Ioana Hașotti și moștenirea Electrecord
Ioana Hașotti și moștenirea Electrecord
Electrecord este un brand istoric al muzicii românești și o arhivă vie a memoriei sonore colective a multiple generații de români. În 2026, sub conducerea Ioanei Hașotti, casa de discuri își continuă parcursul dintre tradiție și reinventare, într-o piață muzicală radical schimbată față de anii vinilului omniprezent.
Ioana Hașotti a preluat misiunea de a duce mai departe un patrimoniu cultural unic, recontextualizându-l pentru noile generații. Cu o viziune care îmbină respectul pentru arhivă și deschiderea către artiști contemporani, ea transformă Electrecord într-un spațiu al dialogului dintre trecut și prezent.
În ultimii ani, reeditările atent curatoriate, colaborările surprinzătoare și revenirea interesului pentru vinil au readus discurile Electrecord în conversația publică și descoperit fanii din Gen Z. Sub coordonarea sa, catalogul istoric capătă noi valențe, iar artiștii emblematici sunt redescoperiți într-o cheie actuală.
Am vorbit cu Ioana Hașotti despre discurile care i-au marcat copilăria, despre provocările revitalizării unei instituții-cult și despre viitorul sunetului românesc.
Care este discul tău preferat din catalogul Electrecord și ce îl face special pentru tine, personal și în familie?
Discul meu preferat este, cu siguranță, Phoenix – “Mugur de fluier”. Tata și fratele său sunt mari rockeri, astfel încât am crescut și noi cu același gen de muzică în casă. Dacă tata s-a mai “înmuiat” la maturitate și a început să mai asculte și jazz și latin jazz, unchiul meu a rămas rocker devotat. Dacă pomenești în casa lui de Michael Jackson, te trimite afară. În consecință, era firesc să se asculte, pe lângă Led Zeppelin, Pink Floyd, Deep Purple, Emerson, Lake & Palmer, și mult rock românesc. “Mugur de Fluier” e special pentru mine pentru că îmi aduc aminte cum dansam cu toată familia pe el și cum mă amuzau grozav versurile din Mica Țiganiadă, care, la vremea respectivă, îmi păreau o păsărească. Apoi, primul meu concert a fost unul al formației Phoenix. Cred că aveam sub 10 ani, dar îmi amintesc clar cum ne-a luat tata pe mine și pe fratele meu la Sala Sporturilor din Constanța și cum m-a marcat acea experiență de concert, când atâția oameni cântau la unison, din toți rărunchii, același refren.
Dacă ar fi să alegi o copertă emblematică din istoria Electrecord, care ar fi aceea și ce o face iconică pentru tine?
O copertă pe care am ținut-o minte întotdeauna, chiar și după ce am crescut și vinilurile au intrat, inevitabil, într-un con de umbră, a fost a albumului omonim al Formației Roșu și Negru, din 1986. Este acela cu cele două cutii de vopsea, una roșie și una neagră, și cu câte o pensulă deasupra. N-aș putea spune de ce anume mi s-a întipărit pe retină acea copertă, pentru că, de fapt, cred că am ascultat mai mult albumul …Pseudofabulă de la Roșu și Negru, decât pe cel omonim. Probabil că designul copertei a fost suficient de simplu, dar și de atrăgător, prin contrastele create, pentru mintea mea de copil de 5-6 ani, cât aveam când încă mai ascultam noi muzică pe vinil.
Albumul „Trei Parale – România. 100 de minute”, cu care ați relansat casa de discuri acum trei ani, este stoc epuizat. Pregătiți o reeditare sau o continuare a colaborării? Ce urmează?
Momentan nu pregătim o reeditare, pentru că de abia se epuizează stocul, cred că încă mai avem vreo 5-6 exemplare pentru vânzare. Însă, nici nu excludem o reeditare în cazul în care vom observa că există cerere susținută pentru acest album în formatele fizice. De asemenea, ne-ar plăcea să continuăm colaborarea cu Trei Parale și așteptăm să fie pregătiți cu noi materiale.
Există povești mai puțin știute din arhiva Electrecord care te-au impresionat și care crezi că sunt foarte relevante astăzi?
Povești despre artiștii care au înregistrat la Electrecord au tot existat și cred că multe sunt și cunoscute deja. Pe mine mă fascinează acum mai mult să descopăr despre cum funcționa Electrecord. Cum era organizată întreprinderea, cum se înregistra, cum se produceau vinilurile, cum se făcea controlul tehnic de calitate, cum erau organizați angajații pe secții și ce secții funcționau. De exemplu, un aspect interesant este că foarte mulți angajați se cunoșteau încă din liceu, pentru că la un liceu tehnologic din București exista o clasă specială unde erau pregătiți ca să se angajeze ulterior la Electrecord. Foarte mulți dintre ei au lucrat toată viața lor numai la Electrecord, de la terminarea liceului și până la pensionare, cum este cazul unei doamne dragi mie, dna. Vișan, care a fost ultima angajată pensionată direct din Electrecord și care m-a ajutat foarte mult atunci când am preluat acest ‘mastodont adormit’, cum îmi place mie să îi spun.
Cum crezi că rezonează noile generații, precum Gen Z, cu muzica în format fizic, după decenii dominate de streaming?
Din fericire, observ tot mai mulți tineri care, deși s-au născut direct în epoca mp3, ipod, streaming, încep să manifeste interes față de muzica în format fizic. Am senzația că simt, totuși, nevoia de ceva tangibil, pe care să îl atingă, să îl admire, să îi studieze coperta, să îl asculte cap-coadă, fără skip, etc. Eu îmi aduc și acum aminte cum desfăceam cu entuziasm un album original (erau rare și scumpe în epoca produselor piratate de prin anii ’90 – 2000) și studiam bookletul, să văd pozele, versurile, etc. Și cred că tinerii din ziua de azi încep și ei să descopere această bucurie. Urmăresc și eu fenomenul Bazar de Muzică (avem o relație foarte bună cu Costi și îl felicităm pentru ce a reușit să facă) și ne bucurăm să vedem tineri (adolescenți sau tineri de 20 și un pic de ani) care se duc acolo să descopere muzică de toate felurile și în toate formatele. Pentru noi este un semnal încurajator. Avem și acest proiect realizat alături de UNARTE unde studente extraordinar de talentate au creat coperte pentru artiști din istoria Electrecord. Și-au ales fiecare artistul, piesa sau albumul pentru care să facă o variantă modernă de grafică. Rezultate au fost superbe și ne-au impresionat prin profunzimea cu care au gândit fiecare grafică.
