Cecilia Ștefănescu, Un loc sigur: „Dragostea, în mod realist, înseamnă încredere în celălalt“

În spatele aparenței unei vieți împlinite se pot ascunde cele mai incomode întrebări. Regizoarea și scenarista Cecilia Ștefănescu vorbește cu luciditate despre fragilitatea relațiilor și iluzia unei vieți „așezate“. Text de Crina Alexe.

Un loc sigur, filmul profund și tulburător, care reprezintă debutul în lung-metraj al Ceciliei Ștefănescu, explorează sensul singurătății și al tristeții, care se pot cuibări în mintea fiecăruia dintre noi, atunci când suntem absorbiți de rutina vieții. Protagonista, Lucia, pare să aibă tot ce-și poate dori. Însă, în timpul unei vacanțe, petrecută într-un sat de pe litoralul bulgăresc, liniștea aparentă se năruiește: în grup apare un bărbat din trecutul Luciei, iar dorința de a-și redescoperi identitatea o împinge spre alegeri neașteptate. Un loc sigur a avut premiera mondială la Tallinn Black Nights Film Festival și la Cluj, în cadrul celei de-a 25-a ediții TIFF.

Ai scris scenariul și ai regizat filmul „Un loc sigur“. Cum a fost procesul de transformare a unei povești atât de intime într-o experiență vizuală și emoțională pentru public?

Greu și complicat, pentru că în procesul ăsta, inevitabil, am pus reflectorul și pe propria viață, pe propriile iluzii, dorințe, neîmpliniri. Dar am adunat și multe observații din jurul meu, de la femeile lângă care am crescut, până la prietene, colege, personaje – multe construite de bărbați și care reprezentau tot niște proiecții, niște perspective ale celuilalt sex. Dar mi-am reamintit mereu că trebuie să fiu sinceră, să nu distorsionez adevărul ăsta pe care-l observasem. Și, deși Lucia, protagonista mea, în poveste e o femeie în jurul vârstei de 35 de ani, ea adună, de fapt, toate vârstele femeilor pe care le-am întâlnit, e ca o cutie de rezonanță. Poate din cauza asta, pe unde ne-am plimbat cu caravana filmului, am întâlnit femei, de la 18 la 70 care s-au recunoscut în poveste.

Decorul vacanței, luminos, aproape idilic, pe fundalul căruia se construiește acțiunea filmului, contrastează cu tensiunile interioare ale personajelor. De ce ai ales acest cadru, cum te-a ajutat în construirea atmosferei filmului?

Motivul alegerii locurilor a fost exact ce spuneai, contrastul. Iar contrastul presupune distanță, distanța între ce ne dorim și ce primim, între ce proiectăm și limitele realității. Și distanța asta s-a mărit odată cu apariția rețelelor sociale: ea venea în continuarea unui soi de emancipare extrem de binevenită, dar care era însoțită și de un set de instrucțiuni complet nerealiste, cum trebuie să fie femeia ideală, bărbatul ideal, cuplul ideal, cum să-ți crești copilul, cum să-l alăptezi, cum să fii o mamă bună. Ideea asta de mamă bună a revenit și pe parcursul caravanei, cineva a făcut observația că personajul meu nu e „o mamă bună“. Habar n-am ce înseamnă a fi o mamă bună, toate rolurile noastre private sunt atât de intime și personale încât ce poate oferi experiența unui film e tocmai asta, accesul la un alt fel de a privi lumea, care e de preferat să fie diferit și să te pună pe gânduri, să pună reflectorul pe propriile alegeri. Revenind la cadrul filmului, ca să mărturisesc sincer, a fost și o chestiune de chimie între mine și locurile din nordul litoralului bulgăresc, care ulterior au devenit fundalul de desfășurare a filmului. Știam de ele de la soacra mea, care copilărise o perioadă acolo, tatăl ei fiind pretor, trimis de guvernul României în Cadrilater. Și poveștile ei erau foarte solare, pentru că veneau dintr-o perioadă fericită a vieții ei. Ulterior, când am început documentarea, am descoperit că ocupația românească de după 1913 din Bulgaria nu fusese atât de blândă. Apoi, ce m-a mai frapat la litoralul bulgăresc din acea zonă a fost senzația de atemporalitate. Multă vreme, când ajungeam acolo, aveam sentimentul ciudat că pot fi în orice parte a lumii, în orice epocă. Nu vedeai, cum vezi în România, semnele timpului prezent, care, uneori, sunt extrem de țipătoare și agresive vizual.

