,,Mici lucruri care mi-au făcut New Yorkul să pară acasă”

text de Rosemarie Benciu

Camera era goală. Pereți albi. Mobilă standard. Un pat, un dulap și un birou identice cu ale tuturor celorlalți studenți din cămin. M-am uitat în jur și nu m-a speriat faptul că eram la mii de kilometri de casă. M-a speriat faptul că nu exista nimic care să spună că acolo locuiam eu.

Plecatul de acasă nu mi-a fost niciodată complet necunoscut. De la șase ani am învățat sămi fac bagajele pentru tabere și cantonamente, care mai târziu s-au transformat în deplasări la competiții internaționale alături de echipa națională de scrimă a României. Dar întotdeauna știam că mă voi întoarce. De data asta era diferit: îmbrățișările au fost mai lungi decât de obicei, iar ,,pa” a fost spus cu lacrimi în ochi. Urma să-mi construiesc o viață într-un oraș în care nu mai fusesem niciodată și în care nu cunoșteam pe nimeni.

Acasă, camera mea fusese întotdeauna oaza mea de liniște după orice zi zgomotoasă. Biroul meu era locul în care învățam, citeam, scriam și ascultam muzică. Pereții erau plini de desene, fotografii și lucruri adunate în timp. Dacă intrai în camera mea, știai imediat că este a mea. Fără să-mi dau seama, primul lucru pe care l-am făcut în New York a fost să-mi aranjeznoua mea cameră. Am înrămat două fotografii: una cu prietenele mele cele mai bune și una cu iubitul meu. Am pus pe birou o fotografie cu mine și cea mai bună prietenă, un postcard din Oxford și un sticker de la Campionatul Mondial din Dubai. Am adunat scrisorile și felicitările primite înainte să plec, convinsă că vor exista seri în care voi avea nevoie să le recitesc. Și, bineînțeles, am adus cu mine cele două plușuri cu care dorm de când aveam doi ani.

Peretele gol de deasupra patului a fost ultimul care s-a schimbat. Am printat postere cu filmele și serialele mele preferate, versuri din melodiile pe care le ascult de ani de zile și citate care îmi amintesc cine vreau sa fiu. Într-o după-amiază am stat aproape două ore lipindu-le unul câte unul, pana când camera a început, în sfârșit, să semene cu mine. Oricât de diferită ar fi fost ziua, seara se termina mereu la fel. Închideam ușa, mă așezam la birou și totul începea să mi se pară familiar.

Când mă trezeam, primul lucru pe care îl vedeam erau posterele. În fiecare dimineață traversam Washington Square Park în drum spre cursuri. L-am văzut la începutul toamnei, când studenții stăteau pe iarbă până seara. L-am traversat apoi în diminețile în care îmi înghețau mâinile pe paharul cu cafea fierbinte și, câteva luni mai târziu, când copacii înverziseră din nou. La un moment dat am realizat că nu-l mai priveam ca pe un loc celebru din New York. Era pur și simplu drumul meu spre facultate. La început verificam Google Maps la fiecare zece secunde, de teamă să nu urc în metroul greșit. Astăzi nici nu mă mai gândesc la traseu, pur și simplu știu. La câteva străzi de cămin era Bagel Bob’s. După o vreme comandam, fără să mă mai uit la meniu, același bagel cu crema de brânză cu roșii uscate și, de multe ori, primeam o mini-brioșă din partea casei. N-a existat un moment în care New York a devenit acasă. S-a întâmplat încet, fără să-mi dau seama. Am înțeles asta abia când m-am întors în București după primul meu an de facultate. Mi-a fost dor de părinții mei, de prietenii mei și de camera mea de acasă. Dar, spre surprinderea mea, îmi este dor și de New York: de Washington Square Park, de Bagel Bob’s, de drumul spre facultate, de camera mea de cămin și de biroul pe care îl transformasem în locul meu. În prima zi, camera aceea nu spunea nimic despre mine. În ultima, pereții erau acoperiți de postere, biroul era plin de fotografii, iar cele două plușuri își aveau locul lor, exact ca acasă. Când am închis ușa în urma mea, nu mi-am dat seama cât îmi va fi de dor. Am aflat câteva săptămâni mai târziu, din București, când m-am surprins spunând: abia aștept să mă întorc.