul meu, care devine obositoare și nu pot decât să încerc să am răbdare cu mine, să văd cum mi se vor clarifica apele în perioada următoare.
Foto: Anca Iosif
”Împăcare pe Via Transilvanica”, cartea de debut a jurnalistei Anca Iosif, pornește de la cei peste 700 de kilometri parcurși de autoare singură pe popularul traseu, prin caniculă, printre stâne și oi, prin păduri și printre animale sălbatice, printre săteni și preconcepțiile lor, dar mai ales printre propriile ei fantasme și blocaje.
Anca Iosif este din București și de peste 20 de ani își face drum spre munți și scrie despre ce descoperă acolo, iar Împăcare pe Via Transilvanica este prima ei încercare amplă de a îmbina poezia unui drumul atât de lung cu introspecție și cu experiența adunată în peste 15 ani de jurnalism.
Cartea este disponibilă în librăriile Cărturești și a fost scrisă cu sprijinul Recorder.
Noi am stat de vorbă cu Anca Iosif despre felul în care s-a scris această carte și despre ce se poate citi din și printre rândurile unui volum cu aură de revelație.
A List Magazine: Anca, ești o jurnalistă experimentată și o persoană activă, obișnuită cu natura si cu muntele, despre care ai scris și pe care le-ai provocat în repetate rânduri. Demersul tău ar putea fi urmat, reprodus de cineva care nu este inițiat sau foarte obișnuit cu ieșirile în natură, dar care se regăsește în trăirile tale, cele care te-au împins sa pleci pe acest drum revelator, de introspecție și de resetare?
Anca Iosif: Cred că Via Transilvanica este un drum primitor pentru toată lumea – în sensul că are și porțiuni pentru începători (cu diferențe de nivel mai mici și care trec prin mai multe localități cu posibilități de înnoptare, în cazul în care cineva vrea să se oprească mai devreme decât și-a propus).
Însă pentru cineva la început de drum într-ale mersului pe cărări de dealuri sau munte cu rucsacul în spate și care ar visa să facă un astfel de drum – adică să stea una sau două luni cu rucsacul în spinare și să meargă aproape zilnic – i-aș recomanda multă prudență și nițică testare înainte. Adică să meargă 1-2 zile pe un traseu de munte în cel mai apropiat masiv, să pună în el tot ce și-ar pune și pe Via în rucsac, să vadă cum reacționează la mai multe ore de drum, ce doare, cum se înțeleg cu încălțările. Partea asta de plănuire a călătoriei e foarte importantă, dacă vrei să ai zile multe și bune, fără mari peripeții pe traseu (legate de propriul corp și limitele lui, în primul rând).
Am citit poveștile mai multor oameni care au renunțat la traseu după ce au făcut niște răni urâte la picioare, sau din cauza durerilor de spate, pentru că au cărat prea mult, pentru că nu și-au dozat bagajul la cât de lungă ar fi vrut să fie călătoria. Dacă tu-ți dai în cap din prima, cărând vreo 17-20 kilograme, și ești la început, să spunem că e prima ta drumeție, că vrei să-i dai tare din prima, pe 1000 kilometri, și să zicem că ai și încălțări noi, nu prea te văd bine.
Una peste alta, aș recomanda încă o dată prudență, testare și citit experiențe altora, cerut păreri unor oameni mai experimentați și avut multă răbdare, cu propriul corp, cu propriile ambiții. Nu spun că nu se poate, dar poate că nu trebuie tot din prima. Și poate că ce-a însemnat pentru mine călătoria asta, pentru alții se traduce în alt tip de obicei uitat din viața cuiva. Poate alergat, sau gătit, sau grădinărit, sau închiriat o cabană undeva la munte și stat acolo o lună și doar respirat și ascultat păsările dimineața și citit cărți (în principiu vorbim despre activitățile care ne pot duce departe de laptop, după cum observi). Avem autostrăzi diferite pentru a ne reconecta la ce e important pentru noi și e important să ne întoarcem cu fața spre ele, dincolo de ce ne poate inspira povestea altcuiva.
