Chios, insula copacilor magici, a legendelor străvechi și a celor 90 de plaje
Cu o zi înainte să plec din București spre a cincea cea mai mare insulă elenă, fulgi mari de nea coborau spre pământ, strigătele de bucurie ale copiilor urcau spre cer, iar grijile oamenilor mari traversau prezentul. Câteva ore mai târziu și 1000 de kilometri mai la sud, migdalii își scuturau petalele albe în iarba verde din Chios, în timp ce mandarinele își dezvăluiau – pentru mine pentru prima oară – aromele originale ce le-au făcut atât de căutate.
Savoarea unui fruct abia desprins de pe ramură este imposibil de descris – e ca și cum ți-aș povesti despre notele unui parfum pe care nu îl ai în fața ta, pe care nu îl poți simti. Îți poți închipui multe, dar formulele imaginate sunt departe de adevăr. La fel ca fiecare poveste despre un loc nou. Hai cu mine, apoi mergi să vezi cu ochii tăi.
Ziua 1
Să ajungi în insula Chios înseamnă să călătorești în timp, nu doar în spațiu. E vremea pentru povești cu dragoni și pirați, copaci magici, sărbători trăite cu multă veselie și plaje miraculoase.
E vânt și plouă. Lăsăm repede în urmă aeroportul, bem o cafea în Aeriko și credem că suntem pregătiți pentru ce va urma, dar până și felinele locului ne privesc ca pe niște neinițiați. Le este indiferent. Au mai văzut oameni ca noi, sunt mai deranjate de iarna mediteraneană care nu vrea să renunțe la acest petic de pământ și îl revendică încă. Marea tulbură țărmurile goale. Am ajuns în Elada lui Homer. Suntem un grup mic, deja parte dintr-o poveste mare.
În înălțimile din Anavatos, satul-cetate medival bizantin, se spune că un dragon doarme. E pe aici, într-una din peșterile ascunse în versanții de granit. Urcăm sub cerul noros până la ruinele fostei cetăți. Între ruine sunt și oameni noi, care se încumetă să transforme pustiul în punct turistic, visători care transformă zidurile casei lor în expoziții de artă în aer liber și un suflet călător care și-a închis între pietre toate poveștile tinereții – sau poate e chiar dragonul metamorfozat. Cine știe?
E un loc misterios, spiritual, în care meșteri ai pietrelor și ai lemnului au ridicat în secolul al 11-lea o cetate fortificată, Biserica Arhanghelilor și Theotokos (Sfânta Fecioară Maria), o presă pentru uleiul din măsline, o școală, un rezervor de apă și câteva case, un loc vânat de pirați și marcat de masacrele din 1822. O filă de istorie, parte din Războiul de Independență. O localitate-fantomă, parte din spiritualitatea grecească și parte din gândurile noastre, la amurg.
Ziua 2
Lumina celei de-a doua zi ne arată frumusețea satului medieval, aflat la 16 kilometri de orașul Chios. Urmașii pietrarilor ce au ridicat Anavatos ne-au primit în casele lor din Avgonyma – un punct de atracție pentru pasionații de orhidee și de start pentru cei care aleg să facă traverseze insula în lung și în lat cu bicicletele. Și cum să nu pornești la drum, chiar și pe jos, când cel mai mare prădător din zonă, în prezent, este vulpea, iar priveliștile te lasă fără cuvinte.
În sat, piatră peste piatră, micile clădiri străvechi rezistă umăr la umăr, la 500 de metri altitudine, iar, înspre vest, din aleile înguste se deschide o priveliște ce îți taie răsuflarea: în fața ta, cât vezi cu ochii, Marea Egee, și, în depărtare, malul turcesc. Suntem pe o insulă cu 90 de plaje, iar cea mai apropiată este Elinda, la doar 10 minute cu mașina.
Peisajul montan pietros și marea acum calmă par imprimate în caracterul oamenilor locului: vor să facă mai mult și mai bine pentru insula lor și mai vor să nu își uite istoria, să arunce acum zarurile în favoarea lor.
Au trecut 204 ani, trei generații cel mult. Istoria s-a scris în cerneală roșie și foc. Frânturi din ea sunt păstrate, repovestite ca să nu se mai repete. În mijlocul munților, aproape de cer, pietrele rămân mute, oasele nu.
