Oana Gherman, protagonista comediei „În pielea mea”: ”În perioada adolescenței, eram foarte inhibată”

Actrița Oana Gherman, cunoscută pentru rolurile din serialele „Fructul oprit”, „Triplusec”, „Adela”, sau filme precum „Faci sau taci”, „Don’t Read This on a Plane”, joacă în comedia „În pielea mea”, ce va fi lansată în cinematografe din 10 februarie, în rolul unei tinere avocate care și-ar dori ca iubitul ei să aibă mai multă inițiativă.

Partenerul Oanei Gherman din film din film este actorul Sergiu Costache. Din distribuția filmului mai fac parte Vlad Gherman, Alexandra Răduță, Ioana State, Gabriel Vatavu, George Tănase, Azaleea Necula, Ioana Ginghină, Mihai Găinușă.

Pentru Oana Gherman, filmările pentru lungmetrajul de debut al regizorului Paul Decu au prilejuit reîntâlnirea cu foști colegi de facultate, prieteni buni și formarea unor noi prietenii durabile.

Comedia „În pielea mea” propune o poveste haioasă, ce pornește de un „schimb de roluri” pe care patru cupluri acceptă să îl facă pe parcursul unui weekend.
Oana Gherman dezvăluie, în exclusivitate, mai multe despre temele filmului și personajul ei, detalii de la filmări, dar și despre modul în care se raportează la criticile primite.

Filmul scoate în evidență multe clișee care persistă în relațiile de cuplu, însă, care dintre ele crezi că ar fi primul pe lista de eliminat dintr-o relație?

Tot scenariul încearcă să contracareze tocmai ideea asta că e mai greu sau ușor să fii femeie sau bărbat, de la care pornesc multe certuri inutile, și să spună că, înainte de a judeca, înainte de a critica, înainte de a arăta cu degetul, trebuie să ne punem și în pielea celuilalt, să încercăm să-l înțelegem, asta ca să ne putem apropia, să ne facem viața mai ușoară și ca să aveți relații armonioase și funcționale. Pare că vorbesc despre o comedie ca și cum ar fi un film psihologic, nu este așa. Dar fiecare comedie are/ sau pornește de la o bucată de realitate. Până la urmă, personajele respective sunt, într-un fel sau altul, oameni reali care trăiesc printre oameni reali și sunt influențați poate de stereotipuri sau se luptă cu ele.

Ce a atras-o pe Emma la iubitul ei, jucat de Sergiu Costache? Cum funcționează relația lor? Care sunt elementele care fac relația asta să fie armonioasă? Cum ai descriere relația lor de cuplu?

Relația lor, inițiată în urmă cu câțiva ani, a fost pentru Emma o oază de liniște. În tumultul vieții ei profesionale, întoarcerea acasă era întoarcerea la liniște. Și dacă ea la birou este o femeie foarte puternică și independentă, atunci când ajunge acasă își dorește să fie primită cu atenție, cu iubire și căldură. Și dacă asta la început a făcut-o să se îndrăgostească de Viorel, pe parcursul relației, cumva relaxarea lui aparentă a început să deranjeze, pentru că își dorea ca el să crească în același ritm, să arate mai multă inițiativă, să facă mai multe lucruri, să fie mai ambițios, să aibă un job mai bine plătit. De fapt, problema relației lor, în punctul în care Emma inițiază provocarea, e că Vio nu are deloc inițiativă și ea s-ar aștepta de la el să facă un pas major în relația lor, care nu prea se întâmplă, nu prea pare că el are de gând să facă acest pas, o lasă pe ea să fie cea care conduce și probabil că ar avea nevoie să mai fie și condusă din când în când și asta nu prea se întâmplă. Vio ajunge cumva să fie sub papuc sau cel puțin să fie perceput astfel.

În ce mod contribuie provocarea de a face „schimb de roluri” la îmbunătățirea relației dintre Emma și Vio?