Lansați viniluri, CD-uri și casete. Care este formatul tău de suflet și de ce?
Formatul meu de suflet este caseta. Fiind născută în ’86, am prins perioada de expansiune a casetelor și și-au păstrat un loc special în sufletul meu. Îmi aduc aminte cum pândeam câte o melodie la radio ca s-o înregistrăm pe casetă, cum ne făceam propriile mix tapeuri, ni le împrumutam între noi. Cred că pe la 14 ani am primit cadoul un walkman Panasonic albastru pe care l-am folosit tot liceul. Stăteam noaptea pe ascuns cu căștile în urechi și ascultam câte un album sau îl luam cu mine la școală și mai ascultam prin pauze, ori când făceam ‘de serviciu” pe școală, dacă mai țineți minte această îndatorire. Nu știu dacă se mai practică în ziua de azi, probabil voi afla când vor ajunge copiii mei la școală. Am reușit, tot cu ajutorul lui Costi de la Bazar de Muzică, să repar acest walkman (mulțumesc Costi și WalkmanBack), așa că îl folosesc și astăzi cu drag.
Ce semnificație are pentru tine fostul sediu Electrecord? Mai păstrează o încărcătură simbolică puternică și astăzi?
Of, această întrebare re-deschide o rană. Nu am crezut că vom pierde sediul respectiv. Văzând actele pe care se baza instituția care a revendicat sediul și care l-a și câștigat în cele din urmă, nu am anticipat deloc această soluție. Noi aveam planuri să îl transformăm într-un hub multifuncțional: să fie și studio de înregistrare, pentru că acustica era atât de bună și încăpea și o orchestră întreagă, dar să îl putem utiliza și pentru diverse filmări sau expoziții. Din păcate, însă, lucrurile nu au mers într-o direcție favorabilă nouă și, deși am fost dispuși să rămânem în continuare acolo și să plătim chirie, tocmai pentru că acea clădire este parte integrantă din noi, din istoria Electrecord, nu am putut ajunge la o înțelegere, proprietarul nedorindu-și să închirieze imobilul. Nu știm ce planuri de viitor există pentru această clădire și ce se va întâmpla cu ea.
Ați relansat discuri cu Aura Urziceanu și Romica Puceanu. Cum au fost primite de public? Și cum privești astăzi moștenirea Mariei Tănase în catalogul Electrecord și în cultura română?
Cele două discuri, în special cel cu Aura Urziceanu, au fost foarte bine primite de public. Noi spunem că sunt și de o calitate extrem de bună. Au fost re-masterizate special pentru vinil în Germania și imprimate tot acolo, la una dintre cele mai bune fabrici din lume, Optimal Media, cu care lucrăm și în continuare. Cred că a fost și destul de neașteptată această ordine în care le-am scos, în sensul că sunt din genuri muzicale atât de diferite, aproape la extreme. Totuși, ele au o legătură tematică, în sensul că și Seară de Jazz cu Aura are câteva piese folclorice, însă prelucrate în maniera specifică jazzului, ceea ce oferă o perspectivă cu totul și cu totul nouă asupra moștenirii neaoșe.
În ce o privește pe Maria Tănase, eu, personal, consider că moștenirea ei excede catalogului Electrecord și culturii române. Ea aparține, de acum, culturii internaționale.
Ați colaborat cu Radio Guerrilla pentru „Nesemnații” și ați lansat împreună albumul de gypsy punk Sukar Nation. Cum a fost experiența?
Colaborarea cu Guerrilla a venit oarecum natural, având în vedere că atât eu, cât și ceilalți colegi ai mei implicați în revitalizarea Electrecord avem profil de ascultători de Radio Guerrilla. Apreciem mult atât eforturile lor de a susține latura mai ‘indie’ și non-mainstream a industriei muzicale, cât și pe cele de lansare a unor artiști noi. Fiind și noi la un T0, la un începutul unui nou drum, după anii în care Electrecord a stat în penunmbră, ni s-a părut o colaborare firească.
Băieții de la Sukar Nation sunt foarte faini și lucrurile au mers ușor cu ei, pentru că, din fericire, la momentul la care au câștigat concursul, erau cu materialele audio aproape gata. După lansarea albumului “Balkan Punk Orchestra” au participat și la un show televizat, The Ticket, unde au fost foarte bine primiți de public, având în vedere energia lor molipsitoare, astfel încât fanbase-ul lor este în continuă creștere și ne bucurăm enorm pentru ei.
Ultimul disc lansat este „Taraful de Vărbilău”. Ce apreciezi cel mai mult la moștenirea internațională a muzicii lăutărești românești?
Emoția pe care o transmit și lumea pe care ne-o deschid. Chiar acești artiști vorbesc despre muzica lăutărească ca parte din identitatea lor și a noastră, o muzică care nu trebuie să moară, o muzică care ne aduce împreună și ne invită să trăim bucuria de a fi împreună. Se cântă cu inima, se iau momente de viață și se tranformă în versuri. E o lume aparte. De altfel, asta face muzica și artiștii, ne fac să simțim la fel indiferent de cine suntem, mai tineri, mai în vârstă, de ce trăim, de câți bani avem sau nu avem.
Albumul Grupului Stereo, produs de Adrian Enescu, este o bijuterie de muzică de dans din anii ’80. Cum a fost primit în varianta remasterizată?
Și acest album a fost bine primit de public. Am avut și un eveniment de lansare în Club Control, unde au pus muzică cei de la Discoteca (mulțumiri lui Paul Breazu, care a fost alături de noi pe mai mult planuri la început de drum). Din nou, pentru noi a fost foarte încurajator să vedem că vin tineri la eveniment și că se bucură să descopere ce muzică de dans se făcea în România în anii ’80. A explodat sala pe “Plopii Impari”. Cred că albumul a și fost reeditat într-un moment oportun, în contextul serialului Stranger Things, care a re-popularizat și muzica anilor ’80, iar albumul lui Enescu nu este cu nimic mai prejos față de ce se producea și se asculta în Vest în perioada respectivă.
De Ziua Copilului ați relansat „Poveștile lui Ion Creangă”. Cum arată astăzi publicul Electrecord din perspectiva vârstelor, sunt colecționarii familiști?
