Ukemi pentru ego: Arta de a te lăsa aruncată fără să te simți învinsă
Bate gongul și e rândul meu să intru. Nu mai aud nimic din murmurul invitaților sau al celorlalți participanți la ceremonie. Văd doar salteaua galbenă și, în fața mea, pe fratele meu care îmi face semn să începem salutul. În câteva secunde o să vină spre mine un șir continuu de atacuri și eu o să fac ceva cu ele. De fapt, corpul o să facă singur.
Text de Roxana Grămadă. Foto: Romi Drăghici.
Timpul se scurge lent, ca mierea. Am doar gânduri scurte. Observ brațul din fața mea. Schimb atacul. Încă o dată. Îl arunc. Îl fixez la sol. „Asta a fost tot”, îi spun și mă așez pentru salutul de final. Au trecut aproape două minute. Aud vag niște aplauze. Am trei minute să respir. Apoi intrăm din nou și de data asta eu sunt uke (cel care atacă). Și el mă aruncă, și mă aruncă, și mă aruncă. O forță de undeva din mine se ridică de fiecare dată și atacă din nou. De parcă altcineva ar face ukemi (căderea) în locul meu. Am timp să văd o fracțiune de, cred, surpriză pe fața lui tori (cel care respinge atacul). O fotografie cu fratele meu, calm, in kamae (postura de garda) în lumina sălii, pe care creierul meu o face involuntar. Apoi cad din nou. Aud bătăile brațului meu în contact cu salteaua. Și sunt iar în picioare. E gata. Debordez de adrenalină. Nu-mi dau seama dacă mă doare genunchiul sau altceva. Doar suflul e alert și mi-e sete. Urmează câteva zile de comentarii apreciativ-haioase – „frații trosneală”, reproșuri cumsecade – „se poate, să o bați așa!” – și sfaturi grijulii – „trebuie să mănânci bine”. Sunt ca sarea-n bucate de la prieteni și familie. Sunt despre ce se vede din exterior.
Cum se simte ridicatul și coborâtul în viața proprie și personală?
Răspunsul este: asta e ceva ce știe, de fapt, doar cel care cade și se ridică. Cum cade fără să-l doară și de unde vine puterea să se ridice? Și dacă se dovedește că e o metodă, nu se poate aplica și în altă parte? Pe alte tatami-uri metaforice de relații cu asperități și ținte cu obstacole? Iată o întrebare pentru GPT-ul lui Chuck Norris. La care, cel puțin la prima parte, poate răspunde orice sensei de aikido.
Căderea deprinsă corect durează câteva luni de zile de practică. Pentru mulți elevi, săptămâni. Pus pe traiectoria bună, corpul învață pentru că este în natura lui să caute creșterea, devenirea. Dacă te străduiești un pic, până la urmă tai ceapa cubulețe fără să te rănești. Ca să faci campionate de viteză de ceapă-peștișori la El Bulli, îți trebuie antrenament. Și cu căderile, cam tot așa e. Există, totuși, câteva secrete.
În cădere, mai ales la viteza de demonstrație, ataci cu tot ce ai, dar apoi te predai complet. Orice altceva faci, te doare. Treaba ta e să pui energie la început, să te lași în tehnică la mijloc și să fi repetat de suficiente mii de ori aterizarea ca să te bazezi că-ți iese și pe pilot automat. În spațiul a câteva secunde, corpul învață pe saltea o lecție greu de pus în oase altfel: dă tot ce ai și apoi, când nu mai e în mâinile tale, ia ce vine, regrupează-te și ia-o de la capăt.
Nu e o invitație la pasivitate. E o invitație la autoconservare. Când sunt uke, caut mereu noi deschideri de atac, dar când sunt condusă în tehnică, aleg optimul pentru mine: să mă protejez până la prima oportunitate de reacție. Înlocuiește „demonstrație” cu „lansare”, „proiect”, „seară împreună” sau „conversație delicată” și ai, poate, o nouă idee despre dinamica nevăzută dintre noi. Comparația nu va fi, trebuie să te previn, întotdeauna perfectă.
În loc de concluzie
Pe tatami, aikido are întotdeauna un avantaj greu de egalat – e o artă marțială care nu ține cont de forță sau de mărime. Să fii femeie, mai mică și mai slabă nu e o piedică. Poate fi chiar un avantaj. Și dacă întâlnirea dintre parteneri e onestă și tehnica funcționează, amândoi câștigă.
Poate de-asta cine intră pe saltea și chiar simte cum e cu căzutul și cu ridicatul, alege să rămână. Atingem în tehnică ceva aproape imposibil de pus în cuvinte. O percepție a paradisului, efemeră, luminoasă și vitală. Ca o fotografie de o secundă, în timpul unei demonstrații. Și ne ridicăm.
