Provocarea verii: să faci un concediu scurt, dar intens, în Irlanda. O călătorie fără planuri și cu multe surprize
Text de Raluca Mohora
Pentru mine a devenit din ce în ce mai clar că vacanțele în care te înghesui alături de alte mii de oameni, stai în blocaje, alergi după rezervări și pierzi ore întregi prin aglomerație nu mai sunt deloc o opțiune. Timpul este cel mai prețios, și încerc să îl folosesc astfel încât să îmi aducă bucurie. Vacanța ar trebui să însemne libertate. Să respiri. Să descoperi. Să te oprești atunci când vezi ceva frumos, chiar dacă acel loc nu era trecut nicăieri în plan.
Așa că, de câțiva ani, prefer călătoriile puțin atipice: nordul, insulele, locurile în care turismul nu a reușit încă să acopere totul cu mult prea mult zgomot și mulțimi. Vara aceasta mi-am spus că, dacă plec undeva, vreau să fie într-o țară mai răcoroasă. Să fug puțin de arșiță și să mă bucur cu adevărat de locurile pe care le văd.
M-am uitat după bilete luni și joi eram deja în avion. Câștigătoarea la sorți: Irlanda.
Mi-am propus să bifez toate țările Europei și mi-au mai rămas foarte puține de descoperit, majoritatea prin Nord.
Și ce alegere bună a fost! Irlanda mi-a plăcut mult.
Am închiriat o mașină și am pornit la drum în voie, fără să transform vacanța într-un maraton contra cronometru. De pe coasta estică am traversat insula spre Galway și spectaculoasa coastă vestică, lăsând Dublinul pentru final.
Coasta de vest – acolo unde Irlanda îți taie respirația
Dacă ajungeți în Irlanda, coasta de vest este, zic eu, de neratat. Peisajele au ceva aproape ireal. Verdele pare mai verde decât oriunde, Atlanticul se întinde nesfârșit, iar stâncile se ridică din apă ca niște ziduri uriașe ridicate de natură.
Am avut și un noroc incredibil: vreme extraordinară, soare și atât de cald încât am umblat în tricou. Pelerinele de ploaie, cumpărate conștiincios pentru celebra vreme irlandeză, au călătorit liniștite în bagaj.
La Cliffs of Moher, am înțeles de ce există locuri despre care fotografiile nu pot spune întreaga poveste.
Atlanticul se izbește de stânci, vântul îți aleargă prin păr, iar în fața ta se deschide o imensitate care te face, pentru câteva clipe, să taci. Pur și simplu să privești.
Am continuat prin satele din jur, pe drumuri incredibil de pitorești, exact ca în filme: garduri vechi de piatră, oi și vaci păscând liniștite, căsuțe risipite printre dealuri și un verde care pare că nu se mai termină. Peisaje de wallpaper, doar că de data aceasta eram chiar eu în mijlocul lor. Șanțurile de pe marginea drumurilor m-au fascinat. Mii de crini portocalii le îmbracă precum niște tivuri colorate cusute de-a lungul șoselei. Am oprit mașina de câteva ori numai pentru a-i privi. Atât de simplu și atât de frumos.
Când nu ai un traseu, drumul îți face surprize
Eu nu îmi fac aproape niciodată trasee foarte clare atunci când călătoresc. Îmi place să mă las purtată de drum. Și cred că tocmai așa apar cele mai frumoase povești. De sus, de la Moher, am zărit la un moment dat o plajă superbă. „Wow! Ce este acolo? Hai să vedem!” Și am coborât.
Așa am ajuns la Lahinch, pe malul Atlanticului, pe una dintre cele mai frumoase și mai vii plaje întâlnite în această călătorie. Copii alergând desculți, oameni întinși la soare, grupuri de prieteni, surferi care intrau în ocean… Toți păreau parte din aceeași fotografie: o zi perfectă de vară irlandeză, cu tihnă, libertate și bucuria simplă de a fi împreună.
Am mâncat aici și la un restaurant autentic irlandez, cu ospătari roșcovani, veseli și puși pe glume. Exact genul acela de loc în care nu simți că ești turist, ci musafir. Căsuțele de pe strada principală sunt pictate în cele mai neașteptate culori și aproape toate sunt împodobite cu petunii curgătoare. De fapt, florile Irlandei m-au cucerit complet.