Da, ne-am adresat în mod special persoanelor care erau copii pe vremea când s-au lansat aceste basme. Ne-am dat seama că, întocmai ca și mine și colegii mei, au ajuns la vârsta la care au și ei copii mici și că sunt în căutare de alternative la desenele și cântecelele de pe Youtube, Tra la la, etc. Probabil că mai există și colecționari care le-au achiziționat doar pentru a avea seria completă, dar, din ce observăm noi din vânzări, în mod cert majoritatea este constituită din părinți care le cumpără pentru propriii lor copii.
Muzica clasică ocupă un loc special în inimile colecționarilor de viniluri, iar voi ați relansat „Lola Bobescu – Recital de vioară”. Care a fost impactul acestui album?
Eu recunosc cu mâna pe inimă că nu am ascultat foarte multă muzică clasică pe parcursul vieții mele, deși mătușa mea (sora mamei) și unchiul meu sunt muzicieni de profesie, amândoi suflători în diverse orchestre. Acest album al Lolei Bobescu la vioară, acompaniată de Albert Guttman la pian (un pianist excepțional, dar cu foarte puține înregistrări) este, însă, absolut răvășitor. Este incredibil ce muzică poate să răsară din doar două instrumente, atunci când la ele cântă, însă, doi virtuozi. Și calitatea tirajului reeditat este una extraordinară – a fost singurul album în care le-am întors celor de la fabrică test press-urile, pentru că se auzeau câteva zgomote de fundal. A trebuit refăcută matrița de 3 ori, până a ieșit aproape perfect, pentru că perfecțiunea nu se atinge niciodată. Mulțumiri și lui Andrei Văduva (Music Vinyl Expert) care ne-a ajutat cu un transferul analogic extraordinar.
Ce înseamnă Phoenix pentru Electrecord în 2026? Înainte de dispariția lui Nicu Covaci, existau zvonuri despre relansarea albumului „Cantafabule”. Se mai discută acest proiect?
Phoenix ocupă un loc special în cultura românească, nu numai în catalogul Electrecord. A influențat generații întregi de muzicieni, iar pentru mulți tineri din perioada respectivă a fost, cred, și un resort care i-a ajutat să reziste vremurilor nefaste. Este adevărat că ne pregăteam de o reeditare (re-masterizarea era deja făcută), însă tocmai atunci a survenit decesul dlui. Covaci și am pus proiectul puțin în așteptare. Asadar, nu i-am pus stop definitiv și sperăm să reluăm proiectul cât de curând.
Trupa Partizan reprezintă o punte între generații. Cum vedeți rolul lor în catalogul actual, odată cu lansarea anul trecut a albumului „Nori peste Sălăjan” și moartea lui Artan?
Acesta este, din nou, un subiect dureros pentru mine, din mai multe perspective. În primul rând, moartea lui Artan m-a afectat destul de tare, deși nu pot pretinde că l-am cunoscut foarte bine. Discuțiile despre producția albumului s-au purtat mai mult cu Răzvan și cu Adi, pe Artan eu nu l-am cunoscut personal până la concertul de lansare a albumului din Club Control. M-a frustrat să văd cum foarte mulți oameni au aflat de abia la moartea lui că formația scosese album nou și asta nu din cauză că ar fi fost fanii de vină, ci, pentru că pur și simplu, muzica alternativă nu mai are forță de propagare pe piața noastră muzicală. În afară de Radio Guerrilla și poate câteva radiouri online, nu există niciun alt radio care să promoveze această muzică, indiferent că ea vine de la niște titani, precum Partizan, sau de la niște puști la început de drum. Acum 15-20 ani, An Englishman in Salajan ar fi fost un ultra hit. Astăzi, din păcate, are prea puține difuzări la radio, din simplul motiv că nu se mai acceptă nicio piesă care iese din tipare.
Totuși, noi suntem mândri că am scos acest album și știu că și Artan era foarte bucuros că a reușit să îl facă. Avem încredere că, în timp, va deveni un cult classic chiar și pentru noile generații.
Alexandru Andrieș este un nume esențial în istoria Electrecord, artist, dar și autor al unor coperți clasice din catalog. Cum rezonează muzica lui cu publicul de azi și ce v-a determinat să relansați „Interioare” și „Rock and Roll”?
A fost o coincidență fericită lansarea acestor două albume. Noi ne gândeam să îi propunem dlui. Andrieș să reedităm un album, dar până să decidem noi ce disc am vrea, am fost contactați de către managerului dlui. Andrieș, care ne-a spus că și-ar dori să lansăm ediții noi pentru Interioare și Rock’n’roll, pentru că urma să aibă în octombrie (n.n. – 2025) un turneu de promovare a acestor două albume.
Dl. Andrieș cântă mereu cu sălile pline. Are un public fidel, de toate vârstele și este de înțeles că se întâmplă așa, pentru că mesajele pieselor domniei sale se adresează tuturor. La orice vârstă putem iubi, putem suferi din dragoste, iar melodiile pe care dl. Andrieș pune aceste trăiri sunt atemporale și deasupra modei de moment, astfel încât ele au abilitatea de a se conecta cu oricine.
Ai profesat și profesezi ca avocat înainte de a prelua responsabilitatea la Electrecord. Ce aspecte din practica ta juridică te-au pregătit cel mai bine pentru conducerea unui brand cu o asemenea tradiție?
Cu siguranță, pregătirea mea în domeniul juridic mă ajută enorm de mult în tot ce înseamnă activitatea de zi cu zi a Electrecord. În primul rând, pentru că mult din munca mea ține în continuare de latura juridică: procedura insolvenței căreia i s-a supus societatea până de curând, faptul că acțiunile societății sunt listate la bursă, ceea ce presupune întocmirea unor raportări specifice, contractele pe care trebuie să le încheiem în activitatea noastră, relația cu diverse organisme de gestiune de colectivă, etc. Îmi este mult mai la îndemână să gestionez aceste aspecte, având în vedere că ele au la bază probleme de natură juridică. În al doilea rând, faptul că am lucrat mult cu oameni (am practicat, cu precădere, avocatura de litigii) m-a ajutat să învăț cum să pun deoparte sentimentele și orgoliile și frustrările mele personale și să urmăresc întotdeauna interesul suprem al Clientului. Mi s-a întâmplat de multe ori în instanță să “fierb” pe dinăuntru de nervi sau de frustrare, fie ca urmare a unor alegații absurde din partea părților adverse, fie din cauza unor soluții judiciare care mi se păreau incorecte. Cu toate acestea, ca avocat litigant înveți să te controlezi chiar și în astfel de momente, să nu răbufnești, pentru că, deși poate la nivel personal te-ai simți mai bine să te descarci, îți dai seama că nu e bine pentru Clientul tău. Acest auto-control dobândit de-a lungul anilor de experiență în avocatură îmi este, evident, de folos și în activitatea pe care o am la Electrecord. Și aici se lucrează mult cu oameni, mai ales cu oameni creativi, care pot fi foarte orgolioși.