Cât de greu ți-a fost să te privești pe tine însăți sincer, fără filtrul de jurnalistă, fără explicații și fără posibilitatea de a te ascunde în spatele cuvintelor?
Nu mi-a fost nicio secundă greu să mă opresc să mă uit la mine. Simt că aveam nevoie disperată să fac asta – să mă car undeva unde să am loc în cap să mă uit la mine –, aproape cum am nevoie de aer.
Greu mi-a fost să înțeleg și să mă gândesc cum fac să depășesc toată durerea pe care-o simțeam în corp în unele momente. Durere cărată și acumulată de mulți ani adică, istoric, nu vorbesc de cea de la bășicile din tălpi. Durerea de la situații neîncheiate în familie, de la relații rămase multe în aer (o bună parte din cauza mea și a puterilor mele limitate din alt capitol al vieții mele), durere de la toate versiunile mele trecute și de limitările de la pachet, de copilă, de adolescentă, chiar de adult care din păcate n-a primit de-acasă tot ce-ar fi avut nevoie și ce să vezi, acum e omul, femeia care nu vrea să deranjeze, nu vrea să ocupe spațiu, nu vrea să deranjeze, care a învățat că în viață trebuie să fii cuminte.
Toate poverile astea de care încerci să te mai descotorosești în același fel în care mai ușurezi rucsacul de câte-o haină – și vezi că nu merge așa ușor –, fac ca procesul ăsta de a te uita cu adevărat la tine însuți – la cine ai fost până acum și la cine ai vrea să fii de-acum încolo – să apese tare, să fie cu plâns, să te facă să vrei te epuizezi fizic, doar-doar să nu te mai gândești la asta. Dar, în același timp, poți să te și gândești la toate lucrurile astea grele – să le și faci loc, poate chiar suprapuse epuizării, poate unor clipe de odihnă, dar clar în lipsa unor alți stimuli zilnici care nu se termină niciodată (notificări, scrolling și altele din familia asta).
Dincolo de orice meserie ar avea fiecare, drumul ăsta către noi înșine e cel mai dificil, dar și cel mai necesar, cred eu. Un drum care durează o viață.
Ce ai lăsat în urmă, simbolic sau concret, odată cu ultimii kilometri din traseul de redescoperire?
Cel mai tare am lăsat în urmă ideea asta că trăiesc pentru alții, sau că trăiesc ca să primesc validările altora și că vreau cel mai tare să-mi îmblânzesc criticul interior. Adică sigur că e normal să ne bucure încurajările celor din jur, sigur că e normal să ne uităm și să ne inspirăm din cum trăiesc alții, sigur că e firesc să ne oprim poate să aflăm ce părere ar avea apropiații despre un plan mai atipic – poate o mutare, o schimbare de job sau orice altceva. Dar dincolo de ce cred alții, e important ce credem și ce simțim noi legat de deciziile noastre. Și Doamne, ce complicat e să ai încredere în ce simți și ce crezi și ce vrei tu să faci, când intervin toate gândurile alea sabotoare. Dacă o să spun cuiva cum mă simt, cineva (la care poate țin) o să aibă o părere foarte proastă despre mine sau se va supăra sau poate va pleca din viața mea; Nu pot să renunț și la acest job, că va spune lumea că sunt slabă sau delăsătoare sau că renunț prea repede la lucruri; Nu pot să schimb iar planul, nu pot să mă răzgândesc din nou, ce-o să zică oamenii din jur despre lipsa mea de statornicie. Și tot așa – mereu ne gândim la cum vom fi percepuți și posibil cum vom fi „anihilați” din anumite grupuri sociale, și nu vrem asta, desigur, că vrem să fim plăcuți. Și chestia amuzantă e că de multe ori sunt închipuiri ale noastre, de cele mai multe ori ne facem scenarii despre ce ar zice unii sau alții dacă am îndrăzni să fim sinceri, dar poate nici nu suntem pe radarul acelor persoane, sau poate nu au nicio părere despre ce vrem noi să facem cu viața noastră. Dar eu am pus toată presiunea pământului pe mine de-a lungul multor ani și am făcut cam tot puteam face ca să mă integrez oriunde mergeam. Și acum, dacă aș vrea, aș putea să mă integrez și la o petrecere cu manele, și într-un cerc cu intelectuali care dezbat cine a meritat și cine nu Nobelul pentru literatură de-a lungul anilor. Dar schimbarea, poate și de la anii acumulați, poate și de la drumurile toate pe care am mai așezat din gânduri (orice a fost cu mers pe jos) e că acum nu mai simt nevoia să mă integrez oriunde, nu mă mai interesează, nu mai am nevoie să mă placă toată lumea, nici n-ar avea cum.