Dincolo de porțile mănăstirii bizantine, construite în secolul al 11-lea, Nea Moni – devenit sit al Patrimoniului Mondial UNESCO – e liniște.
Închinată Fecioarei Maria, mănăstirea se află în centrul insulei și poartă încă în ea urmele trecutului: rezervoarele ce amintesc la fiecare pas de lipsa apei și de chinul localnicilor (poate te întrebai de unde avem și noi cuvântul cisterna), turnul defensiv, zidul înalt de piatră ce avea menirea să îi protejeze pe localnici de invadatori. Fondată de Constantine IX Monomachos, mănăstirea este înfăptuirea unei promisiuni făcute călugărilor de viitorul împărat în timpul surghiunului său în insula vecină, Lesvos. Nestemată între mănăstiri, una dintre cele mai bogate și cunoscute mănăstiri din Marea Egee avea să își cunoască și cel mai aprig dușman, atunci când turcii au prădat și ocupat insula în 1822.
În Vrontados, devenită suburbie a orașului Chios, câțiva kilometri mai departe și zeci de ani mai târziu, pe malul mării, pietrele sunt martore ale unui obicei ce s-a pierdut: al prelucrării pielii cu rășină de mastic. Abandonate, morile de vânt spun generațiilor prezente și viitoare vieți trăite demult. Generații de marinari încă își împart viețile între mare și uscat, iar când se întâlnesc de Paște transformă zona într-o atracție turistică rară: acum bătăliile se duc în focuri de artificii.
În tot acest timp, în situl arheologic al templului din Cybele, tăcută și solitară, piatra lui Homer așteaptă alți discipoli. Pentru noi, e mai înțelept să nu poposim prea mult, ci să mergem mai departe.
Aici, secretul e să îți continui drumul, pentru că marea schimbă tot: șterge și rescrie.
Pe plaja Glaroi (în traducere Plaja pescărușilor), apele dulci și reci de izvor completează marea sărată și caldă. În fiecare an, vara, aici, se nasc amintiri cu râsete și soare. Turiști și localnici completează peisajul inedit.
Și doar un pic mai spre nord-est, o altă plajă adună laolaltă familii, în capela Sfântului Isidor.
Ridicată într-un peisaj idilic, capela transformă venirea pe lume a unui copil sau unirea destinelor în începuturi frumoase, amintiri și promisiuni ale unui viitor bun pentru care merită să ciocnești un pahar de vin, continuându-ți drumul până la Taverna lui Passas, în Lagada, un sat pescăresc celebru pentru mâncarea sa.
De altfel, aici fructele de mare proaspete și bine preparate te aduc într-un prezent de care nu te saturi. În golful cald, cu multe pisici, poți poposi cu orele la întâlnirea munților cu marea, în mirosul pădurilor de pini sau poți lua un taxi pe apă spre Oinousses.
Fermecați de calmul locului și savoarea preparatelor, ne-am desprins cu greu de țărm. Dar insula nu ne lasă să stăm mult în loc. Mai sunt multe de văzut.
Cel mai nordic sat medieval, cu 5 grade mai răcoros spre deliciul celor care fug de arșița verii, satul celor 49 de oameni rescrie povestea lui Homer. Este și al lor, și al întregii insule. De sus, din turnul din Pityos, genovezii le-ar da dreptate dacă ar mai trăi pe aici.
Și tot aici se scriu rețete bune, cu drag de tradiții. Paste, fidea (un alt cuvânt pe care îl avem în comun) și dulcețuri făcute în casă, salate și brânzeturi, preparate diferite își fac drum spre inima călătorilor – iar dacă ești încă un călător virtual le poți descoperi pe YouTube, pe Cooking Stories (@cookingstories4323)
Ziua 3
Lecțiile despre trecutul unei insule ce atrăgea invidia și pofta altor popoare, dar și poveștile repovestite din generație în generație pot fi greu de purtat în minte și în suflete, cu toate acestea cea de-a treia zi ne-a arătat că oamenii din Chios pot fi prietenoși, veseli și, mai ales, că stau foarte bine la capitulul autoironie. Să vezi oameni în toată firea râzând cu gura până la urechi de propriile ținute sau de comerțul pe care îl fac nu e puțin lucru.