Rezumând, experiența în avocatură mi-a oferit două elemente cheie și, deși, în general mă feresc să folosesc englezisme, cred totuși că cei doi termeni care descriu cel mai bine aceste aptitudini sunt know-how și people skills.
Care sunt momentele de care ești cea mai mândră din cariera de avocat? Cu cine ai colaborat și care au fost proiectele cele mai provocatoare? Ce ai învățat din ele?
E greu de spus care sunt momentele de care sunt cea mai mândră, pentru că, pe de-o parte, fiecare dosar și fiecare client are povestea lui în spate, iar pe de altă parte, am și lucrat în domenii foarte variate, de la drept civil și comercial, până la contencios administrativ și fiscal și drept penal. În ultimii ani am lucrat foarte mult cu confederațiile sindicale, în litigii ce priveau protejarea patrimoniului sindical de tentative de apropriere din partea unor autorități publice. Pot spune că am obținut, alături de colegii mei, Cristian Mîneran și Theodora Iftode-Șerb, o soluție definitivă favorabilă într-un litigiu ce privea validitatea modalității de preluare a întregului patrimoniu sindical, în context post-revoluționar, de către confederațiile sindicale înființate după 1989. Valoarea acestui patrimoniu sindical se ridică la câteva miliarde de Euro, pentru că include stațiuni turistice întregi, toate casele de cultură, sedii de sindicate, etc.
Desigur, în contextul interviului de față, se impune să menționez și soluția de închidere a procedurii de insolvență a Electrecord, după aproape 8 ani de la deschiderea sa.
În cadrul Electrecord colaborezi și cu alți avocați, precum colegul Cristian Mineran. Ce lecții din experiențele voastre profesionale aplicați în strategia casei de discuri?
L-am pomenit deja pe Cristi, dar trebuie spus că noi (împreună și cu Theodora) lucrăm împreună din 2009, de când mi-am început eu stagiul în avocatură. Eram toți 3 angajați la Zamfirescu Racoți Predoiu și practic am crescut împreună în această profesie. În 2012 ne-am luat inima în dinți și ne-am înființat propria societate de avocatură. În 2024 i-am “părăsit”, în sensul că m-am retras din societate, ca să mă pot dedica într-o mai mare măsură Electrecordului. Activitatea la casa de discuri începuse să ia avânt și am simțit că nu mai pot face ambele lucruri la capacitate maximă, astfel încât am luat decizia să mă concentrez pe Electrecord.
În ceea ce privește lecțiile învățate din experiența noastră profesională, cred că din nou este vorba atât despre cunoștințele în drept, care sunt esențiale în domeniul nostru, unde activăm în primul rând cu dreptul proprietății intelectuale (o materie deloc ușoară), cât și despre lucrul cu oamenii, aceste people skills pe care le-am menționat anterior.
Ce ne poți spune despre albumele pregătite pentru 2026? Care este direcția artistică pe care o urmăriți după trei ani de la relansare?
Anul acesta ne dorim să re-lansăm albume din zone muzicale din care nu am oferit reeditări până acum, însă, la momentul de față nu putem da alte detalii.
De asemenea, vom mai produce și câteva single-uri mai din zona de mainstream pentru că, ușor, ușor, trebuie să încercăm să intrăm și pe această piață, ca să ne asigurăm o dezvoltare economică durabilă. Deși, așa cum am spus, eu am profil mai mult de indie, cu muzica pe care o ascult eu pentru mine, trebuie totuși să fim și pragmatici și atunci ne dăm seama că, mai devreme sau mai târziu, trebuie să ne apropiem și de muzica mainstream, fără a face însă rabat de la calitate.
Am încercat ca muzica pe care am lansat-o în această direcție în 2025 să fie totuși de calitate, atât prin artiștii consacrați cu care am lucrat (Monica Anghel, Aurelian Temișan, Bella Santiago, Monica Odagiu), cât și prin versuri și instrumentalele abordate. Ne dorim ca și pentru 2026 să respectăm aceste principii în abordarea zonei de mainstream.
În paralel, ne continuăm și activitatea pe zona indie, pentru că mai avem de scos cel puțin încă 3 albume din seria Nesemnații, respectiv cu Alessia, cu Medara și cu Trupa Asincron.
Cum vezi Electrecord peste cinci ani: arhivă vie, platformă pentru artiști noi sau un echilibru între cele două?
În mod cert văd Electrecordul ca pe o punte între generațiile trecute și cele noi.
Lucrăm intens la sistematizarea fonotecii vechi și la digitalizarea albumelor care nu au fost transpuse în digital până acum, tocmai pentru că avem această datorie, de a face patrimoniul istoric cunoscut și accesibil tuturor generațiilor.
Pe de altă parte, ne și dorim să descoperim artiști noi pe care să îi punem în valoare și chiar avem în plan inclusiv pentru anul acesta să organizăm mai multe castinguri de voci, pe care să le punem ulterior în valoare printr-un proiect online. Nu pot oferi, însă, mai multe detalii legate de acest concept încă, însă sper ca până la vară să fie funcțional.
De asemenea, vrem să dezvoltăm foarte mult și partea de muzică live mai aproape de ascultător, prin diverse evenimente în zona de horeca. Ne-am constituit o trupă a noastră, Trupa Electrecord, pe care ușor-ușor, vrem să o dezvoltăm până la Orchestra Electrecord, capabilă să susțină orice fel de eveniment live, așa cum avea Electrecord în vremurile de glorie.
Ne așteaptă foarte multă muncă, pentru că este extrem de greu să trezești un colos adormit, așa cum era Electrecord, dar am încredere că, alături de o echipă bună și de oameni dedicați (și aici trebuie să le mulțumesc din suflet soțului meu, George Cristescu – el este acționarul principal și directorul general – pentru că este mâna forte din perspectiva pragmatică, a calculelor financiare, lui Lazăr Cercel, sufletul creator, care este alături de mine pas cu pas, și Oanei Crestincov, cu care am pornit primele proiecte) vom reuși să readucem Electrecord acolo unde îi este locul – în istoria actuală a muzicii românești și în sufletele românilor.
