Soft life – blândețea ca formă de putere
În ultimii ani, un nou limbaj pare să prindă rădăcini: acela al blândeții, al trăirii vieții cu blândețe față de noi înșine și față de existența însăși. Ne explică psiholog Dr. Raluca Anton.
Este joi! E timpul prânzului și sunt în mijlocul orașului, după a doua oră de Pilates din săptămâna asta. Am intrat într-un mic bistro care gătește cu produse locale. Porții potrivite, prețuri decente, respect față de calitatea mâncării și a vieții. După ani întregi în care performanța a fost măsura valorii vieții mele, tot mai mult, în ultimii ani, am început să învăț o nouă limbă interioară: a liniștii, a sensului, a prezenței (mărturisesc: încă mai am de lucru cu vinovăția că nu muncesc mai din greu!).
Timp de decenii ni s-a promovat paradigma „fii cea mai bună versiune a ta”. Am citit mulți dintre noi cărți despre eficiență, am urmărit podcasturi din care am sperat să extragem idei despre „cum să… orice”, am învățat să bifăm obiective, să ne calibrăm emoțiile pentru a nu ne sta nici ele în drum și, desigur, să alergăm după „echilibru” ca după o medalie pe care, sincer, nu îmi imaginez cum am fi putut s-o purtăm la gât altfel decât epuizați, după maratonul acestui mod de a trăi.
A venit pandemia și ne-a oprit brusc. A fost ca și cum pendulul ar fi lovit puternic în direcția opusă. Ne-am simțit captivi, a trebuit să reinterpretăm felul în care trăim – și asta nu a făcut decât să ne obosească și mai tare. În ultimii ani, însă, un nou limbaj pare să prindă rădăcini: acela al blândeții. Al trăirii vieții cu blândețe față de noi înșine și față de existența însăși.
Soft life – această formă matură de înțelepciune emoțională și relațională – nu înseamnă a renunța la tot ce făceam, ci a ne întoarce către sens. Un sens care are în spate o întrebare pe care o aud tot mai des: „Și cu mine cum rămâne?”
Performanță versus sens
Cultura performanței a venit dintr-o nevoie umană ușor de înțeles: aceea de a avea sens și de a face vizibilă contribuția noastră. Nu ne-a fost foarte clar cum se face asta și, treptat, am transformat dorința de sens și contribuție în presiune. Ba mai mult, am ajuns să ne simțim valoroși doar când suntem apreciați, productivi și vizibili – cu cât mai mulți, cu atât mai bine. Și iată-ne, mulți dintre noi, cu canalele de social media deschise, așteptând să vedem dacă ne-am dus la bun sfârșit misiunea de a conta. Avem mai multă cunoaștere ca oricând, mai multe oportunități ca oricând și suntem mai epuizați ca oricând pentru a ne bucura de ele. Bad business, nu?
În bistroul unde mă aflu, a intrat un cuplu grăbit, agitat, dornic să mănânce repede ca să poată merge mai departe. Nici nu au auzit tot ce li s-a spus, dar s-au arătat mai degrabă nemulțumiți de faptul că există „doar atâtea opțiuni culinare” și deloc interesați de brânza făcută în cantități mici într-un sat de lângă Cluj, de producătorii locali care au grijă de ceea ce oferă.
Aș generaliza spunând că ne plângem că suntem obosiți și, în același timp, încă nu știm să ne oprim și să ne bucurăm de ce avem – atât cât este. E un clișeu, dar unul care merită reamintit. Mi-aș dori să vă invit să fiți și voi mai atenți la asta, când vine vorba de propria viață.
Trăim într-un fel de burnout existențial în care nu mai suntem epuizați doar de muncă, ci și de nevoia constantă de a fi atenți la tot, de a nu pierde nimic, de a ne încărca agendele nu doar cu sarcini, ci și cu „activități de bunăstare” care, dacă nu sunt alese conștient, devin la rândul lor motive de stres.
Aici intervine ideea de soft life – ca o revoluție liniștită.
Nu mai alergăm să demonstrăm, ci ne reînvățăm să simțim.
Să alegem odihna, lucrând cu vinovăția că stăm.
Să spunem „nu” fără prea multe explicații.
Să creăm spațiu pentru tăcere, nu doar pentru zgomot.
Să ne permitem bucuria fără scop.
Și să încetăm să mai confundăm valoarea cu viteza și cu „prea multul”.
Poate că adevărata performanță nu mai este „să le facem pe toate”, ci să învățăm să respirăm între ele.
Soft life nu este o fugă de lume, ci o reconectare la propria lume interioară. Mă gândesc că, uneori, cea mai mare dovadă de putere este blândețea față de noi înșine.
Psiholog Dr. Raluca Anton, @raluca_anton – este psihoterapeut principal, supervizor în psihoterapie, formator și autor de bestselleruri în domeniul sănătății emoționale și relaționale. Raluca este fondatorul proiectului Jocurile Minții – o editură care transformă conceptele psihologice în instrumente practice și accesibile, ușor de integrat în viața de zi cu zi (www.jocurileminții.com).
Foto: pexels.com (Ron Lach)
Articol publicat în revista A List Magazine (37).