Aici, am fost martorii sărbătorii: am început în satul Thymiana cu Carnavalul Mostra ce are loc în fiecare an și adună multă lume. Curioși de pretutindeni și localnici s-au delectat cu paradele de costume caraghioase, dar și cu dansul simbolic al înfrângerii piraților veniți să cucerească încă o insulă în calea lor.
Se spune că acest carmaval datează din epoca medievală și că, chiar în timp ce oamenii se bucurau de această sărbătoare, paznicii au văzut pirații apropiindu-se la maluri și au alertat satul. Oamenii adunați deja i-au atras pe pirați într-o ambuscadă și i-au luat prizonieri pe pirații ce au fost aduși până în mijlocul satului – de aici vine și numele de Mostra ce înseamnă foarte rar, în italiană. Pentru a comemmora bătălia și victoria obținută de localnici și în prezent are loc o bătălie simbolică între oamenii costumați – dans numit “talimi”.
Chios ne-a arătat, ca o monedă, cele două fețe: satiră și spirit ludic, și, dincolo de gălăgia orașului și a mulțimii, curți aristocrate ce ascund liniște și livezi de citrice.
De altfel, faima localității Thymiana vine și din piatra roșiatică folosită în construcții în întreaga insulă, dar cel mai mult am avut ocazia să o admirăm în zidurile și în interiorul unei curți genoveze excepționale din Kampos: o curte plină de mandarini, portocali și lămâi. Încă o dată, în trecutul ei plin, insula a atras prin clima ei un alt străin, nobilimea genoveză ce a lăsat moștenire ziduri de 3 metri (pentru a nu atrage priviri invidioase și pentru apărare), clădiri și curți fără seamăn, constrite în secolul al 14-lea, dar și rezervoare care să conțină suficientă apă pentru cele 10 luni de secetă din an.
Zona Kampos era o zonă a aristocrației locale, a familiilor bizantine și genoveze și a fost menționată în scrierile călătorilor în 1673, iar este astăzi sub protecția Ministerului Culturii.
Până la ocupația genoveză, zona a fost cunoscută pentru culturile de grâu, legume, rodii și vin, dar și pentru creșterea viermilor de mătase, o sursă importantă de venit pentru oamenii din Chios.
Dacă genovezii au adus citrice, după ocupația din 1566, otomanii și-au îndreptat atenția spre mastică și comerț. Și, cumva, bogățiile insulei au adus și bine și rău, iar oamenii au continuat să își cânte cântecele, să își vorbească limba, să construiască și chiar să se administreze singuri.
Marfa lor mergea spre Istanbul, Odessa și Marseille, iar burghezimea din Chios a prosperat. Kampos, de altfel, era și încă este zona caselor de vacanță și aerul aristocrat se simte la fiecare poartă.
Masacrul din 1822 a tulburat liniștea tuturor și din cei 1200 de locuitori ai zonei Kampos au revenit doar 400. Plecați peste mări și țări, chiar și astăzi, cei mai mulți și nepoții lor revin cu greu de pe continentul american.
Deși iernile durează maxim trei luni și înseamnă un minim de 3-5 grade, iarna lui 1850 a fost mai dură și a însemnat încă o pierdere importantă: copacii de citrice au înghețat, culturile au fost pierdute. Tangerinele, mai rezistente, au luat locul altor citrice iar acum le poți mânca din copaci ca pe merele sau corcodușele de pe ulițele oricărui sat de la noi.
Ziua 4
Dacă umbra și parfumul citricelor au conturat peisajul unei amiezi idilice, trunchiurile de mastic ne-au transportat în trecutul rural, al muncii migăloase și al răbdării infinite.
În sudul insulei, într-o zonă de sate medievale numite Mastichochoria, este Muzeul Arborelui Mastic din Chios. Dedicat acestui soi de fistic sălbatic, muzeul arată toată istoria arborelui mastic, prezent în fiecare activitate și nevoie a oamenilor insulei. Proprietățile sale apreciate în special în industria medicală și cosmetică (Shiseido o folosește ca ingredient în pudra de față, după cum ne-a explicat ghidul de la muzeu) se datorează de fapt rășinei – mastica.