Ioana Hașotti și moștenirea Electrecord
Electrecord este un brand istoric al muzicii românești și o arhivă vie a memoriei sonore colective a multiple generații de români. În 2026, sub conducerea Ioanei Hașotti, casa de discuri își continuă parcursul dintre tradiție și reinventare, într-o piață muzicală radical schimbată față de anii vinilului omniprezent.
Ioana Hașotti a preluat misiunea de a duce mai departe un patrimoniu cultural unic, recontextualizându-l pentru noile generații. Cu o viziune care îmbină respectul pentru arhivă și deschiderea către artiști contemporani, ea transformă Electrecord într-un spațiu al dialogului dintre trecut și prezent.
În ultimii ani, reeditările atent curatoriate, colaborările surprinzătoare și revenirea interesului pentru vinil au readus discurile Electrecord în conversația publică și descoperit fanii din Gen Z. Sub coordonarea sa, catalogul istoric capătă noi valențe, iar artiștii emblematici sunt redescoperiți într-o cheie actuală.
Am vorbit cu Ioana Hașotti despre discurile care i-au marcat copilăria, despre provocările revitalizării unei instituții-cult și despre viitorul sunetului românesc.
Care este discul tău preferat din catalogul Electrecord și ce îl face special pentru tine, personal și în familie?
Discul meu preferat este, cu siguranță, Phoenix – “Mugur de fluier”. Tata și fratele său sunt mari rockeri, astfel încât am crescut și noi cu același gen de muzică în casă. Dacă tata s-a mai “înmuiat” la maturitate și a început să mai asculte și jazz și latin jazz, unchiul meu a rămas rocker devotat. Dacă pomenești în casa lui de Michael Jackson, te trimite afară. În consecință, era firesc să se asculte, pe lângă Led Zeppelin, Pink Floyd, Deep Purple, Emerson, Lake & Palmer, și mult rock românesc. “Mugur de Fluier” e special pentru mine pentru că îmi aduc aminte cum dansam cu toată familia pe el și cum mă amuzau grozav versurile din Mica Țiganiadă, care, la vremea respectivă, îmi păreau o păsărească. Apoi, primul meu concert a fost unul al formației Phoenix. Cred că aveam sub 10 ani, dar îmi amintesc clar cum ne-a luat tata pe mine și pe fratele meu la Sala Sporturilor din Constanța și cum m-a marcat acea experiență de concert, când atâția oameni cântau la unison, din toți rărunchii, același refren.
Dacă ar fi să alegi o copertă emblematică din istoria Electrecord, care ar fi aceea și ce o face iconică pentru tine?
O copertă pe care am ținut-o minte întotdeauna, chiar și după ce am crescut și vinilurile au intrat, inevitabil, într-un con de umbră, a fost a albumului omonim al Formației Roșu și Negru, din 1986. Este acela cu cele două cutii de vopsea, una roșie și una neagră, și cu câte o pensulă deasupra. N-aș putea spune de ce anume mi s-a întipărit pe retină acea copertă, pentru că, de fapt, cred că am ascultat mai mult albumul …Pseudofabulă de la Roșu și Negru, decât pe cel omonim. Probabil că designul copertei a fost suficient de simplu, dar și de atrăgător, prin contrastele create, pentru mintea mea de copil de 5-6 ani, cât aveam când încă mai ascultam noi muzică pe vinil.
Albumul „Trei Parale – România. 100 de minute”, cu care ați relansat casa de discuri acum trei ani, este stoc epuizat. Pregătiți o reeditare sau o continuare a colaborării? Ce urmează?
Momentan nu pregătim o reeditare, pentru că de abia se epuizează stocul, cred că încă mai avem vreo 5-6 exemplare pentru vânzare. Însă, nici nu excludem o reeditare în cazul în care vom observa că există cerere susținută pentru acest album în formatele fizice. De asemenea, ne-ar plăcea să continuăm colaborarea cu Trei Parale și așteptăm să fie pregătiți cu noi materiale.
Există povești mai puțin știute din arhiva Electrecord care te-au impresionat și care crezi că sunt foarte relevante astăzi?
Povești despre artiștii care au înregistrat la Electrecord au tot existat și cred că multe sunt și cunoscute deja. Pe mine mă fascinează acum mai mult să descopăr despre cum funcționa Electrecord. Cum era organizată întreprinderea, cum se înregistra, cum se produceau vinilurile, cum se făcea controlul tehnic de calitate, cum erau organizați angajații pe secții și ce secții funcționau. De exemplu, un aspect interesant este că foarte mulți angajați se cunoșteau încă din liceu, pentru că la un liceu tehnologic din București exista o clasă specială unde erau pregătiți ca să se angajeze ulterior la Electrecord. Foarte mulți dintre ei au lucrat toată viața lor numai la Electrecord, de la terminarea liceului și până la pensionare, cum este cazul unei doamne dragi mie, dna. Vișan, care a fost ultima angajată pensionată direct din Electrecord și care m-a ajutat foarte mult atunci când am preluat acest ‘mastodont adormit’, cum îmi place mie să îi spun.
Cum crezi că rezonează noile generații, precum Gen Z, cu muzica în format fizic, după decenii dominate de streaming?
Din fericire, observ tot mai mulți tineri care, deși s-au născut direct în epoca mp3, ipod, streaming, încep să manifeste interes față de muzica în format fizic. Am senzația că simt, totuși, nevoia de ceva tangibil, pe care să îl atingă, să îl admire, să îi studieze coperta, să îl asculte cap-coadă, fără skip, etc. Eu îmi aduc și acum aminte cum desfăceam cu entuziasm un album original (erau rare și scumpe în epoca produselor piratate de prin anii ’90 – 2000) și studiam bookletul, să văd pozele, versurile, etc. Și cred că tinerii din ziua de azi încep și ei să descopere această bucurie. Urmăresc și eu fenomenul Bazar de Muzică (avem o relație foarte bună cu Costi și îl felicităm pentru ce a reușit să facă) și ne bucurăm să vedem tineri (adolescenți sau tineri de 20 și un pic de ani) care se duc acolo să descopere muzică de toate felurile și în toate formatele. Pentru noi este un semnal încurajator. Avem și acest proiect realizat alături de UNARTE unde studente extraordinar de talentate au creat coperte pentru artiști din istoria Electrecord. Și-au ales fiecare artistul, piesa sau albumul pentru care să facă o variantă modernă de grafică. Rezultate au fost superbe și ne-au impresionat prin profunzimea cu care au gândit fiecare grafică.