În „Un loc sigur“, Lucia pare să aibă tot ceea ce, în mod convențional, am defini drept „o viață reușită“. Totuși, tocmai această stabilitate devine sursa neliniștii ei. Crezi că ideea de „viață bună“ pe care o promovăm social poate fi, uneori, o capcană?

Absolut, e ce spuneam și mai devreme, viața bună e o iluzie, e un moment poate dintr-o vacanță când te simți aliniat cu toate, sau un alt moment dintr-o după-amiază când casa ta poate fi vraiște, n-ai făcut curățenia de sărbători, te simți obosită și, deodată, se întâmplă ceva, o stare de liniște care te invadează pentru scurt timp și pe care ai vrea s-o mai prelungești un pic. Și, de cele mai multe ori, noi avem senzația că acel strop de fericire poate fi reconstruit prin decoruri complicate ale vacanțelor perfecte, ale caselor aliniate ca-n reviste sau site-uri de arhitectură celebre, prin câștiguri impresionante, ale noastre sau ale copiilor noștri. Și nu e nimic mai departe de adevăr. Iar atunci când facem toate eforturile și, cu toate astea, fericirea încă e departe, intervine o stare de nemulțumire, care se poate ușor transforma în violență. Nu vreau să cad în păcatul filozofiei de podcasturi, care se extinde acum ca o molimă și ne învață, practic, opusul a ce s-a predicat până azi. Dar, pentru a avea o „viață bună“, e nevoie de efort, și nimeni nu ți-o spune la început. Generațiile noastre, ale xenialilor și milenialilor, au avut foarte clar reprezentată ideea de efort, dar am descoperit că, în vârful maturității, ne-am trezit niște oameni deja extenuați de acest efort. Ăsta e prețul unei „vieți bune“.

Apariția lui Vladimir, bărbatul din trecutul Luciei, declanșează o criză identitară. Există situații în care avem nevoie de astfel de „întâlniri“ pentru a ne reevalua viața?

Cred că, la un nivel intim, fiecare dintre noi știe în ce loc este și ce poate face și ce nu. Asta nu înseamnă că, luând act de aceste limite, le și acceptăm. Unii le acceptă, alții, nu. Iar cei care nu le acceptă găsesc orice formă de fractură în cursul egal al vieții, uneori chiar o provoacă, pentru a forța schimbarea cu speranța că ea va aduce și ceva nou. Personajul meu se încadrează în cea de-a doua variantă, a celor care nu acceptă, dar acțiunile ei nu sunt neapărat constructive pentru viața ei și a celor din jur, ci au un caracter mai degrabă auto-distructiv, pentru că ea nu crede că schimbarea va face vreo diferență. Ea are energia unui kamikaze, provoacă „întâlnirea“, dar pentru ea Vladimir e doar o încărcătură de material inflamabil pe care-l poartă asupra ei.

Filmul sugerează că protecția oferită de partener (mai alea cea financiară) poate deveni o formă subtilă de control în cuplu. Unde crezi că se află granița dintre grijă și posesivitate într-o relație?

E o graniță foarte subțire, foarte fragilă și nu e mereu continuă. În istoria unor relații, protecția dată de partener poate să înceapă și să aibă momente de perfectă coincidență cu ideea de dragoste, dar la un moment dat poate aluneca, și de cele mai multe ori chiar se întâmplă, în cea de dependență și posesivitate. De exemplu, poate ar fi sănătos să ne întrebăm constant dacă nu cumva, arătându-ne dragostea pentru parteneri, părinți, prieteni, mai ales copii, la un moment dat acest sentiment nobil și frumos ar putea deveni debilitant pentru cel către care e îndreptat.

Lucia a renunțat la carieră pentru familie, o decizie care, în multe contexte, este privită ca naturală pentru femei. Ai vrut ca filmul să pună sub semnul întrebării acest tip de alegere?