Pariul ăsta îi predispune la a conștientiza că așa cum este de-o parte, este și de cealaltă parte și pot în sfârșit să se înțeleagă reciproc și le aduce o cale de mijloc. Da, e ceva simplu și amuzant, filmul începe din perspectiva asta a stereotipurilor care intervin ca replici în discuții de cuplu: „pentru noi ca bărbați este mai greu”, „ba nu, pentru noi ca femei e mai greu”, dar concluzia este: „e greu și în pielea mea, dar este greu și în pielea ta”. Și faptul că fiecare bărbat sau femeie înțelege experiențele partenerului, fără să se mai cramponeze de comparații între sexe, cumva asta îi face să fie mai toleranți și mai puțin conflictuali, să lase garda jos și să devină mult mai înțelegător. Mai mult decât atât, ajung să aprecieze mult mai mult ce aveau înainte de acel moment. Emma și Vio ajung într-un punct pe care Emma și-l dorea probabil de ceva timp, dar nu a avut neapărat curajul să își exprime nevoile și nici nu îl mai vedea pe Vio în stare să o surprindă, să aibă curajul să facă un pas important în relația lor.

Cum s-a legat relația cu colegii în afara camerelor de filmat și cum a fost atmosfera de pe platou?

O știam pe Alexandra Răduță din facultate, am fost colege. Pe soțul ei, Gabriel Vatavu, la fel, îl știam din facultate. Când ne-am intersectat pentru acest proiect, faptul că eram cu soțul meu pe set, în afara producțiilor de televiziune, a fost o surpriză foarte faină, pentru toți. Deși Vlad a filmat mai mult cu băieții și eu cu fetele, dar tot ne-am întâlnit în câteva zile de filmare. Ne-am plăcut toți, ne-am înțeles bine.
A fost foarte fain, a fost niște zile la care ne gândim cu toții cu zâmbetul pe buze. Am fost și în afara Bucureștiului, în Delta Dunării, unde eu nu mai fusesem până atunci niciodată și m-am bucurat foarte mult, chiar dacă n-am apucat să explorez cu adevărat locul și ce are de oferit, dar atât cât am trăit acolo a fost foarte frumos.
Nu am avut probleme cu țânțarii, pentru că era deja septembrie. A fost destul de răcoare acolo, încât au intervenit și schimbări la care ne-am adaptata repede. Mai precis, s-a schimbat sfârșitul filmului, din pricina vremii. Ne-a fost imposibil să filmăm niște secvențe de noapte și Paul a trebuit să refacă scenariul și să schimbă și locație și tot.

Dintre toate lucrurile plăcute și amuzante din perioada filmărilor, care sunt amintirile cele mai dragi?

Pentru mine cele mai frumoase zile de filmare au fost cele din Deltă, chiar dacă au fost cele mai grele. Ba a fost soare, ba nori, ba foarte frig. Am avut o secvență cu niște viermuși și eram foarte oripilată și mai scârbită. Iar în noaptea în care a trebuit să se refacă locația, scenariul și să se schimbe tot, tremuram de frig. Eram cu 10 pături pe noi, cu ceaiuri în mână. Așteptam să vedem ce se întâmplă, care o să fie schimbarea și cum vom filma. Și la un moment dat am început să râdem din nimic, obosite și de împrigurate. Deci am dat o criză din asta de râs puternică, toate. Mi-a plăcut mult acel moment.

Pentru mine sunt foarte importante și locațiile de filmare. Îmi place să descopăr locuri noi și mai ales dacă sunt în natură, îmi place și mai mult. Așa că da, perioada de filmare din Deltă, scurtă, cu peripeții, a fost foarte bună, amuzantă.

Se vorbește foarte puțin în general despre importanța locațiilor de filmare și importanța costumelor. Poți să ne povestești unde ați filmat și cum te-ai simțit tu în personaj, în primul moment în care ai îmbrăcat costumul personajului și cum ai descrie stilul vestimentar al personajului tău și al celorlalte?