Lansați viniluri, CD-uri și casete. Care este formatul tău de suflet și de ce?
Formatul meu de suflet este caseta. Fiind născută în ’86, am prins perioada de expansiune a casetelor și și-au păstrat un loc special în sufletul meu. Îmi aduc aminte cum pândeam câte o melodie la radio ca s-o înregistrăm pe casetă, cum ne făceam propriile mix tapeuri, ni le împrumutam între noi. Cred că pe la 14 ani am primit cadoul un walkman Panasonic albastru pe care l-am folosit tot liceul. Stăteam noaptea pe ascuns cu căștile în urechi și ascultam câte un album sau îl luam cu mine la școală și mai ascultam prin pauze, ori când făceam ‘de serviciu” pe școală, dacă mai țineți minte această îndatorire. Nu știu dacă se mai practică în ziua de azi, probabil voi afla când vor ajunge copiii mei la școală. Am reușit, tot cu ajutorul lui Costi de la Bazar de Muzică, să repar acest walkman (mulțumesc Costi și WalkmanBack), așa că îl folosesc și astăzi cu drag.
Ce semnificație are pentru tine fostul sediu Electrecord? Mai păstrează o încărcătură simbolică puternică și astăzi?
Of, această întrebare re-deschide o rană. Nu am crezut că vom pierde sediul respectiv. Văzând actele pe care se baza instituția care a revendicat sediul și care l-a și câștigat în cele din urmă, nu am anticipat deloc această soluție. Noi aveam planuri să îl transformăm într-un hub multifuncțional: să fie și studio de înregistrare, pentru că acustica era atât de bună și încăpea și o orchestră întreagă, dar să îl putem utiliza și pentru diverse filmări sau expoziții. Din păcate, însă, lucrurile nu au mers într-o direcție favorabilă nouă și, deși am fost dispuși să rămânem în continuare acolo și să plătim chirie, tocmai pentru că acea clădire este parte integrantă din noi, din istoria Electrecord, nu am putut ajunge la o înțelegere, proprietarul nedorindu-și să închirieze imobilul. Nu știm ce planuri de viitor există pentru această clădire și ce se va întâmpla cu ea.
Ați relansat discuri cu Aura Urziceanu și Romica Puceanu. Cum au fost primite de public? Și cum privești astăzi moștenirea Mariei Tănase în catalogul Electrecord și în cultura română?
Cele două discuri, în special cel cu Aura Urziceanu, au fost foarte bine primite de public. Noi spunem că sunt și de o calitate extrem de bună. Au fost re-masterizate special pentru vinil în Germania și imprimate tot acolo, la una dintre cele mai bune fabrici din lume, Optimal Media, cu care lucrăm și în continuare. Cred că a fost și destul de neașteptată această ordine în care le-am scos, în sensul că sunt din genuri muzicale atât de diferite, aproape la extreme. Totuși, ele au o legătură tematică, în sensul că și Seară de Jazz cu Aura are câteva piese folclorice, însă prelucrate în maniera specifică jazzului, ceea ce oferă o perspectivă cu totul și cu totul nouă asupra moștenirii neaoșe.
În ce o privește pe Maria Tănase, eu, personal, consider că moștenirea ei excede catalogului Electrecord și culturii române. Ea aparține, de acum, culturii internaționale.
Ați colaborat cu Radio Guerrilla pentru „Nesemnații” și ați lansat împreună albumul de gypsy punk Sukar Nation. Cum a fost experiența?
Colaborarea cu Guerrilla a venit oarecum natural, având în vedere că atât eu, cât și ceilalți colegi ai mei implicați în revitalizarea Electrecord avem profil de ascultători de Radio Guerrilla. Apreciem mult atât eforturile lor de a susține latura mai ‘indie’ și non-mainstream a industriei muzicale, cât și pe cele de lansare a unor artiști noi. Fiind și noi la un T0, la un începutul unui nou drum, după anii în care Electrecord a stat în penunmbră, ni s-a părut o colaborare firească.
Băieții de la Sukar Nation sunt foarte faini și lucrurile au mers ușor cu ei, pentru că, din fericire, la momentul la care au câștigat concursul, erau cu materialele audio aproape gata. După lansarea albumului “Balkan Punk Orchestra” au participat și la un show televizat, The Ticket, unde au fost foarte bine primiți de public, având în vedere energia lor molipsitoare, astfel încât fanbase-ul lor este în continuă creștere și ne bucurăm enorm pentru ei.
Ultimul disc lansat este „Taraful de Vărbilău”. Ce apreciezi cel mai mult la moștenirea internațională a muzicii lăutărești românești?
Emoția pe care o transmit și lumea pe care ne-o deschid. Chiar acești artiști vorbesc despre muzica lăutărească ca parte din identitatea lor și a noastră, o muzică care nu trebuie să moară, o muzică care ne aduce împreună și ne invită să trăim bucuria de a fi împreună. Se cântă cu inima, se iau momente de viață și se tranformă în versuri. E o lume aparte. De altfel, asta face muzica și artiștii, ne fac să simțim la fel indiferent de cine suntem, mai tineri, mai în vârstă, de ce trăim, de câți bani avem sau nu avem.
Albumul Grupului Stereo, produs de Adrian Enescu, este o bijuterie de muzică de dans din anii ’80. Cum a fost primit în varianta remasterizată?
Și acest album a fost bine primit de public. Am avut și un eveniment de lansare în Club Control, unde au pus muzică cei de la Discoteca (mulțumiri lui Paul Breazu, care a fost alături de noi pe mai mult planuri la început de drum). Din nou, pentru noi a fost foarte încurajator să vedem că vin tineri la eveniment și că se bucură să descopere ce muzică de dans se făcea în România în anii ’80. A explodat sala pe “Plopii Impari”. Cred că albumul a și fost reeditat într-un moment oportun, în contextul serialului Stranger Things, care a re-popularizat și muzica anilor ’80, iar albumul lui Enescu nu este cu nimic mai prejos față de ce se producea și se asculta în Vest în perioada respectivă.
De Ziua Copilului ați relansat „Poveștile lui Ion Creangă”. Cum arată astăzi publicul Electrecord din perspectiva vârstelor, sunt colecționarii familiști?