În ultimii ani, un nou limbaj pare să prindă rădăcini: acela al blândeții, al trăirii vieții cu blândețe față de noi înșine și față de existența însăși. Ne explică psiholog Dr. Raluca Anton.
Este joi! E timpul prânzului și sunt în mijlocul orașului, după a doua oră de Pilates din săptămâna asta. Am intrat într-un mic bistro care gătește cu produse locale. Porții potrivite, prețuri decente, respect față de calitatea mâncării și a vieții. După ani întregi în care performanța a fost măsura valorii vieții mele, tot mai mult, în ultimii ani, am început să învăț o nouă limbă interioară: a liniștii, a sensului, a prezenței (mărturisesc: încă mai am de lucru cu vinovăția că nu muncesc mai din greu!).
Timp de decenii ni s-a promovat paradigma „fii cea mai bună versiune a ta”. Am citit mulți dintre noi cărți despre eficiență, am urmărit podcasturi din care am sperat să extragem idei despre „cum să… orice”, am învățat să bifăm obiective, să ne calibrăm emoțiile pentru a nu ne sta nici ele în drum și, desigur, să alergăm după „echilibru” ca după o medalie pe care, sincer, nu îmi imaginez cum am fi putut s-o purtăm la gât altfel decât epuizați, după maratonul acestui mod de a trăi.
A venit pandemia și ne-a oprit brusc. A fost ca și cum pendulul ar fi lovit puternic în direcția opusă. Ne-am simțit captivi, a trebuit să reinterpretăm felul în care trăim – și asta nu a făcut decât să ne obosească și mai tare. În ultimii ani, însă, un nou limbaj pare să prindă rădăcini: acela al blândeții. Al trăirii vieții cu blândețe față de noi înșine și față de existența însăși.
Soft life – această formă matură de înțelepciune emoțională și relațională – nu înseamnă a renunța la tot ce făceam, ci a ne întoarce către sens. Un sens care are în spate o întrebare pe care o aud tot mai des: „Și cu mine cum rămâne?”
Performanță versus sens
Cultura performanței a venit dintr-o nevoie umană ușor de înțeles: aceea de a avea sens și de a face vizibilă contribuția noastră. Nu ne-a fost foarte clar cum se face asta și, treptat, am transformat dorința de sens și contribuție în presiune. Ba mai mult, am ajuns să ne simțim valoroși doar când suntem apreciați, productivi și vizibili – cu cât mai mulți, cu atât mai bine. Și iată-ne, mulți dintre noi, cu canalele de social media deschise, așteptând să vedem dacă ne-am dus la bun sfârșit misiunea de a conta. Avem mai multă cunoaștere ca oricând, mai multe oportunități ca oricând și suntem mai epuizați ca oricând pentru a ne bucura de ele. Bad business, nu?
În bistroul unde mă aflu, a intrat un cuplu grăbit, agitat, dornic să mănânce repede ca să poată merge mai departe. Nici nu au auzit tot ce li s-a spus, dar s-au arătat mai degrabă nemulțumiți de faptul că există „doar atâtea opțiuni culinare” și deloc interesați de brânza făcută în cantități mici într-un sat de lângă Cluj, de producătorii locali care au grijă de ceea ce oferă.
Aș generaliza spunând că ne plângem că suntem obosiți și, în același timp, încă nu știm să ne oprim și să ne bucurăm de ce avem – atât cât este. E un clișeu, dar unul care merită reamintit. Mi-aș dori să vă invit să fiți și voi mai atenți la asta, când vine vorba de propria viață.
Trăim într-un fel de burnout existențial în care nu mai suntem epuizați doar de muncă, ci și de nevoia constantă de a fi atenți la tot, de a nu pierde nimic, de a ne încărca agendele nu doar cu sarcini, ci și cu „activități de bunăstare” care, dacă nu sunt alese conștient, devin la rândul lor motive de stres.
Aici intervine ideea de soft life – ca o revoluție liniștită.
Nu mai alergăm să demonstrăm, ci ne reînvățăm să simțim.
Să alegem odihna, lucrând cu vinovăția că stăm.
Să spunem „nu” fără prea multe explicații.
Să creăm spațiu pentru tăcere, nu doar pentru zgomot.
Să ne permitem bucuria fără scop.
Și să încetăm să mai confundăm valoarea cu viteza și cu „prea multul”.
Poate că adevărata performanță nu mai este „să le facem pe toate”, ci să învățăm să respirăm între ele.
Soft life nu este o fugă de lume, ci o reconectare la propria lume interioară. Mă gândesc că, uneori, cea mai mare dovadă de putere este blândețea față de noi înșine.
Psiholog Dr. Raluca Anton, @raluca_anton – este psihoterapeut principal, supervizor în psihoterapie, formator și autor de bestselleruri în domeniul sănătății emoționale și relaționale. Raluca este fondatorul proiectului Jocurile Minții – o editură care transformă conceptele psihologice în instrumente practice și accesibile, ușor de integrat în viața de zi cu zi (www.jocurileminții.com).
Foto: pexels.com (Ron Lach)
Articol publicat în revista A List Magazine (37).