Da, la personajul meu, la Emma, aveam două variante de costum, pentru Deltă, pentru pescuit un costum și pentru grătarul de la începutul filmului, un alt costum. Cel urban era mai degrabă corporatist. Și mă gândeam cum vine  femeia asta la grătar îmbrăcată ca la birou. Mi-am explicat Paul că ea a venit repede de la birou și se pune pe treabă. N-a mai stat să se mai schimbe, avea musafiri. Și mă gândeam la cât de ocupată e femeia asta. Când le face pe toate? Și mi-am dat seama că și din felul în care se poartă arată cât de ocupată e și cum trece din acțiune în acțiune. Ea nu prea are o pauză de respiro, nici la birou, nici după aceea.
Mă rog, sunt anumite momente de relaxare. Am mai avut un costumaș, îl numesc așa pentru că era minuscul, într-o secvență din asta mai intimă, de noapte, cu iubitul.

Costumul din Deltă mi-a plăcut foarte mult, a fost foarte comod. Și mi se potrivește și mie ca stil foarte mult. Purtam bocanci, aveam o cămașă legată în talie, niște pantaloni cargo.

Și pentru celelalte personaje mi-au plăcut toate variantele, costumele au caracterizat foarte, foarte bine, fiecare personaj, au fost de efect. Lui Vlad, soțul meu, i se potrivește foarte bine costumul personajului, pe zen și armonie.

Care sunt cel mai des întâlnite stereotipuri despre fete, femei, versus despre bărbați pe care tu le-ai întâlnit în mod obișnuit în viața reală, în continuare, în generația ta și care te deranjează?

Mă bucur că nu m-am lovit în cercul meu de prieteni de ideile astea învechite. Dar le văd în alte părți în continuare, în special la cei mai în vârstă, unde domnește  clasicul „femeia la cratiță”, „doar femeia să stea acasă cu copilul”, „să țină casa”. Convingeri care n-au nimic de-a face cu tradiția, dar sunt date moștenire, cumva, sunt perpetuate ca și cum așa ar fi natural sau normal într-o relație, în care femeia este mereu considerată inferioară.

De asemenea, tot aud asta cu „femeile conduc prost”. Eu nu sunt șoferiță, dar mereu aud în trafic de la diverși șoferi, când e o problemă, că „sigur e o femeie la volan”, un stereotip deranjant, care nu ajută pe nimeni. Poate fi la fel de bine un bărbat sau o femeie. Și dacă e o femeie, de ce-ți alimentezi o convingere în loc să o tratezi ca pe un om care face o greșeală? Te face să te simți superior ca bărbat? Și dacă e un bărbat ți se pare mai puțin bărbat fiindcă șofează prost și îl compari cu o femeie, tot ca să te simți superior în masculinitatea ta? 
În general stereotipurile ne limitează și nu ajută la absolut nimic. Iar ăsta e unul din cele care mai degrabă alimentează disprețul, care nu permite toleranță.

Cât de greu sau ușor ți-a fost să fii în pielea ta? Ai avut momente în care te-ai simțit într-un fel judecată sau criticată pentru felul în care ești și cum ai trecut tu peste ele?

Cât de greu sau ușor e să fiu eu în pielea mea? Depinde de perioadă, depinde de zi, depinde de foarte mulți factori. Am avut perioade în care mi-a fost foarte greu să fiu în pielea mea și perioade în care m-am simțit foarte bine în pielea mea.
În perioada adolescenței, eram foarte inhibată. E o perioadă critică pentru mulți dintre noi, în care ești nesigur, te simți izolat, neînțeles, nevăzut. Nu m-am simțit neînțeleasă, dar  nevăzută printre colegii mei da. Eram complexată, pentru că mi se părea că nu arăt pe placul celorlalți, nu mă îmbrăcam pe placul celorlalți, nu mergeam în locurile care la vremea aia erau populare, nu dispuneam de aceiași bani de la ai mei de care dispuneau poate alți colegi. Lucruri care se întâmplă și astăzi, multor adolescenți.
Apoi am avut perioade în care nu m-am simțit bine în pielea mea, fie fizic, pentru că nu eram mulțumită de cum arăt și la meseria noastră este încă foarte important cum arăți și trebuie să bifezi niște lucruri…, fie emoțional.

Simți că ai încă o presiune din punctul ăsta de vedere, al aspectului fizic?