Ce ai gasit pe parcurs, ceva la care nu te așteptai deloc sau care te- a surprins peste măsură?
Poate că rămân ușor în zona mai filosofică, dar m-a surprins enorm reziliența corpului meu, care nu mai fusese de mulți ani în natură atâta vreme (cam o lună) cu rucsacul în spate. Am avut emoții mari că am un corp care n-o să-și mai amintească cum e să mergi atâta, că n-o să reziste. Dar după ce am încercat să-l rup câteva zile, primele – cu 35-37 kilometri în unele –, m-am autoreglat treptat. Mai oblojit câte o bășică, mai întins spatele, mai întins în iarbă, stat la soare. Am redescoperit că pot fi blândă și cu corpul meu, că dacă sunt permisivă și blândă cu el, mă va duce și el unde am nevoie.
Ce i-ai spune acum celei care a pornit singură la drum, dacă ai putea să te întalnești cu ea cu câteva ore înainte de plecare?
Că e OK și dacă nu folosește cortul și dacă nu merge toți cei 700 kilometri până la capăt. Probabil aș insista pe ambele, căci relația mea natura nu se definește neapărat (și nu doar) prin dormitat între dealuri sub o pânză și nici prin numere. Aș insista pe faptul că nu eșuez, sau nu sunt mai puțin valoroasă dacă nu „performez” cum e, în primul rând, în imaginarul meu. Și m-aș pune să repet lucrul ăsta de multe ori, și m-aș îndemna să-l transfom într-un cântecel pe poteci, chiar și-n zilele bune, mai ales în cele bune.
Crezi că cele mai revelatoare experiențe se pot naște doar când am atins ”the rock bottom”? Când totul pare ca ne strânge și ne sufocă?
Mă întreb și eu asta de multe ori și mă revoltă ideea că doar din suferință poate ieși ceva bun, ceva frumos, ceva vindecător și pentru tine și pentru alții – vezi atâtea melodii, tablouri, cărți, filme reușite pentru că sunt inspirate din povești dureroase. Twistul e că nu din rock bottom vin revelațiile, ci din ce reușim să facem cu noi astfel încât să ieșim din acel rock bottom. Dar da, sunt într-un punct al vieții în care îmi pare că doar încercând să îmblânzesc niște stări grele – să le accept și să mă gândesc cum le accept la drum cu mine, cum le confrunt, cum le depășesc pe cărare – pare că doar așa învăț lucruri despre mine, ieșind din zona de confort. Și nu spun că dintr-un loc (mai) bun nu poți face lucruri bune sau revelatoare pentru tine și pentru alții, spun doar că eu nu sunt încă acolo, nu știu să creez decât din luptele mele cu mine și îi invidez pe cei care și-au găsit sensul în lume și se pot opri din căutări. Cel puțin o vreme.
Care a fost doza de curaj cu care ai plecat la drum? Atât față de confruntarea cu tine însăti cât și cu experiențele de tot felul pe care le-ai fi putut întâlni pe traseu?
O să repet ceva ce cred că menționez și în carte – teama de sălbăticie nu cred că dispare vreodată, și mie mi se face inima cât un purice când intru într-o pădure în care știu că sunt animale sălbatice – iar în România chiar nu ducem lipsă –, însă mă rog Universului pentru încă zi pe care s-o închei teafără; apoi încă una, și încă una și tot așa. Din aproape în aproape. Și mă încăpățânez să las temerile astea – nici de sălbăticie, nici de anumite categorii de bărbați, nici de singurătate – să mă țină în frâu de la a explora anumite teritorii și lumi. Și cred că acest curaj, de a pleca în ciuda temerilor și îndoielilor și incertitudinii de cum va fi, mi-a așezat și mi-a dozat de-a lungul lunii pe drum și curajul de a mă privi în primul rând eu pe mine. Și când vezi că e răsplătit curajul ăsta de a pleca la drum – oricare ar fi drumul incert al fiecăruia – și că ziua se poate încheia și bine, nu doar tragic cum poate e în capul tău, și că, surpriză, ți se pot întâmpla și lucruri bune dacă te lași văzut, expus, vulnerabil, curajul naște și mai mult curaj, și atunci fricile devin din ce în ce mai slabe.