Hortensii uriașe, crini, petunii revărsate peste ferestre, case și puburi – pete de culoare care fac până și o zi cenușie să pară veselă. Parcă Irlanda știe că cerul ei poate deveni gri și atunci își colorează singură străzile.
O seară în Limerick
Pentru că mai aveam câteva ore de lumină – vara, soarele apune târziu –, am decis să petrecem seara în Limerick. Nu am avut timp pentru o vizită „ca la carte”. Și poate că a fost mai bine așa. Ne-am plimbat pe malul râului Shannon, am admirat podurile vechi, lebedele și clădirile orașului și ne-am așezat la un pahar pe o terasă, așteptând apusul. Uneori nu trebuie să „bifezi” nimic. E suficient să stai.
Un indicator, un „why not?” și un castel
După două zile petrecute în Galway, am pornit mai departe spre Kingscourt. De data aceasta, pe autostradă. Deși în Irlanda se conduce pe partea stângă și la început ai senzația că toate reflexele tale trebuie rescrise, drumurile sunt foarte bine semnalizate, iar șoferii mi s-au părut extrem de precauți și politicoși. Desigur, există și faimoasele drumuri înguste, uneori atât de înguste încât par mai degrabă niște alei. Dar nimeni nu se grăbește absurd, nimeni nu pare să transforme șoseaua într-un câmp de luptă.
Pe drumul spre Kingscourt am văzut, dintr-odată, un indicator: Killua Castle. M-am uitat și am zis: „Why not?” Și am virat. Genul acesta de decizie spontană este exact motivul pentru care îmi plac călătoriile fără program strict. Am descoperit un domeniu superb și un castel datând din jurul anului 1780, ascuns într-un peisaj de poveste. Un loc pe care probabil nu l-aș fi văzut niciodată dacă aș fi urmat disciplinat un itinerar.
Aici am aflat și câteva povești interesante legate de istoria domeniului și de familia Chapman, nume legat de celebrul Lawrence al Arabiei. Iar dacă nu ați văzut încă filmul cu Peter O’Toole, îl recomand. Tot aici există și un obelisc ce se pare că este ridicat pentru a marca locul în care s-a făcut prima cultură de cartof din Irlanda.
Castele, păduri și Irlanda aceea aproape cinematografică
Următoarea oprire a fost Cabra Castle, un castel din secolul al XIX-lea, transformat de prin anii ‘60 în hotel și loc pentru evenimente private. Domeniul este completat de pădurea Dún na Rí, cu râul Cabra, lacuri, poduri de piatră și copaci seculari. Este genul de pădure în care lumina se strecoară printre ramuri ca prin vitraliile unei catedrale. Perfectă pentru o plimbare de două ore și pentru momentul acela în care uiți complet de telefon, mailuri și restul lumii. Și apoi…
Dubliiin!
Dacă până aici Irlanda fusese despre natură, liniște, castele și drumuri verzi, Dublinul a schimbat complet ritmul. Orașul pare că nu doarme. Puburi, bere, muzică, oameni care se opresc la o vorbă, clădiri din cărămidă, râsete, verde, trifoi și un spirit liber care plutește peste tot. Este un oraș-magnet.
Unii vin să își caute originile irlandeze, alții să descopere orașul, iar alții – foarte mulți, aș spune – pur și simplu pentru un weekend prelungit cu prietenii. Eu? Am fost, evident, un turist extrem de conștiincios. Am vizitat…bar, pub, bar, restaurant, club, iar bar.
Am ajuns și într-o biserică transformată în bar, am fost la Temple Bar, am văzut celebra sticlă de whisky de 300.000 euro și, ca orice turist responsabil, am gustat câte puțin din licorile bahice locale. Trebuia să mă documentez serios, nu?
În Dublin, distracția a pus rapid stăpânire pe mine și am abandonat orice urmă de program cultural riguros. Uneori și acesta este un mod foarte bun de a cunoaște un oraș.
Ultimele cinci ore și una dintre cele mai frumoase surprize
În ultima zi mai aveam aproximativ cinci ore până la plecare. Aș fi putut să stăm liniștiți, să bem o cafea și să așteptăm avionul. Dar nu prea îmi stă în fire. „Hai să mai vedem ceva!” Și bine am făcut.