Da. Pentru că deseori trebuie să bifezi niște elemente, mai ales dacă ești încadrată ca actriță într-o anumită tipologie, simți presiunea de a rămâne în standardele fizice ale acelei tipologii. Când te apropii de o vârstă din asta, cumva intermediară, e diferit. Și rolurile pentru actrițele de între 30 – 40 și ceva de ani sunt mai puține. Se scrie mai puțin pentru femei de 30 și ceva, 40 de ani. Și sunt deseori standardizate. Se scrie mai mult pentru femei tinere, cel puțin ca look. Iar la 30 + sunt personaje femei care sunt mame de obicei și au copii.
Eu, de exemplu, am 35 de ani, par mai tânără ca look sau cel puțin mă încadrez pentru personaje mai tinere, dar corpul meu nu e de studentă sau adolescentă. Și nici n-aș juca asta, e cumva e o contradicție între față, corp și vârstă. Teoretic tu simți și știi că ai putea să joci orice, dar în realitate nu e chiar așa. Nu primesc un rol de mamă fiindcă sunt considerată nepotrivită pentru el. Fața mea nu ar transmite că aș putea să am un copil, să fiu credibilă, deși am vârsta potrivită.  Iar dacă e un rol pentru o fată de 20 și ceva de ani, nici acolo nu mă mai încadrez.
Am grijă de mine și de corpul meu, sunt foarte activă. Dar simt presiunea asta, să nu mă îngraș, să am grijă de mine astfel încât să pot să mai trag puțin de timp și corpul meu să se racordeze puțin la cum arată și fața.

Te-ai simțit criticată sau neacceptată pentru felul în care ești?

Am fost și eu criticată pentru cum mă îmbrac sau cum arăt sau vorbesc, ca orice om. Și m-am mobilizat să trec peste. În continuare, cel mai mare critic al meu sunt eu, adică nimeni nu mă critică așa cum o fac eu. Cum facem toate femeile, probabil. Simt uneori un imbold foarte puternic care mă amendează la fiecare greșeală, mai ales profesional. De cele mai multe ori, după secvențele trase, mă simt foarte nesigură și am senzația că se putea de fiecare dată mult mai bine.
Din partea regizorilor sau a colegilor e simplu, am simțit că au fost sinceri când mi-au spus că a fost bine sau nu. Și deseori, în loc să mă validez eu singură, să fiu mulțumită cu răspunsul, am căutat validare în exterior.. Și încă încerc să repar treaba asta la mine. 

E un tip de perfecționism?

Este, da, unul destul de intens, de care încerc să scap. Nu-mi iese momentan, dar tu tot voi încerca. Sunt conștientă de el. Da, dar din fericire, vocea asta critică este din ce în ce mai slabă, pentru că, odată cu experiența, învăț să fiu mai blândă cu mine și încerc să-mi reamintesc că în meseria asta avem cu toții de învățat constant și încerc să nu mă amendez de fiecare dată când am impresia că nu a ieșit ceva  așa cum mi-aș dori, să-mi dau seama că așa am putut eu atunci sau așa am crezut eu că e cel mai bine în momentul ăla. Ușor de zis, în practică e mai greu de făcut, dar mi-aș dori să pot să aplic treaba asta de fiecare dată când apar astfel de gânduri.

Cum ai descrie filmul în câteva cuvinte pentru a convinge oamenii să vină la cinema?

Oamenii se pot regăsi cu ușurință, dacă nu neapărat în tiparul fiecărui personaj, poate în tipul de relație și în micile probleme din fiecare relație. Dar cel mai frumos că pot ieși din sala de cinema binedispuși, cu mesajul că se poate rezolva orice, că ne putem și distra și ne putem și înțelege și ne putem uita la partenerul nostru și din altă perspectivă încercând să-l înțelegem. E o comedie foarte simpatică cu o distribuție foarte faină. 
Noi ne-am simțit foarte bine la filmări. Scenariul este foarte bine scris. Mi se pare o comedie curată. Adică nu s-a apelat la tot felul de mijloace mai facile prin care să facem publicul să râdă. Am păstrat o măsură și o decență în toate situațiile comice și în limbaj. S-au evitat zone care sunt împinse cumva în față sau la extrem în momentul ăsta în industria noastră, în multe din comediile pentru publicul larg. Sper că o să vă placă și o să vă distrați în sala de cinema. Filmul va intra în programul cinematografelor din 10 februarie.