Lucia și soțul ei vin din niște generații care au pendulat între a face carieră și a compensa lipsurile unor copii crescuți cu cheia de gât. Iar fiecare dintre aceste alegeri poate aduce lipsuri, regrete sau răzgândiri. Cred că cel mai important e să chestionăm de fiecare dată, cu luciditate, ce anume e dorința noastră și corespunde nevoilor noastre și ce e presiune socială sau a familiei/partenerei/partenerului. Ideea că mama trebuie „să se sacrifice“ s-a mai nuanțat în ultima vreme, vedem și tați cu normă întreagă, vedem chiar situații în care copiii, în urma divorțurilor, sunt încredințați taților, vedem și multe abuzuri în direcția asta. M-am întrebat însă dacă societatea îi dă dreptul unei femei să se răzgândească, să caute, să-și reconsidere alegerile sau măcar să aibă un moment de pauză în care să se îndoiască de alegerile făcute în trecut, fără ca asta să însemne că abandonează corabia fragilă a familiei contemporane. Sigur e că ideea de „sacrificiu“ din trecut e ceva foarte greșit și îi lasă răni inclusiv copilului care crește într-un astfel de mediu.

Personajul Luciei ar putea fi interpretat, de unii spectatori, ca o femeie care-și sabotează viața, iar de alții ca o femeie care-și revendică libertatea. Tu unde te situezi între aceste două posibile lecturi?

Fără discuție își caută libertatea. Dar libertatea nu e mereu ceva frecventabil pentru mintea omului, deși o invocăm permanent. Lucia nu are o viață proprie, așa cum multe femei care intră în constructul ăsta minunat, colectiv, de familie încetează să o mai aibă, dedicându-se în exclusivitate celorlalți membri ai familiei, parteneri, copii, părinți, mai știu eu ce. Cineva ar putea observa malițios că ea are o viață dublă, deci, are o viață proprie. Din contră, cred că ajunge la această viață dublă tocmai în căutarea unui răspuns. Dar întrebarea e mai profundă. Pentru că presupunem că „toate femeile“ sunt construite să fie mame, soții, partenere. Or cred că nu e tocmai așa. Iar Lucia este construită plecând chiar de la această idee, că originea nefericirii ei nu e neapărat în deciziile recente, la care participăm și care au dus-o aici, ci e mult mai în spate, undeva unde noi nu mai avem acces decât prin anumite fante pe care le deschide în discuții, gesturi sau priviri ale altora asupra ei.

Filmul lasă multe întrebări deschise, inclusiv în final. Ai fost tentată să oferi răspunsuri clare într-o poveste care atinge teme atât de sensibile?

Cred că e în structura mea interioară profundă convingerea că nu putem, în viața asta, să avem răspunsuri clare, oricât de mult ne-am dori. Din cauza asta, cred că pentru noi toți adevărata eliberare, relaxarea vin și în momentul în care cineva pune acele întrebări care ar fi stat și pe buzele noastre, admițând că nu e posibil un singur răspuns. Eu asta am încercat să fac, nu să ofer răspunsuri, de asta se ocupă filmele militante sau cele comerciale. Dar noi trebuie să știm că orice răspuns am primi, e unul parțial și, deci, eronat. Filmul pe care l-am făcut, deși pune în centru un personaj feminin și o parte din problemele unui astfel de personaj, rămâne o imagine fragmentară a ceea ce vedem azi în lume, în jurul nostru, încă.

Dacă ar fi să răspunzi foarte direct la întrebarea pe care o ridică titlul filmului: există, de fapt, un loc sigur pentru un om într-o relație?

Siguranța ține atât cât ține dragostea. Problema e că noi suntem educați să vedem dragostea ca pe un continuum, ca pe un comportament neîntrerupt romantic, în care celălalt ne pune pe primul plan. Or, aici intervine o ruptură, pentru că, dacă fiecare persoană angajată într-o relație are astfel de așteptări, înseamnă că ne aflăm în fața unei imposibilități. Dragostea, în mod realist, înseamnă încredere în celălalt. Încrederea adună și celelalte sentimente laolaltă, printre care siguranța. Nu poți să iubești un om de care ți-e frică. Aici discuția poate fi dusă mai departe, pentru că, deși întreaga noastră civilizație ar trebui să se bazeze pe iubire, din păcate ea se bazează pe frică.

Fotografii: arhiva personală.