Da, ne-am adresat în mod special persoanelor care erau copii pe vremea când s-au lansat aceste basme. Ne-am dat seama că, întocmai ca și mine și colegii mei, au ajuns la vârsta la care au și ei copii mici și că sunt în căutare de alternative la desenele și cântecelele de pe Youtube, Tra la la, etc. Probabil că mai există și colecționari care le-au achiziționat doar pentru a avea seria completă, dar, din ce observăm noi din vânzări, în mod cert majoritatea este constituită din părinți care le cumpără pentru propriii lor copii.
Muzica clasică ocupă un loc special în inimile colecționarilor de viniluri, iar voi ați relansat „Lola Bobescu – Recital de vioară”. Care a fost impactul acestui album?
Eu recunosc cu mâna pe inimă că nu am ascultat foarte multă muzică clasică pe parcursul vieții mele, deși mătușa mea (sora mamei) și unchiul meu sunt muzicieni de profesie, amândoi suflători în diverse orchestre. Acest album al Lolei Bobescu la vioară, acompaniată de Albert Guttman la pian (un pianist excepțional, dar cu foarte puține înregistrări) este, însă, absolut răvășitor. Este incredibil ce muzică poate să răsară din doar două instrumente, atunci când la ele cântă, însă, doi virtuozi. Și calitatea tirajului reeditat este una extraordinară – a fost singurul album în care le-am întors celor de la fabrică test press-urile, pentru că se auzeau câteva zgomote de fundal. A trebuit refăcută matrița de 3 ori, până a ieșit aproape perfect, pentru că perfecțiunea nu se atinge niciodată. Mulțumiri și lui Andrei Văduva (Music Vinyl Expert) care ne-a ajutat cu un transferul analogic extraordinar.
Ce înseamnă Phoenix pentru Electrecord în 2026? Înainte de dispariția lui Nicu Covaci, existau zvonuri despre relansarea albumului „Cantafabule”. Se mai discută acest proiect?
Phoenix ocupă un loc special în cultura românească, nu numai în catalogul Electrecord. A influențat generații întregi de muzicieni, iar pentru mulți tineri din perioada respectivă a fost, cred, și un resort care i-a ajutat să reziste vremurilor nefaste. Este adevărat că ne pregăteam de o reeditare (re-masterizarea era deja făcută), însă tocmai atunci a survenit decesul dlui. Covaci și am pus proiectul puțin în așteptare. Asadar, nu i-am pus stop definitiv și sperăm să reluăm proiectul cât de curând.
Trupa Partizan reprezintă o punte între generații. Cum vedeți rolul lor în catalogul actual, odată cu lansarea anul trecut a albumului „Nori peste Sălăjan” și moartea lui Artan?
Acesta este, din nou, un subiect dureros pentru mine, din mai multe perspective. În primul rând, moartea lui Artan m-a afectat destul de tare, deși nu pot pretinde că l-am cunoscut foarte bine. Discuțiile despre producția albumului s-au purtat mai mult cu Răzvan și cu Adi, pe Artan eu nu l-am cunoscut personal până la concertul de lansare a albumului din Club Control. M-a frustrat să văd cum foarte mulți oameni au aflat de abia la moartea lui că formația scosese album nou și asta nu din cauză că ar fi fost fanii de vină, ci, pentru că pur și simplu, muzica alternativă nu mai are forță de propagare pe piața noastră muzicală. În afară de Radio Guerrilla și poate câteva radiouri online, nu există niciun alt radio care să promoveze această muzică, indiferent că ea vine de la niște titani, precum Partizan, sau de la niște puști la început de drum. Acum 15-20 ani, An Englishman in Salajan ar fi fost un ultra hit. Astăzi, din păcate, are prea puține difuzări la radio, din simplul motiv că nu se mai acceptă nicio piesă care iese din tipare.
Totuși, noi suntem mândri că am scos acest album și știu că și Artan era foarte bucuros că a reușit să îl facă. Avem încredere că, în timp, va deveni un cult classic chiar și pentru noile generații.
Alexandru Andrieș este un nume esențial în istoria Electrecord, artist, dar și autor al unor coperți clasice din catalog. Cum rezonează muzica lui cu publicul de azi și ce v-a determinat să relansați „Interioare” și „Rock and Roll”?
A fost o coincidență fericită lansarea acestor două albume. Noi ne gândeam să îi propunem dlui. Andrieș să reedităm un album, dar până să decidem noi ce disc am vrea, am fost contactați de către managerului dlui. Andrieș, care ne-a spus că și-ar dori să lansăm ediții noi pentru Interioare și Rock’n’roll, pentru că urma să aibă în octombrie (n.n. – 2025) un turneu de promovare a acestor două albume.
Dl. Andrieș cântă mereu cu sălile pline. Are un public fidel, de toate vârstele și este de înțeles că se întâmplă așa, pentru că mesajele pieselor domniei sale se adresează tuturor. La orice vârstă putem iubi, putem suferi din dragoste, iar melodiile pe care dl. Andrieș pune aceste trăiri sunt atemporale și deasupra modei de moment, astfel încât ele au abilitatea de a se conecta cu oricine.
Ai profesat și profesezi ca avocat înainte de a prelua responsabilitatea la Electrecord. Ce aspecte din practica ta juridică te-au pregătit cel mai bine pentru conducerea unui brand cu o asemenea tradiție?
Cu siguranță, pregătirea mea în domeniul juridic mă ajută enorm de mult în tot ce înseamnă activitatea de zi cu zi a Electrecord. În primul rând, pentru că mult din munca mea ține în continuare de latura juridică: procedura insolvenței căreia i s-a supus societatea până de curând, faptul că acțiunile societății sunt listate la bursă, ceea ce presupune întocmirea unor raportări specifice, contractele pe care trebuie să le încheiem în activitatea noastră, relația cu diverse organisme de gestiune de colectivă, etc. Îmi este mult mai la îndemână să gestionez aceste aspecte, având în vedere că ele au la bază probleme de natură juridică. În al doilea rând, faptul că am lucrat mult cu oameni (am practicat, cu precădere, avocatura de litigii) m-a ajutat să învăț cum să pun deoparte sentimentele și orgoliile și frustrările mele personale și să urmăresc întotdeauna interesul suprem al Clientului. Mi s-a întâmplat de multe ori în instanță să “fierb” pe dinăuntru de nervi sau de frustrare, fie ca urmare a unor alegații absurde din partea părților adverse, fie din cauza unor soluții judiciare care mi se păreau incorecte. Cu toate acestea, ca avocat litigant înveți să te controlezi chiar și în astfel de momente, să nu răbufnești, pentru că, deși poate la nivel personal te-ai simți mai bine să te descarci, îți dai seama că nu e bine pentru Clientul tău. Acest auto-control dobândit de-a lungul anilor de experiență în avocatură îmi este, evident, de folos și în activitatea pe care o am la Electrecord. Și aici se lucrează mult cu oameni, mai ales cu oameni creativi, care pot fi foarte orgolioși.