Am plecat spre Peninsula Howth, aflată la numai aproximativ 20 de kilometri de Dublin.
Dacă ajungeți in Irlanda, nu o ratați!
Are un adevărat vibe de vacanță: port, iahturi, terase, multă veselie și peisaje spectaculoase.
Iar apoi am ajuns la Baily Lighthouse.
Farul celebru , constuit in 1667, cocoțat deasupra mării, pare un paznic tăcut al coastei. În jur, Atlanticul se deschide până la orizont, iar stâncile coboară dramatic spre apă.
Și, bineînțeles, pentru că pelerinele noastre de ploaie trebuiau să rămână complet inutile până la final, am avut din nou o vreme superbă. Cer limpede. Vizibilitate perfectă. Coasta desfășurată în fața noastră ca o scenă de film. Am stat acolo privind marea și, pentru câteva minute, m-am simțit ca eroina unui roman de dragoste. Puțin prea siropos? Poate. 😊
Dar unele locuri chiar au darul acesta: te scot pentru câteva clipe din viața ta obișnuită și te așază în mijlocul unei povești.
Poate că acesta este lucrul care mi-a plăcut cel mai mult la Irlanda. Nu a fost o vacanță despre obiective bifate și liste terminate. A fost despre drum.
Despre un indicator văzut din mers și un spontan „why not?”. Despre o plajă descoperită de sus. Despre crinii portocalii de pe marginea șoselei. Despre un pahar băut la apus pe malul Shannonului. Despre castele apărute parcă de nicăieri, puburi gălăgioase, oameni veseli și Atlanticul care îți amintește cât de mare este lumea. Am plecat spre Irlanda pentru că voiam să fug de căldură și de aglomerație. M-am întors cu sentimentul că descoperisem o insulă care nu încearcă prea tare să te impresioneze.
Pur și simplu o face.
Și poate că cele mai frumoase călătorii sunt exact acestea: cele în care pleci fără să știi foarte clar ce vei găsi și te întorci cu mult mai multe povești decât ai plecat să cauți.
Irlanda, ai fost o surpriză. Una foarte frumoasă.
Text de Raluca Mohora
Pentru mine a devenit din ce în ce mai clar că vacanțele în care te înghesui alături de alte mii de oameni, stai în blocaje, alergi după rezervări și pierzi ore întregi prin aglomerație nu mai sunt deloc o opțiune. Timpul este cel mai prețios, și încerc să îl folosesc astfel încât să îmi aducă bucurie. Vacanța ar trebui să însemne libertate. Să respiri. Să descoperi. Să te oprești atunci când vezi ceva frumos, chiar dacă acel loc nu era trecut nicăieri în plan.
Așa că, de câțiva ani, prefer călătoriile puțin atipice: nordul, insulele, locurile în care turismul nu a reușit încă să acopere totul cu mult prea mult zgomot și mulțimi. Vara aceasta mi-am spus că, dacă plec undeva, vreau să fie într-o țară mai răcoroasă. Să fug puțin de arșiță și să mă bucur cu adevărat de locurile pe care le văd.
M-am uitat după bilete luni și joi eram deja în avion. Câștigătoarea la sorți: Irlanda.
Mi-am propus să bifez toate țările Europei și mi-au mai rămas foarte puține de descoperit, majoritatea prin Nord.
Și ce alegere bună a fost! Irlanda mi-a plăcut mult.
Am închiriat o mașină și am pornit la drum în voie, fără să transform vacanța într-un maraton contra cronometru. De pe coasta estică am traversat insula spre Galway și spectaculoasa coastă vestică, lăsând Dublinul pentru final.
Coasta de vest – acolo unde Irlanda îți taie respirația
Dacă ajungeți în Irlanda, coasta de vest este, zic eu, de neratat. Peisajele au ceva aproape ireal. Verdele pare mai verde decât oriunde, Atlanticul se întinde nesfârșit, iar stâncile se ridică din apă ca niște ziduri uriașe ridicate de natură.
Am avut și un noroc incredibil: vreme extraordinară, soare și atât de cald încât am umblat în tricou. Pelerinele de ploaie, cumpărate conștiincios pentru celebra vreme irlandeză, au călătorit liniștite în bagaj.
