Silvia Avallone: „Iubirea este singura salvare. Dar a iubi este o muncă grea.‟

Inimă neagră (editura Nemira) nu este doar o poveste tulburătoare despre iertare și reabilitare, ci mai ales o poveste care vorbește despre dualitatea ființei umane. Despre furia care mocnește atunci când nu ești văzut, înțeles, iubit. În interviul de mai jos, scriitoarea Silvia Avallone dezvăluie perspectiva unei aventuri pline de emoție. 

În lumea reală, ne poate salva iubirea cu adevărat?

Iubirea este singura salvare. Dar a iubi este o muncă grea. A iubi, în sensul său profund, nu înseamnă să fim îndrăgostiți de ceea ce ne place la celălalt, ci, dimpotrivă, să acceptăm ceea ce nu ne place la el și, totodată, să ne iertăm pe noi înșine pentru propriile noastre fragilități și defecte. O provocare care este, de fapt, o muncă de lungă durată, care presupune dăruire, răbdare, ascultare, conflicte și cuvinte greu de rostit. Iubirea cere cunoaștere profundă și acceptarea a ceea ce suntem cu adevărat, inclusiv a întunericului pe care fiecare dintre noi îl poartă în sine: situațiile neîncheiaete, rănile, slăbiciunile. Iubirea autentică, însă, nu cunoaște frica – și tocmai de aceea ne schimbă. Putem deveni mai buni doar dacă cineva ne privește cu încredere, ne întinde mâna și ne acceptă în întregime, fără măști și fără minciuni.

Cât de mult te-a marcat voluntariatul din cadrul institutului penal și întâlnirea cu tinerii deținuți? Un articol recent cu privire la cartea ta îl cita pe Dostoievski care spunea că „gradul de civilizație al unei societăți se măsoară în închisorile sale”. Inimă neagră oferă o cheie extrem de interesantă și profundă de înțelegere a acestei afirmații prin personajul Gildei Pavulli. Poți extinde, te rog, înțelesul acestei idei? 

Am primit, din experiența mea la Institutul Penal pentru Minori de la Bologna, infinit mai mult decât am oferit prin cuvintele și cărțile mele: un dar de pură umanitate care transcende literatura. Desigur, fără cunoașterea directă a realității închisorii nu aș fi putut crea acel feminin imaginar din Inimă neagră. Însă atunci când trecem o graniță și pătrundem într-o lume diferită de a noastră – plină de greutăți, dar și de o profundă nevoie de speranță, nu putem decât să ne schimbăm în direcția conștientizării și încrederii. Sunt pe deplin de acord cu Dostoievski – care, de altfel, este scriitorul meu preferat, și cu articolul 27 din Constituția italiană, care spune: „Pedepsele nu pot consta în tratamente contrare simțului umanității și trebuie să urmărească reeducarea condamnatului.” Dacă răspundem răului cu alt rău, cu răzbunare, cu dezumanizare și dispreț, nu vom ieși niciodată din cercul răului. Civilizația noastră, statul de drept, pe lângă morala creștină, de exemplu, ne propun o altă cale: să răspundem răului cu bine. Acest lucru nu înseamnă să justificăm, să minimalizăm sau să uităm răul, ci să-l privim în față, să-l înfruntăm și să reacționăm în sens contrar: să facem binele ca răspuns.

Crezi în capacitatea scrisului, a literaturii, de a schimba lucrurile, de a schimba profund modul în care ne raportăm la chestiuni morale complexe, dificil de pătruns, înțeles sau acceptat, așa cum este, de exemplu păcatul suprem?

Cred că, cu cât stăpânim mai multe cuvinte, cu atât suntem mai liberi: să cunoaștem, să iubim, să iertăm, să ne schimbăm. Pentru că noi suntem făcuți, înainte de orice, din invizibil, chiar și în epoca noastră, obsedată de imagine și de aspectul exterior, ceea ce contează cu adevărat este interioritatea: sentimentele noastre, gândurile, durerea, bucuria, rușinea, dorințele. Tot ceea ce este esențial devine accesibil doar prin intermediul cuvintelor, iar dacă nu reușim să dăm un nume pentru ceea ce simțim, să povestim despre problemele noastre, devenim prizonierii lor.

Foto: PR.