Rezumând, experiența în avocatură mi-a oferit două elemente cheie și, deși, în general mă feresc să folosesc englezisme, cred totuși că cei doi termeni care descriu cel mai bine aceste aptitudini sunt know-how și people skills.
Care sunt momentele de care ești cea mai mândră din cariera de avocat? Cu cine ai colaborat și care au fost proiectele cele mai provocatoare? Ce ai învățat din ele?
E greu de spus care sunt momentele de care sunt cea mai mândră, pentru că, pe de-o parte, fiecare dosar și fiecare client are povestea lui în spate, iar pe de altă parte, am și lucrat în domenii foarte variate, de la drept civil și comercial, până la contencios administrativ și fiscal și drept penal. În ultimii ani am lucrat foarte mult cu confederațiile sindicale, în litigii ce priveau protejarea patrimoniului sindical de tentative de apropriere din partea unor autorități publice. Pot spune că am obținut, alături de colegii mei, Cristian Mîneran și Theodora Iftode-Șerb, o soluție definitivă favorabilă într-un litigiu ce privea validitatea modalității de preluare a întregului patrimoniu sindical, în context post-revoluționar, de către confederațiile sindicale înființate după 1989. Valoarea acestui patrimoniu sindical se ridică la câteva miliarde de Euro, pentru că include stațiuni turistice întregi, toate casele de cultură, sedii de sindicate, etc.
Desigur, în contextul interviului de față, se impune să menționez și soluția de închidere a procedurii de insolvență a Electrecord, după aproape 8 ani de la deschiderea sa.
În cadrul Electrecord colaborezi și cu alți avocați, precum colegul Cristian Mineran. Ce lecții din experiențele voastre profesionale aplicați în strategia casei de discuri?
L-am pomenit deja pe Cristi, dar trebuie spus că noi (împreună și cu Theodora) lucrăm împreună din 2009, de când mi-am început eu stagiul în avocatură. Eram toți 3 angajați la Zamfirescu Racoți Predoiu și practic am crescut împreună în această profesie. În 2012 ne-am luat inima în dinți și ne-am înființat propria societate de avocatură. În 2024 i-am “părăsit”, în sensul că m-am retras din societate, ca să mă pot dedica într-o mai mare măsură Electrecordului. Activitatea la casa de discuri începuse să ia avânt și am simțit că nu mai pot face ambele lucruri la capacitate maximă, astfel încât am luat decizia să mă concentrez pe Electrecord.
În ceea ce privește lecțiile învățate din experiența noastră profesională, cred că din nou este vorba atât despre cunoștințele în drept, care sunt esențiale în domeniul nostru, unde activăm în primul rând cu dreptul proprietății intelectuale (o materie deloc ușoară), cât și despre lucrul cu oamenii, aceste people skills pe care le-am menționat anterior.
Ce ne poți spune despre albumele pregătite pentru 2026? Care este direcția artistică pe care o urmăriți după trei ani de la relansare?
Anul acesta ne dorim să re-lansăm albume din zone muzicale din care nu am oferit reeditări până acum, însă, la momentul de față nu putem da alte detalii.
De asemenea, vom mai produce și câteva single-uri mai din zona de mainstream pentru că, ușor, ușor, trebuie să încercăm să intrăm și pe această piață, ca să ne asigurăm o dezvoltare economică durabilă. Deși, așa cum am spus, eu am profil mai mult de indie, cu muzica pe care o ascult eu pentru mine, trebuie totuși să fim și pragmatici și atunci ne dăm seama că, mai devreme sau mai târziu, trebuie să ne apropiem și de muzica mainstream, fără a face însă rabat de la calitate.
Am încercat ca muzica pe care am lansat-o în această direcție în 2025 să fie totuși de calitate, atât prin artiștii consacrați cu care am lucrat (Monica Anghel, Aurelian Temișan, Bella Santiago, Monica Odagiu), cât și prin versuri și instrumentalele abordate. Ne dorim ca și pentru 2026 să respectăm aceste principii în abordarea zonei de mainstream.
În paralel, ne continuăm și activitatea pe zona indie, pentru că mai avem de scos cel puțin încă 3 albume din seria Nesemnații, respectiv cu Alessia, cu Medara și cu Trupa Asincron.
Cum vezi Electrecord peste cinci ani: arhivă vie, platformă pentru artiști noi sau un echilibru între cele două?
În mod cert văd Electrecordul ca pe o punte între generațiile trecute și cele noi.
Lucrăm intens la sistematizarea fonotecii vechi și la digitalizarea albumelor care nu au fost transpuse în digital până acum, tocmai pentru că avem această datorie, de a face patrimoniul istoric cunoscut și accesibil tuturor generațiilor.
Pe de altă parte, ne și dorim să descoperim artiști noi pe care să îi punem în valoare și chiar avem în plan inclusiv pentru anul acesta să organizăm mai multe castinguri de voci, pe care să le punem ulterior în valoare printr-un proiect online. Nu pot oferi, însă, mai multe detalii legate de acest concept încă, însă sper ca până la vară să fie funcțional.
De asemenea, vrem să dezvoltăm foarte mult și partea de muzică live mai aproape de ascultător, prin diverse evenimente în zona de horeca. Ne-am constituit o trupă a noastră, Trupa Electrecord, pe care ușor-ușor, vrem să o dezvoltăm până la Orchestra Electrecord, capabilă să susțină orice fel de eveniment live, așa cum avea Electrecord în vremurile de glorie.
Ne așteaptă foarte multă muncă, pentru că este extrem de greu să trezești un colos adormit, așa cum era Electrecord, dar am încredere că, alături de o echipă bună și de oameni dedicați (și aici trebuie să le mulțumesc din suflet soțului meu, George Cristescu – el este acționarul principal și directorul general – pentru că este mâna forte din perspectiva pragmatică, a calculelor financiare, lui Lazăr Cercel, sufletul creator, care este alături de mine pas cu pas, și Oanei Crestincov, cu care am pornit primele proiecte) vom reuși să readucem Electrecord acolo unde îi este locul – în istoria actuală a muzicii românești și în sufletele românilor.