Bate gongul și e rândul meu să intru. Nu mai aud nimic din murmurul invitaților sau al celorlalți participanți la ceremonie. Văd doar salteaua galbenă și, în fața mea, pe fratele meu care îmi face semn să începem salutul. În câteva secunde o să vină spre mine un șir continuu de atacuri și eu o să fac ceva cu ele. De fapt, corpul o să facă singur.
Text de Roxana Grămadă. Foto: Romi Drăghici.
Timpul se scurge lent, ca mierea. Am doar gânduri scurte. Observ brațul din fața mea. Schimb atacul. Încă o dată. Îl arunc. Îl fixez la sol. „Asta a fost tot”, îi spun și mă așez pentru salutul de final. Au trecut aproape două minute. Aud vag niște aplauze. Am trei minute să respir. Apoi intrăm din nou și de data asta eu sunt uke (cel care atacă). Și el mă aruncă, și mă aruncă, și mă aruncă. O forță de undeva din mine se ridică de fiecare dată și atacă din nou. De parcă altcineva ar face ukemi (căderea) în locul meu. Am timp să văd o fracțiune de, cred, surpriză pe fața lui tori (cel care respinge atacul). O fotografie cu fratele meu, calm, in kamae (postura de garda) în lumina sălii, pe care creierul meu o face involuntar. Apoi cad din nou. Aud bătăile brațului meu în contact cu salteaua. Și sunt iar în picioare. E gata. Debordez de adrenalină. Nu-mi dau seama dacă mă doare genunchiul sau altceva. Doar suflul e alert și mi-e sete. Urmează câteva zile de comentarii apreciativ-haioase – „frații trosneală”, reproșuri cumsecade – „se poate, să o bați așa!” – și sfaturi grijulii – „trebuie să mănânci bine”. Sunt ca sarea-n bucate de la prieteni și familie. Sunt despre ce se vede din exterior.
Cum se simte ridicatul și coborâtul în viața proprie și personală?
Răspunsul este: asta e ceva ce știe, de fapt, doar cel care cade și se ridică. Cum cade fără să-l doară și de unde vine puterea să se ridice? Și dacă se dovedește că e o metodă, nu se poate aplica și în altă parte? Pe alte tatami-uri metaforice de relații cu asperități și ținte cu obstacole? Iată o întrebare pentru GPT-ul lui Chuck Norris. La care, cel puțin la prima parte, poate răspunde orice sensei de aikido.
Căderea deprinsă corect durează câteva luni de zile de practică. Pentru mulți elevi, săptămâni. Pus pe traiectoria bună, corpul învață pentru că este în natura lui să caute creșterea, devenirea. Dacă te străduiești un pic, până la urmă tai ceapa cubulețe fără să te rănești. Ca să faci campionate de viteză de ceapă-peștișori la El Bulli, îți trebuie antrenament. Și cu căderile, cam tot așa e. Există, totuși, câteva secrete.
În cădere, mai ales la viteza de demonstrație, ataci cu tot ce ai, dar apoi te predai complet. Orice altceva faci, te doare. Treaba ta e să pui energie la început, să te lași în tehnică la mijloc și să fi repetat de suficiente mii de ori aterizarea ca să te bazezi că-ți iese și pe pilot automat. În spațiul a câteva secunde, corpul învață pe saltea o lecție greu de pus în oase altfel: dă tot ce ai și apoi, când nu mai e în mâinile tale, ia ce vine, regrupează-te și ia-o de la capăt.
Nu e o invitație la pasivitate. E o invitație la autoconservare. Când sunt uke, caut mereu noi deschideri de atac, dar când sunt condusă în tehnică, aleg optimul pentru mine: să mă protejez până la prima oportunitate de reacție. Înlocuiește „demonstrație” cu „lansare”, „proiect”, „seară împreună” sau „conversație delicată” și ai, poate, o nouă idee despre dinamica nevăzută dintre noi. Comparația nu va fi, trebuie să te previn, întotdeauna perfectă.
În loc de concluzie
Pe tatami, aikido are întotdeauna un avantaj greu de egalat – e o artă marțială care nu ține cont de forță sau de mărime. Să fii femeie, mai mică și mai slabă nu e o piedică. Poate fi chiar un avantaj. Și dacă întâlnirea dintre parteneri e onestă și tehnica funcționează, amândoi câștigă.
Poate de-asta cine intră pe saltea și chiar simte cum e cu căzutul și cu ridicatul, alege să rămână. Atingem în tehnică ceva aproape imposibil de pus în cuvinte. O percepție a paradisului, efemeră, luminoasă și vitală. Ca o fotografie de o secundă, în timpul unei demonstrații. Și ne ridicăm.