Produsă de tulpina arborelui, atunci când este crestată, mastica face parte din procesul de vindecare și al tulpinii, și al oamenilor. Și este o materie încă valoaroasă – 120 de euro un kilogram de rășină, asta în timp ce un arbore produce cel mult 250 de grame pe an. Recoltată în august și septembrie, mastica a fost liantul comunității: femeile adunate la cloacă își spuneau ofurile în timp ce alegeau rășina, legau prietenii sau puneau la cale noi familii. În sudul insulei, mastica a fost mereu liant pentru oameni, pentru arhitectură, pentru comunitate și pentru veniturile familiilor.
Cele 24 de sate legate de mastică au o istorie și un aspect aparte. Celebrele fațade geometrice “xysta” ale caselor din Pyrgi ne-au convins să stăm ore întregi cu privirile înspre pereții în alb și negru. Satul pictat situat la 25 de kilometri de orașul Chios este cel mai mare sat medieval și adăpostește numeroase biserici: Sfinții Apostoli, construită după modelul mănăstirii Nea Monis, e un monument bizantin bine conservat, Adormirea Maicii Domnului și Biserica Taxiarchis (Arhanghelului) sunt doar câteva dintre ele.
Și, în mijlocul satului, în Lunea Luminată, oamenii s-au veselit din nou: au dansat, au celebrat și au început postul Paștelui – puțin diferit de ceea ce știam noi pentru că fructele de mare sunt permise, spre încântarea noastră.
Ziua 5
Ultima zi ne-a purtat pașii în inima orașului ce poartă numele insulei elene, chiar în castelul din Chios, un cartier în care elemente de arhitectură din toate zările și toate timpurile și-au pus amprenta. Intrarea principală – Porta Maggiore – construită de venețieni în 1694 și ieșirea dinspre nord – Portello – și toată călătoria între aceste două porți sunt poate rezumatul cel mai fidel al călătoriei noastre: aici poți vedea urmele imperiului roman, anii bizanțului, democrația genoveză, influența otomană și ocupația venețiană, tot bulgărele istoric adunat până în 1912, când insula a fost eliberată și a devenit parte a Greciei.
Azi, sunt 650 de locuitori în casele din interiorul zidurilor și zeci de turiști care vin să descopere insula copacilor magici, a legendelor străvechi și a celor 90 de plaje.
Foto: PR , arhiva personala.
Cu o zi înainte să plec din București spre a cincea cea mai mare insulă elenă, fulgi mari de nea coborau spre pământ, strigătele de bucurie ale copiilor urcau spre cer, iar grijile oamenilor mari traversau prezentul. Câteva ore mai târziu și 1000 de kilometri mai la sud, migdalii își scuturau petalele albe în iarba verde din Chios, în timp ce mandarinele își dezvăluiau – pentru mine pentru prima oară – aromele originale ce le-au făcut atât de căutate.
Savoarea unui fruct abia desprins de pe ramură este imposibil de descris – e ca și cum ți-aș povesti despre notele unui parfum pe care nu îl ai în fața ta, pe care nu îl poți simti. Îți poți închipui multe, dar formulele imaginate sunt departe de adevăr. La fel ca fiecare poveste despre un loc nou. Hai cu mine, apoi mergi să vezi cu ochii tăi.
Ziua 1
Să ajungi în insula Chios înseamnă să călătorești în timp, nu doar în spațiu. E vremea pentru povești cu dragoni și pirați, copaci magici, sărbători trăite cu multă veselie și plaje miraculoase.
E vânt și plouă. Lăsăm repede în urmă aeroportul, bem o cafea în Aeriko și credem că suntem pregătiți pentru ce va urma, dar până și felinele locului ne privesc ca pe niște neinițiați. Le este indiferent. Au mai văzut oameni ca noi, sunt mai deranjate de iarna mediteraneană care nu vrea să renunțe la acest petic de pământ și îl revendică încă. Marea tulbură țărmurile goale. Am ajuns în Elada lui Homer. Suntem un grup mic, deja parte dintr-o poveste mare.
În înălțimile din Anavatos, satul-cetate medival bizantin, se spune că un dragon doarme. E pe aici, într-una din peșterile ascunse în versanții de granit. Urcăm sub cerul noros până la ruinele fostei cetăți. Între ruine sunt și oameni noi, care se încumetă să transforme pustiul în punct turistic, visători care transformă zidurile casei lor în expoziții de artă în aer liber și un suflet călător care și-a închis între pietre toate poveștile tinereții – sau poate e chiar dragonul metamorfozat. Cine știe?