Logistic, de ce ai avut nevoie în această călătorie?
Am lăsat niște liste mai complete de ce ar avea nevoie să aibă în vedere cineva care pleacă mai mult timp pe un astfel de traseu și la finalul cărții, ca un extra cadou, dar ca să menționez câteva lucruri importante:
Ghidul drumețului (varianta printată, comandată de pe site-ul Via, foarte bun în zonele fără semnal, sau dacă rămâi fără baterie ca să freci PDF-ul); sunt acolo recomandări de câți kilometri să mergi într-o zi, de gazde și pensiuni, sunt avrtizări dacă ai sau nu magazine, apă sau semnal pe drum. Pentru oricne vrea să parcurgă mai mult de câteva săptămâni pe drum, mi se pare că devine o lectură obligatorie.
Un rucsac bun – unde bun înseamnă să se așeze și bine pe spate (cu centură serioasă la șolduri, cu bretele cu burete etc.), să fie și încăpător, și cu compartimente eficiente, dar și ușor el ca greutate; recomand oricui să ceară ajutorul angajaților magazinelor de specialitate, explicându-le pentru ce-l veți folosi (și ce buget există, desigur, că și asta e foarte important), vor putea să facă recomandările potrivite.
Niște adidași sau ghete confortabile și purtate măcar niște zeci de kilometri înainte – regula de aur e să nu mergi niciodată pe niciun traseu cu încălțări noi, le tocești prin oraș sau pe unde vrei, dar să te asiguri pe un teren sigur și predictibil că picioarele tale sunt în singuranță, Altfel, cuvinte cheie în alegerea lor ar mai fi respirabilitatea materialului, susținerea pe gleznă (tip gheată) dacă ești novice și nu știi neapărat să calci cu atenție (mai ales la coborâri) și talpa de vibram, care e mai aderentă și e concepută pentru orice off-road; pe lângă adidași, sandalele sau șlapii nu ar trebui să lipsească (sau ambele)
O trusă extinsă (dar și moderată ca greutate) de prim-ajutor și de management general de dureri – cu plasturi, o cremă de picioare, pudră de talc, gel de ameliorare de dureri de mușchi și benzi kinesiologica, o fașă, poate o genunchieră (de medicamente nu zic, că astea ar trebui să cunoască fiecare mai bine ce dureri ar putea interveni, dar na, un nurofen și un calciu nu strică nicicând).
O „trusă” pentru managementul pericolelor, să-i spunem – fluier sau clopot pentru a face gălăgie pe drum, prin păduri, un spray cu piper sau spray de urs, aparat cu ultrasunete (poate speria o parte din câinii de stână), mâncare (bobițe) pentru a te împrieteni cu câinii mai repede.
Din seria de haine menționez doar musai pelerina sau geaca de ploaie și pentru noi și pentru rucsac și saci sau pungi de plastic în care să-ți înfășori hainele la nevoie, dacă știi că husa ta sau materialul rucsacului nu e „cel mai” impermeabil. Iar la hainele în sine (tricouri, șosete), merino ar trebui să fie material cheie – chiar dacă sunt mai scumpe, durează mult mai mult în timp și se-mput mult mai greu (eu purtam o pereche de șosete și trei zile fără să miroasă deloc). Nu subestimăm puterea soarelui – cremă, ochelari, buff-uri, pălării.
Citind despre experiența ta, îmi vine în minte cartea Wild: From Lost to Found on the Pacific Crest Trail, din 2012, scrisă Cheryl Strayed, despre care s-a făcut si un film, cu Reese Witherspoon în rolul principal. Ai vedea cartea ta transpusă într-un film?