La Cliffs of Moher, am înțeles de ce există locuri despre care fotografiile nu pot spune întreaga poveste.
Atlanticul se izbește de stânci, vântul îți aleargă prin păr, iar în fața ta se deschide o imensitate care te face, pentru câteva clipe, să taci. Pur și simplu să privești.
Am continuat prin satele din jur, pe drumuri incredibil de pitorești, exact ca în filme: garduri vechi de piatră, oi și vaci păscând liniștite, căsuțe risipite printre dealuri și un verde care pare că nu se mai termină. Peisaje de wallpaper, doar că de data aceasta eram chiar eu în mijlocul lor. Șanțurile de pe marginea drumurilor m-au fascinat. Mii de crini portocalii le îmbracă precum niște tivuri colorate cusute de-a lungul șoselei. Am oprit mașina de câteva ori numai pentru a-i privi. Atât de simplu și atât de frumos.
Când nu ai un traseu, drumul îți face surprize
Eu nu îmi fac aproape niciodată trasee foarte clare atunci când călătoresc. Îmi place să mă las purtată de drum. Și cred că tocmai așa apar cele mai frumoase povești. De sus, de la Moher, am zărit la un moment dat o plajă superbă. „Wow! Ce este acolo? Hai să vedem!” Și am coborât.
Așa am ajuns la Lahinch, pe malul Atlanticului, pe una dintre cele mai frumoase și mai vii plaje întâlnite în această călătorie. Copii alergând desculți, oameni întinși la soare, grupuri de prieteni, surferi care intrau în ocean… Toți păreau parte din aceeași fotografie: o zi perfectă de vară irlandeză, cu tihnă, libertate și bucuria simplă de a fi împreună.
Am mâncat aici și la un restaurant autentic irlandez, cu ospătari roșcovani, veseli și puși pe glume. Exact genul acela de loc în care nu simți că ești turist, ci musafir. Căsuțele de pe strada principală sunt pictate în cele mai neașteptate culori și aproape toate sunt împodobite cu petunii curgătoare. De fapt, florile Irlandei m-au cucerit complet.
Hortensii uriașe, crini, petunii revărsate peste ferestre, case și puburi – pete de culoare care fac până și o zi cenușie să pară veselă. Parcă Irlanda știe că cerul ei poate deveni gri și atunci își colorează singură străzile.
O seară în Limerick
Pentru că mai aveam câteva ore de lumină – vara, soarele apune târziu –, am decis să petrecem seara în Limerick. Nu am avut timp pentru o vizită „ca la carte”. Și poate că a fost mai bine așa. Ne-am plimbat pe malul râului Shannon, am admirat podurile vechi, lebedele și clădirile orașului și ne-am așezat la un pahar pe o terasă, așteptând apusul. Uneori nu trebuie să „bifezi” nimic. E suficient să stai.
Un indicator, un „why not?” și un castel
După două zile petrecute în Galway, am pornit mai departe spre Kingscourt. De data aceasta, pe autostradă. Deși în Irlanda se conduce pe partea stângă și la început ai senzația că toate reflexele tale trebuie rescrise, drumurile sunt foarte bine semnalizate, iar șoferii mi s-au părut extrem de precauți și politicoși. Desigur, există și faimoasele drumuri înguste, uneori atât de înguste încât par mai degrabă niște alei. Dar nimeni nu se grăbește absurd, nimeni nu pare să transforme șoseaua într-un câmp de luptă.
Pe drumul spre Kingscourt am văzut, dintr-odată, un indicator: Killua Castle. M-am uitat și am zis: „Why not?” Și am virat. Genul acesta de decizie spontană este exact motivul pentru care îmi plac călătoriile fără program strict. Am descoperit un domeniu superb și un castel datând din jurul anului 1780, ascuns într-un peisaj de poveste. Un loc pe care probabil nu l-aș fi văzut niciodată dacă aș fi urmat disciplinat un itinerar.
Aici am aflat și câteva povești interesante legate de istoria domeniului și de familia Chapman, nume legat de celebrul Lawrence al Arabiei. Iar dacă nu ați văzut încă filmul cu Peter O’Toole, îl recomand. Tot aici există și un obelisc ce se pare că este ridicat pentru a marca locul în care s-a făcut prima cultură de cartof din Irlanda.