E un loc misterios, spiritual, în care meșteri ai pietrelor și ai lemnului au ridicat în secolul al 11-lea o cetate fortificată, Biserica Arhanghelilor și Theotokos (Sfânta Fecioară Maria), o presă pentru uleiul din măsline, o școală, un rezervor de apă și câteva case, un loc vânat de pirați și marcat de masacrele din 1822. O filă de istorie, parte din Războiul de Independență. O localitate-fantomă, parte din spiritualitatea grecească și parte din gândurile noastre, la amurg.
Ziua 2
Lumina celei de-a doua zi ne arată frumusețea satului medieval, aflat la 16 kilometri de orașul Chios. Urmașii pietrarilor ce au ridicat Anavatos ne-au primit în casele lor din Avgonyma – un punct de atracție pentru pasionații de orhidee și de start pentru cei care aleg să facă traverseze insula în lung și în lat cu bicicletele. Și cum să nu pornești la drum, chiar și pe jos, când cel mai mare prădător din zonă, în prezent, este vulpea, iar priveliștile te lasă fără cuvinte.
În sat, piatră peste piatră, micile clădiri străvechi rezistă umăr la umăr, la 500 de metri altitudine, iar, înspre vest, din aleile înguste se deschide o priveliște ce îți taie răsuflarea: în fața ta, cât vezi cu ochii, Marea Egee, și, în depărtare, malul turcesc. Suntem pe o insulă cu 90 de plaje, iar cea mai apropiată este Elinda, la doar 10 minute cu mașina.
Peisajul montan pietros și marea acum calmă par imprimate în caracterul oamenilor locului: vor să facă mai mult și mai bine pentru insula lor și mai vor să nu își uite istoria, să arunce acum zarurile în favoarea lor.
Au trecut 204 ani, trei generații cel mult. Istoria s-a scris în cerneală roșie și foc. Frânturi din ea sunt păstrate, repovestite ca să nu se mai repete. În mijlocul munților, aproape de cer, pietrele rămân mute, oasele nu.
Dincolo de porțile mănăstirii bizantine, construite în secolul al 11-lea, Nea Moni – devenit sit al Patrimoniului Mondial UNESCO – e liniște.
Închinată Fecioarei Maria, mănăstirea se află în centrul insulei și poartă încă în ea urmele trecutului: rezervoarele ce amintesc la fiecare pas de lipsa apei și de chinul localnicilor (poate te întrebai de unde avem și noi cuvântul cisterna), turnul defensiv, zidul înalt de piatră ce avea menirea să îi protejeze pe localnici de invadatori. Fondată de Constantine IX Monomachos, mănăstirea este înfăptuirea unei promisiuni făcute călugărilor de viitorul împărat în timpul surghiunului său în insula vecină, Lesvos. Nestemată între mănăstiri, una dintre cele mai bogate și cunoscute mănăstiri din Marea Egee avea să își cunoască și cel mai aprig dușman, atunci când turcii au prădat și ocupat insula în 1822.
În Vrontados, devenită suburbie a orașului Chios, câțiva kilometri mai departe și zeci de ani mai târziu, pe malul mării, pietrele sunt martore ale unui obicei ce s-a pierdut: al prelucrării pielii cu rășină de mastic. Abandonate, morile de vânt spun generațiilor prezente și viitoare vieți trăite demult. Generații de marinari încă își împart viețile între mare și uscat, iar când se întâlnesc de Paște transformă zona într-o atracție turistică rară: acum bătăliile se duc în focuri de artificii.
În tot acest timp, în situl arheologic al templului din Cybele, tăcută și solitară, piatra lui Homer așteaptă alți discipoli. Pentru noi, e mai înțelept să nu poposim prea mult, ci să mergem mai departe.
Aici, secretul e să îți continui drumul, pentru că marea schimbă tot: șterge și rescrie.
Pe plaja Glaroi (în traducere Plaja pescărușilor), apele dulci și reci de izvor completează marea sărată și caldă. În fiecare an, vara, aici, se nasc amintiri cu râsete și soare. Turiști și localnici completează peisajul inedit.
Și doar un pic mai spre nord-est, o altă plajă adună laolaltă familii, în capela Sfântului Isidor.
