Povestea shootingului de copertă A List Magazine, fotografii în variantă analog

O reîntoarcere în timp, în care nostalgia fotografiei pe film își face ușor loc, în care roșul intens are mai multe nuanțe de gri și ai mai mult timp pentru a contempla un cadru, un moment, o stare, pentru a surprinde o emoție. Povestea shootingului nostru de copertă, în varianta analog, pe film o puteți citi, prin ochii celor implicați, în rândurile de mai jos. (Căutați revista de toamnă A List Magazine, nr. 40, și admirați întreg shootingul realizat de o echipă talentată!)

Alexandru Abagiu, National Make-up Artist Lancôme: „După peste 30 de ani de make-up, ședințe foto, editoriale și mii de imagini văzute mai întâi prin obiectiv când îmi permitea fotograful cu care lucram și apoi pe polaroid sau pe ecrane, am senzația că am prins aproape toate etapele prin care fotografia de beauty a trecut în drumul ei spre digital.
Am început însă într-o lume complet diferită. Pentru mine, fotografia de modă și beauty a venit la pachet cu pelicula foto, cu diapozitivul atunci când vorbeam de revistele glossy. Cu numărul limitat de cadre. Mai exact «un film pe ținută dacă ne lăfăiam». Cu Polaroidul făcut înainte de fotografia propriu-zisă. Cu așteptarea. Cu developarea. Cu lightbox-ul pe care descopereai, uneori cu o lupă în mână, dacă ceea ce sperai pe set că este «the shot» chiar era. Iar mai apoi începea întreaga aventură a printului, de la felul în care erau scanate dispozitivele până la vizitele la tipografie unde domnul Costel, de acolo de sus călare pe balaurul trepidant și gălăgios care era banda tipografică, privea în jos spre zecile de coli pe minut și mai ajusta din încheietură cantitatea de negru sau de cyan din print. 

Poate tocmai de aceea, după atâția ani de instantaneu digital, mi-am dorit să mă întorc la experiența de la origini. M-am bucurat enorm să descopăr că fotograful și prietenul meu Marius Bărăgan a început un curs de fotografie pentru începători în care explorează tocmai această zonă: expunerea manuală, înțelegerea luminii și, inevitabil, acel ceva imposibil de separat de fotografia analog, pelicula și întregul ritual care vine odată cu ea.
Și atunci întrebarea a venit aproape singură: hai să facem? Până la urmă, dacă nu noi, cei care am trecut de nenumărate ori prin procesul acesta, atunci cine? Așa că ne-am întors, pentru câteva ore, la un mod de lucru în care fotografia nu se întâmplă în rafale de sute de cadre, ci este construită înainte de apăsarea declanșatorului.

Cred că aici se află una dintre marile diferențe dintre analog și digital. Pelicula te obligă să gândești. Să privești. Să măsori. Să anticipezi. Când ai un număr limitat de expuneri, fiecare cadru începe cu mult înainte ca aparatul să facă acel click.

În trecut foloseam Polaroidul ca instrument de control. Mai am și acum pe acasă câteva dintre aceste mici artefacte ale ședințelor foto de atunci. De data aceasta am făcut un compromis frumos între cele două lumi: digitalul a devenit Polaroidul nostru. Am verificat unghiul, lumina, poziția modelului, raportul dintre machiaj și look, styling, background, am făcut acele ajustări aproape milimetrice și abia când imaginea era acolo am trecut la aparatul cu film.
Digitalul nu a înlocuit analogul. L-a ajutat să nu irosească un cadru din filmul atât de prețios astăzi. Și mi-a plăcut enorm această disciplină.

Apoi a venit partea pe care generația imaginii instantanee aproape că a uitat-o: așteptarea. Filmul trebuie developat. Spălat. Uscat. Privit pe lightbox. Cadrele trebuie alese. Negativele trebuie scanate. Imaginea trebuie adusă din lumea fizică în cea digitală și, eventual, din nou în lumea fizică, prin print. Este un circuit aproape poetic: lumină, peliculă, chimie, imagine.
Și nu, fotografia analog nu înseamnă automat fotografie «neatinsă». Mi se pare una dintre marile confuzii ale prezentului. Intervenția asupra imaginii nu s-a născut odată cu Photoshop-ul. În laborator se controla expunerea printului, se lucra local cu lumină, se făceau dodge & burn manual, se ajustau densitatea și contrastul, se foloseau filtre, se retușau manual negative și printuri, se colora și se intervenea fizic asupra imaginii. Doar că mâna era alta. Instrumentele erau altele. Și timpul era altul. Poate că retușul de atunci nu avea Ctrl+Z.