Nu știu ce să spun – m-aș simți măgulită să vrea cineva să transforme cartea în orice fel de scenariu de film sau pentru scenă, căci da, povestea unui om care merge pe un drum încercând să găsească niște răspunsuri e universală, dar în același timp sunt și foarte multe ecraniări de astfel de povești, dincolo de cartea lui Cheryl, avem și filmul Into the Wild, tot după o carte, care a fost preferatul meu mulți ani, avem și o suită de filme despre Camino (preferatul meu e The Way, din 2010). Dar nu știi niciodată, deschisă voi fi mereu la idei.
O astfel de călătorie, cu un astfel de efect, poate fi întreprinsă doar de unul singur?
Depinde foarte mult care e scopul călătoriei. Cred că drumețiile au un dar aparte de a uni și a împrieteni oameni pe drum, cum putem vedea și în filmul de care spuneam, The Way. Un drum între doi prieteni poate să-ți arate multe din ce funcționează sau nu în relația voastră, dacă vă potriviți sau nu la drum lung, te poți vedea reacționând în anumite situații limită, sau când vine vorba de a face un compromis, sau de a avea grijă de celălalt, e o altfel de oglindire, valoroasă în felul ei. Știi cum e vorba aia – dacă vrei să cunoști un om, ia-l într-o călătorie, că e roadtrip, drumeție sau altceva.
Dar dacă scopul nu e întărirea unor relații, ci descoperirea unor lucruri cu și despre noi, cred că solitudinea sub orice formă ne ajută să ajungem la unele răspunsuri, ne ajută să nu mai fugim de noi înșine. Deci e foarte importantă definirea scopului călătoriei cred (cel puțin cel declarativ, că apoi știm că lucrurile se mai pot schimba – în sensul că poți pleca singur și culmea, să te împrietenești cu cineva pe drum, și să rămâneți împreună pe cărare pentru că ați avut chimie, minunat): ieșim cu gașca că nu ne-am mai văzut de mult, vacanță în cuplu sau best friends pentru apropiere, sau eu singur(ă) într-un citybreak ca să depășesc niște frici, să văd și ce decizii iau când nimeni nu se uită sau când nu trebuie să mă consult cu nimeni etc.
Ai face și partea a doua a călătoriei, sa acoperi și ceilalți kilometri rămași din Via Transilvanica? Pe care să-i documentezi într-un nou volum? Sau ai pleca pe un drum și mai provocator?
Asta a cam fost partea a doua, cu rezultatul cărții. Prima parte a fost în 2021, de unde a rezultat acest eseu (acum pe Via mai vreau și sper să ajung pe tronsonul din Brașov anul acesta, cât a mai rămas din el, e cel mai nou și nu am apucat să-l explorez). Și daaa, sper să-mi pot aranja viața de-așa natură încât să ajung pe Camino în 2027 și apoi anual să devină un fel de tradiție prin care să-mi pot lua câteva săptămâni ca să pot explora un astfel de drum și cultura unei țări anume cu rucsacul în spate, căci sunt multe astfel de trasee prin toată lumea.
Ce răspunsuri au rămas neacoperite în urma acestei călătorii și ce întrebări noi s-au născut?
Cred că un dans între întrebări și răspunsuri o să fie tot timpul în viața mea. Cred că nu m-am lămurit nici acum, după toată călătoria și după toată experiența cărții, în ce direcție voi face pași, profesional vorbind. Adică știu că scrisul și editatul și căutarea de împărtăși cu lumea povești din realitățile noastre contemporane vor fi mereu parte din mine, dar nu mi se arată încă. Încă pendulez între jurnalistă și autoare, cum îmi spune lumea acum. Și am ambiții și-ntr-o parte și-n cealaltă, și știu că e OK să fii și una și alta – dar am eu energie pentru ambele lumi? Cam asta e întrebarea principală. Dar e multă incertitudine în capul meu, care devine obositoare și nu pot decât să încerc să am răbdare cu mine, să văd cum mi se vor clarifica apele în perioada următoare.
Foto: Anca Iosif