Ridicată într-un peisaj idilic, capela transformă venirea pe lume a unui copil sau unirea destinelor în începuturi frumoase, amintiri și promisiuni ale unui viitor bun pentru care merită să ciocnești un pahar de vin, continuându-ți drumul până la Taverna lui Passas, în Lagada, un sat pescăresc celebru pentru mâncarea sa.
De altfel, aici fructele de mare proaspete și bine preparate te aduc într-un prezent de care nu te saturi. În golful cald, cu multe pisici, poți poposi cu orele la întâlnirea munților cu marea, în mirosul pădurilor de pini sau poți lua un taxi pe apă spre Oinousses.
Fermecați de calmul locului și savoarea preparatelor, ne-am desprins cu greu de țărm. Dar insula nu ne lasă să stăm mult în loc. Mai sunt multe de văzut.
Cel mai nordic sat medieval, cu 5 grade mai răcoros spre deliciul celor care fug de arșița verii, satul celor 49 de oameni rescrie povestea lui Homer. Este și al lor, și al întregii insule. De sus, din turnul din Pityos, genovezii le-ar da dreptate dacă ar mai trăi pe aici.
Și tot aici se scriu rețete bune, cu drag de tradiții. Paste, fidea (un alt cuvânt pe care îl avem în comun) și dulcețuri făcute în casă, salate și brânzeturi, preparate diferite își fac drum spre inima călătorilor – iar dacă ești încă un călător virtual le poți descoperi pe YouTube, pe Cooking Stories (@cookingstories4323)
Ziua 3
Lecțiile despre trecutul unei insule ce atrăgea invidia și pofta altor popoare, dar și poveștile repovestite din generație în generație pot fi greu de purtat în minte și în suflete, cu toate acestea cea de-a treia zi ne-a arătat că oamenii din Chios pot fi prietenoși, veseli și, mai ales, că stau foarte bine la capitulul autoironie. Să vezi oameni în toată firea râzând cu gura până la urechi de propriile ținute sau de comerțul pe care îl fac nu e puțin lucru.
Aici, am fost martorii sărbătorii: am început în satul Thymiana cu Carnavalul Mostra ce are loc în fiecare an și adună multă lume. Curioși de pretutindeni și localnici s-au delectat cu paradele de costume caraghioase, dar și cu dansul simbolic al înfrângerii piraților veniți să cucerească încă o insulă în calea lor.
Se spune că acest carmaval datează din epoca medievală și că, chiar în timp ce oamenii se bucurau de această sărbătoare, paznicii au văzut pirații apropiindu-se la maluri și au alertat satul. Oamenii adunați deja i-au atras pe pirați într-o ambuscadă și i-au luat prizonieri pe pirații ce au fost aduși până în mijlocul satului – de aici vine și numele de Mostra ce înseamnă foarte rar, în italiană. Pentru a comemmora bătălia și victoria obținută de localnici și în prezent are loc o bătălie simbolică între oamenii costumați – dans numit “talimi”.
Chios ne-a arătat, ca o monedă, cele două fețe: satiră și spirit ludic, și, dincolo de gălăgia orașului și a mulțimii, curți aristocrate ce ascund liniște și livezi de citrice.
De altfel, faima localității Thymiana vine și din piatra roșiatică folosită în construcții în întreaga insulă, dar cel mai mult am avut ocazia să o admirăm în zidurile și în interiorul unei curți genoveze excepționale din Kampos: o curte plină de mandarini, portocali și lămâi. Încă o dată, în trecutul ei plin, insula a atras prin clima ei un alt străin, nobilimea genoveză ce a lăsat moștenire ziduri de 3 metri (pentru a nu atrage priviri invidioase și pentru apărare), clădiri și curți fără seamăn, constrite în secolul al 14-lea, dar și rezervoare care să conțină suficientă apă pentru cele 10 luni de secetă din an.
Zona Kampos era o zonă a aristocrației locale, a familiilor bizantine și genoveze și a fost menționată în scrierile călătorilor în 1673, iar este astăzi sub protecția Ministerului Culturii.
Până la ocupația genoveză, zona a fost cunoscută pentru culturile de grâu, legume, rodii și vin, dar și pentru creșterea viermilor de mătase, o sursă importantă de venit pentru oamenii din Chios.