Pentru mine, una dintre cele mai fascinante părți ale acestui experiment a fost însă culoarea. Pelicula color are un mod particular de a construi culoarea, de a păstra tranzițiile și de a lăsa lumina să existe în interiorul tonurilor. Granulația nu este doar un «efect» aplicat peste fotografie. Face parte din materia imaginii. Iar în alb-negru lucrurile devin și mai interesante, pentru că o culoare nu mai este importantă prin ceea ce numim noi roșu, albastru sau verde, ci prin felul în care este tradusă într-o anumită valoare de gri.
Aici începe o adevărată alchimie fotografică. Filmele alb-negru pancromatice răspund întregului spectru vizibil, dar nu toate culorile sunt transformate identic în gri. Mai mult, prin filtrare, fotograful putea controla deliberat această relație. Un filtru roșu, de exemplu, poate face roșurile să apară mai luminoase și poate întuneca dramatic albastrul, modificând radical separarea dintre tonuri. În schimb, vechile emulsii ortocromatice nu erau sensibile la roșu, ceea ce făcea ca roșurile și anumite tonuri ale pielii să fie reproduse mult mai întunecat. Cu alte cuvinte, culoarea a contat enorm în fotografia alb-negru tocmai pentru că urma să dispară.
Iar pentru un make-up artist, ideea aceasta este extraordinar de interesantă și un adevărat challenge având în vedere că urma să lucram atât în alb/ negru cât și în color… cum să funcționeze pentru amândouă ipostazele?

În proiectul nostru am lucrat deliberat cu roșu: background roșu, pigmenți roșii în machiaj, texturi moderne, actuale, chiar în premieră, însă raporturi diferite de intensitate și saturație. Nu pentru ca rezultatul final să strige RED, ci pentru felul în care aceste informații cromatice urmau să fie traduse fotografic.
Aici machiajul a trebuit gândit pentru peliculă, nu pentru ochiul obișnuit cu imaginea digitală din 2026. Roșul ne-a permis să construim o gradație a pigmentului, cu tranziții progresive, fără acele delimitări dure care ar fi făcut machiajul teatral. Ceea ce vedeam cu ochiul liber pe set nu era neapărat ceea ce urma să «vadă» pelicula. Iar pentru mine asta a însemnat să mă întorc la o formă de make-up în care nu machiezi doar chipul din fața ta. Machiezi cel puțin metaforic și materialul fotografic care urmează să îl interpreteze. Asta mi-a lipsit, poate, fără să-mi dau seama.

În digital avem o libertate extraordinară. Putem fotografia aproape nelimitat, putem verifica fiecare cadru în secunda următoare, putem corecta culoarea cu o precizie incredibilă și putem interveni asupra imaginii până la nivel de pixel. Analogul îți ia o parte din acest control și îți oferă altceva în schimb: intenție. Te obligă să hotărăști înainte. Să alegi înainte. Să vezi fotografia înainte ca ea să existe.
Pentru cineva care și-a început drumul în această lume și apoi a traversat întreaga revoluție digitală a fotografiei, întoarcerea la film nu a fost nostalgie. Nici un exercițiu de a demonstra că «înainte era mai bine». A fost mai degrabă o reîntâlnire. Cu lumina. Cu pelicula. Cu răbdarea. Cu greșeala care nu mai poate fi ștearsă. Cu acel cadru pe care nu îl vezi imediat și despre care trebuie să ai încredere că există. Și poate, mai ales, cu ideea că o fotografie nu trebuie să fie perfectă pentru a fi precisă. Uneori granulația, o variație de culoare, o tranziție neașteptată sau urma procesului sunt exact lucrurile care îi dau identitate. După 30 de ani în fața imaginilor, mi-a făcut foarte bine să nu mai pot vedea fotografia imediat după ce am făcut-o. Mi-a oferit un răgaz, a adăugat mai multa însemnătate. Un cu totul alt ritm: Să apăsăm declanșatorul. Și să așteptăm. Ca pe vremuri.”

Marius Bărăgan, fotograf:  „O ședință foto analog pentru o revista glossy printată, în ziua de astăzi, este nu numai o mare bucurie pentru un fotograf cât și o mare încărcătură emoțională.  A List Magazine, așa cum o știm de la începuturi, inovatoare și nonconformistă, mi-a făcut această invitație de a realiza un editorial de beauty cu o echipă de excepție, cu care am realizat mereu materiale de care sunt mândru – Alex Abagiu, make-up artist și Rovena Andrei, stilist. 