Castele, păduri și Irlanda aceea aproape cinematografică
Următoarea oprire a fost Cabra Castle, un castel din secolul al XIX-lea, transformat de prin anii ‘60 în hotel și loc pentru evenimente private. Domeniul este completat de pădurea Dún na Rí, cu râul Cabra, lacuri, poduri de piatră și copaci seculari. Este genul de pădure în care lumina se strecoară printre ramuri ca prin vitraliile unei catedrale. Perfectă pentru o plimbare de două ore și pentru momentul acela în care uiți complet de telefon, mailuri și restul lumii. Și apoi…
Dubliiin!
Dacă până aici Irlanda fusese despre natură, liniște, castele și drumuri verzi, Dublinul a schimbat complet ritmul. Orașul pare că nu doarme. Puburi, bere, muzică, oameni care se opresc la o vorbă, clădiri din cărămidă, râsete, verde, trifoi și un spirit liber care plutește peste tot. Este un oraș-magnet.
Unii vin să își caute originile irlandeze, alții să descopere orașul, iar alții – foarte mulți, aș spune – pur și simplu pentru un weekend prelungit cu prietenii. Eu? Am fost, evident, un turist extrem de conștiincios. Am vizitat…bar, pub, bar, restaurant, club, iar bar.
Am ajuns și într-o biserică transformată în bar, am fost la Temple Bar, am văzut celebra sticlă de whisky de 300.000 euro și, ca orice turist responsabil, am gustat câte puțin din licorile bahice locale. Trebuia să mă documentez serios, nu?
În Dublin, distracția a pus rapid stăpânire pe mine și am abandonat orice urmă de program cultural riguros. Uneori și acesta este un mod foarte bun de a cunoaște un oraș.
Ultimele cinci ore și una dintre cele mai frumoase surprize
În ultima zi mai aveam aproximativ cinci ore până la plecare. Aș fi putut să stăm liniștiți, să bem o cafea și să așteptăm avionul. Dar nu prea îmi stă în fire. „Hai să mai vedem ceva!” Și bine am făcut.
Am plecat spre Peninsula Howth, aflată la numai aproximativ 20 de kilometri de Dublin.
Dacă ajungeți in Irlanda, nu o ratați!
Are un adevărat vibe de vacanță: port, iahturi, terase, multă veselie și peisaje spectaculoase.
Iar apoi am ajuns la Baily Lighthouse.
Farul celebru , constuit in 1667, cocoțat deasupra mării, pare un paznic tăcut al coastei. În jur, Atlanticul se deschide până la orizont, iar stâncile coboară dramatic spre apă.
Și, bineînțeles, pentru că pelerinele noastre de ploaie trebuiau să rămână complet inutile până la final, am avut din nou o vreme superbă. Cer limpede. Vizibilitate perfectă. Coasta desfășurată în fața noastră ca o scenă de film. Am stat acolo privind marea și, pentru câteva minute, m-am simțit ca eroina unui roman de dragoste. Puțin prea siropos? Poate. 😊
Dar unele locuri chiar au darul acesta: te scot pentru câteva clipe din viața ta obișnuită și te așază în mijlocul unei povești.
Poate că acesta este lucrul care mi-a plăcut cel mai mult la Irlanda. Nu a fost o vacanță despre obiective bifate și liste terminate. A fost despre drum.
Despre un indicator văzut din mers și un spontan „why not?”. Despre o plajă descoperită de sus. Despre crinii portocalii de pe marginea șoselei. Despre un pahar băut la apus pe malul Shannonului. Despre castele apărute parcă de nicăieri, puburi gălăgioase, oameni veseli și Atlanticul care îți amintește cât de mare este lumea. Am plecat spre Irlanda pentru că voiam să fug de căldură și de aglomerație. M-am întors cu sentimentul că descoperisem o insulă care nu încearcă prea tare să te impresioneze.
Pur și simplu o face.
Și poate că cele mai frumoase călătorii sunt exact acestea: cele în care pleci fără să știi foarte clar ce vei găsi și te întorci cu mult mai multe povești decât ai plecat să cauți.
Irlanda, ai fost o surpriză. Una foarte frumoasă.