Dacă genovezii au adus citrice, după ocupația din 1566, otomanii și-au îndreptat atenția spre mastică și comerț. Și, cumva, bogățiile insulei au adus și bine și rău, iar oamenii au continuat să își cânte cântecele, să își vorbească limba, să construiască și chiar să se administreze singuri.
Marfa lor mergea spre Istanbul, Odessa și Marseille, iar burghezimea din Chios a prosperat. Kampos, de altfel, era și încă este zona caselor de vacanță și aerul aristocrat se simte la fiecare poartă.
Masacrul din 1822 a tulburat liniștea tuturor și din cei 1200 de locuitori ai zonei Kampos au revenit doar 400. Plecați peste mări și țări, chiar și astăzi, cei mai mulți și nepoții lor revin cu greu de pe continentul american.
Deși iernile durează maxim trei luni și înseamnă un minim de 3-5 grade, iarna lui 1850 a fost mai dură și a însemnat încă o pierdere importantă: copacii de citrice au înghețat, culturile au fost pierdute. Tangerinele, mai rezistente, au luat locul altor citrice iar acum le poți mânca din copaci ca pe merele sau corcodușele de pe ulițele oricărui sat de la noi.
Ziua 4
Dacă umbra și parfumul citricelor au conturat peisajul unei amiezi idilice, trunchiurile de mastic ne-au transportat în trecutul rural, al muncii migăloase și al răbdării infinite.
În sudul insulei, într-o zonă de sate medievale numite Mastichochoria, este Muzeul Arborelui Mastic din Chios. Dedicat acestui soi de fistic sălbatic, muzeul arată toată istoria arborelui mastic, prezent în fiecare activitate și nevoie a oamenilor insulei. Proprietățile sale apreciate în special în industria medicală și cosmetică (Shiseido o folosește ca ingredient în pudra de față, după cum ne-a explicat ghidul de la muzeu) se datorează de fapt rășinei – mastica.
Produsă de tulpina arborelui, atunci când este crestată, mastica face parte din procesul de vindecare și al tulpinii, și al oamenilor. Și este o materie încă valoaroasă – 120 de euro un kilogram de rășină, asta în timp ce un arbore produce cel mult 250 de grame pe an. Recoltată în august și septembrie, mastica a fost liantul comunității: femeile adunate la cloacă își spuneau ofurile în timp ce alegeau rășina, legau prietenii sau puneau la cale noi familii. În sudul insulei, mastica a fost mereu liant pentru oameni, pentru arhitectură, pentru comunitate și pentru veniturile familiilor.
Cele 24 de sate legate de mastică au o istorie și un aspect aparte. Celebrele fațade geometrice “xysta” ale caselor din Pyrgi ne-au convins să stăm ore întregi cu privirile înspre pereții în alb și negru. Satul pictat situat la 25 de kilometri de orașul Chios este cel mai mare sat medieval și adăpostește numeroase biserici: Sfinții Apostoli, construită după modelul mănăstirii Nea Monis, e un monument bizantin bine conservat, Adormirea Maicii Domnului și Biserica Taxiarchis (Arhanghelului) sunt doar câteva dintre ele.
Și, în mijlocul satului, în Lunea Luminată, oamenii s-au veselit din nou: au dansat, au celebrat și au început postul Paștelui – puțin diferit de ceea ce știam noi pentru că fructele de mare sunt permise, spre încântarea noastră.
Ziua 5
Ultima zi ne-a purtat pașii în inima orașului ce poartă numele insulei elene, chiar în castelul din Chios, un cartier în care elemente de arhitectură din toate zările și toate timpurile și-au pus amprenta. Intrarea principală – Porta Maggiore – construită de venețieni în 1694 și ieșirea dinspre nord – Portello – și toată călătoria între aceste două porți sunt poate rezumatul cel mai fidel al călătoriei noastre: aici poți vedea urmele imperiului roman, anii bizanțului, democrația genoveză, influența otomană și ocupația venețiană, tot bulgărele istoric adunat până în 1912, când insula a fost eliberată și a devenit parte a Greciei.
Azi, sunt 650 de locuitori în casele din interiorul zidurilor și zeci de turiști care vin să descopere insula copacilor magici, a legendelor străvechi și a celor 90 de plaje.
Foto: PR , arhiva personala.