Reîntoarcerea la începuturile mele de fotograf, când trăgeam pe film diapozitiv editorialele, m-a făcut să trăiesc o mare bucurie. Mai ales că sunt fan analog și țin și cursuri pe această temă pentru cei interesați. Pregătirea unei ședințe foto analog începe cu alegerea formatului filmului. În trecut, fotografierea se realiza pe film lat pentru reviste. În funcție de aparatul folosit de fotograf, puteai obține din același film 10, 12 sau chiar 16 imagini. Acum, dupa 25 de ani de fotografie digitală, am optat pentru film îngust, de 35 mm cu 36 cadre. Pentru a avea cât mai multe cadre în defavoarea clarității imaginii. Stabilisem cu redactorul șef, Alina Aliman, să realizam câteva imagini color și câteva alb negru. Asta a implicat folosirea a două aparate foto – unul pentu filmul color și unul pentru alb negru. 

Și de aici au început emoțiile! A trage pe film vine și cu acea teamă până vezi filmele developate, dacă totul a funcționat, dacă lumina a fost corect calculată, daca modelul nu a închis ochii, dacă clarul imaginii este fixat pe ochii modelului, dacă developarea filmelor a fost corectă. Verificarea luminii și a esteticului cadrului în trecut se realiza cu Polaroide profesionale, fabricate la aceeași sensibilitate a filmului cu care lucrai. Pentru că acestea nu se mai fabrică în ziua de azi, am ales să înlocuiesc Polaroidul cu imaginea digitală. Astfel încât atât eu, cât și echipa, să putem vedea dacă lumina și tot ce ține de esteticul imaginii ne mulțumește. A fost o zi memorabilă, o reîntoarcere în trecut, mai ales că întreaga echipă a prins vremurile analogului, nefiind nimic nou pentru nimeni, ci doar o nostalgie și rememorarea unor shootinguri din trecut, mirându-ne uneori pe parcursul ședinței foto, cum de puteam realiza așa materiale frumoase și perfecte la acel moment, în condițiile în care lucram «în orb» și cu atât de puține cadre trase. 

Sper să vă placă materialul realizat! Mulțumesc echipei pentru răbdarea avută pe parcursul ședinței foto. A fotografia analog înseamnă în primul rând a reduce viteza de fotografiere cu care digitalul ne-a obișnuit. Dacă în digital fotografiezi ca apoi să alegi cel mai bun cadru, în analog alegi cadrul perfect  ca să-l fotografiezi. Analogul, în viziunea mea, te face un fotograf mai bun, mai atent la detalii și-ți oferă o satisfacție mai mare de a fi fotograf, deși toate acestea vin la pachet cu o mare emoție trăită la fiecare ședință foto.”

Rovena Andrei, Fashion Stylist: „ Am început să lucrez în perioada în care editorialele se făceau pe film, aveam cadre limitate și primele probe de lumină, așezarea în cadru le făceam pe polaroid. Îmi amintesc emoția cu care așteptam diapozitivele, cum stăteam cu lupa să alegem fiecare cadru și așteptam cu sufletul la gură apariția în print, în paginile revistei. Fiecare cadru tras era atent gândit, lumina măsurată, poziția modelului și acea așteptare între cadre. Ținutele erau bine alese, nu prea aveai loc de freestyling, de adăugat și scos accesorii sau alte capricii de moment. Nerăbdarea cu care așteptam developarea filmului și alegerea imaginilor este de nedescris. Satisfacția aceea uriașă de a vedea cadrele finale și apoi, de a răsfoi paginile revistei proaspăt ieșită de la tipar. 

Cred că atunci petreceam mai mult timp pregătind cadrul, comunicând cu modelul, trebuia să ne coordonăm mult mai bine ca echipă, nu ne permiteam să irosim cadre, să avem scăpări accidentale. În comparație cu ceea ce se întâmplă în zilele noastre pe set, numărul de cadre este nelimitat, posibilitatea de a vedea instant rezultatul și de a gândi layoutul si înșiruirea de cadre pentru realizarea editorialului. În contextul, în care suntem asaltați de un număr atât de mare de imagini digitale din toate părțile, pare că se pierde puțin din emoția momentului pe care o aveai lucrând în analog. M-a bucurat mult această ședință foto, să avem ocazia de a lucra ca odinioară, să aud cum se încărca aparatul după fiecare cadru tras, măsuratul luminii, testele pe care le-am făcut înainte pe digital în locul Polaroidelor, camera obscură.”