Urania Cremene, despre cum putem cunoaște mai bine nevoile copiilor noști
Să fii părinte, nu este un lucru ușor. Să înțelegi nevoile reale ale copilului tău este și mai greu. Tocmai de aceea, am invitat-o pe Urania Cremene să ne ajute să găsim răspunsuri la cele mai frecvente întrebări care ne macină.
Povestiți-ne despre cel mai nou proiect: cartea „Nevoile reale ale copilului tău.”Sunt recunoscătoare să pot vorbi despre această carte, despre „Nevoile reale ale copilului tău”. Mă bucur mult că am reușit să pun pe hârtie și acest proiect, să le ofer părinților puțin mai multă claritate în avalanșa asta de păreri și idei de care ne lovim peste tot, în social media, la televizor, în articole…
Adevărul e că trăim într-o eră în care suntem mai informați ca niciodată, dar poate și mai confuzi ca oricând. Suntem bombardați de păreri, rețete rapide, sfaturi contradictorii. Tocmai de aceea, mi-am dorit ca această carte să fie un ghid simplu de parcurs, scris pe înțelesul oricărui părinte, indiferent dacă e la primul copil sau la al treilea.
În paginile acestei cărți se află esența a peste 15 ani de lucru direct cu părinții, răspunsul la zeci de întrebări despre provocări și situații reale de care s-au lovit în familiile lor, de la refuzul de a sta pe oliță, la refuzul de a învăța pentru examene sau evaluări. De la refuzul copilului de a încerca un aliment nou, la refuzul de a alege un liceu și un anturaj potrivite.
Am comprimat totul în principii clare, validate științific, despre cum putem hrăni zi de zi cele trei nevoi psihologice de bază ale copilului: nevoia de conectare, de competență și de control.
De ce? Pentru că doar așa putem crește copii cooperanți și încrezători, fără să ne folosim de pedepse, mită sau șantaj emoțional.
Este o carte despre răbdare, despre curajul de a schimba perspectiva și despre încrederea că putem fi părinții de care copiii noștri au cu adevărat nevoie.
Sper ca fiecare pagină să aducă nu doar claritate, ci și liniștea aceea de care avem nevoie cu toții: „Fac bine ceea ce fac. Iar acum știu cum pot face și mai bine.”
Care sunt, în mare, aceste nevoi reale ale unui copil? Și cum le recunoaștem?
Diferă ele de la un copil la altul? Sau diferă în funcție de varsta? Sau de mediul familial în care trăiesc?
Haideți să le luăm pe rând, să răspund la fiecare dintre întrebări separat.
Care sunt, în mare, aceste nevoi reale ale unui copil? Și cum le recunoaștem?
Sunt trei nevoi psihologice de bază, valabile pentru toți copiii și, de fapt, pentru toți oamenii: nevoia de conectare, de competență și de autonomie.
Sincer…. le recunoaștem cel mai ușor atunci când nu sunt hrănite, pentru că apar comportamentele dificile: tantrumuri dese, refuzuri, timiditate excesivă, lupte de putere sau ceea ce numim „lene” la copiii mai mari.
Un copil care nu se simte văzut, iubit sau înțeles cere aceste lucruri, dar nu prin cuvinte. Cere prin plâns, prin sfidare, prin „nu vreau!”. Iar când îi oferim ceea ce are cu adevărat nevoie, comportamentele se schimbă. Nu pentru că le-am corectat, ci pentru că am mers la rădăcină.
Diferă ele de la un copil la altul? Sau în funcție de vârstă sau de mediu?
Nu. Sunt universale. Toți copiii, indiferent de vârstă, temperament sau mediu familial se nasc și au prezente aceste nevoi.
Ce diferă este intensitatea cu care se manifestă şi felul în care simt ca le au cel mai bine satisfăcute. Un copil poate avea o nevoie mai mare de autonomie, altul are nevoie de mai multă conectare. Dar toți le au, și dacă reușim să le hrănim pe toate trei, zi de zi, prevenim multe dintre crizele și luptele de putere pe care altfel le-am interpreta greșit.
Care este rolul părintelui în recunoașterea acestor nevoi?
Când sunt mici, copiii nu sunt conștienți că au aceste nevoi.
Iată de ce rolul părintelui e esențial. Noi suntem „traducătorii” emoțiilor și comportamentelor copilului nostru. Suntem cei care, în loc să vedem un copil „neascultător”, putem vedea unul care are o nevoie neîmplinită.
Copilul nu va spune: „Am nevoie să simt că sunt valoros chiar și când greșesc.”
Dar va plânge, se va ascunde sau va spune „Mie nu-mi iese niciodată nimic.”
Copilul nu va spune: „Aș vrea să simt că am un pic de control asupra propriei mele vieți.”
Dar va trânti ușa sau va refuza să-și pună încălțările potrivite cu vremea de afară sau pălăria de soare când îi spunem.
Părintele conștient e atent la mesajul din spatele comportamentului.
Și nu reacționează doar la ceea ce se vede, la simptom, ci se întreabă: „Ce nevoie n-a fost încă hrănită? Ce încearcă să-mi spună copilul meu acum, de fapt?”
Când facem asta constant, copilul învață, cu timpul, nu doar că poate avea încredere în noi, ci și că poate avea încredere în sine.
Cum este afectat copilul de neînțelegerile dintre părinți? Și care ar fi cel mai important sfat al dvs. în aceasta situație?
Când sunt tensiuni între părinți, copiii le simt. Chiar dacă nu aud cearta, o simt în ton, în tăceri, în gesturi. Degeaba credem că nu își dau seama…
Și cum nu înțeleg exact ce se întâmplă, ajung să își pună întrebări: „E din cauza mea?”, „O să se despartă?”, „Pe cine trebuie să ascult?”
Pentru un copil, relația dintre părinți e sursa principală de siguranță emoțională. Când acolo apar rupturi sau neînțelegeri frecvente, copilul devine anxios, confuz, poate chiar agresiv sau retras.
Dar nu e vorba doar despre conflictele deschise care se lasă cu reproșuri sau replici acide. Și diferențele de stil parental (unul e poate mai strict, altul mai permisiv) îl pot afecta. Mai ales dacă regulile se contrazic, iar copilul nu mai înțelege ce e corect și ce nu.
Știm exemplele clasice: unul din părinți spune „DA!” la înghețată sau desene animate, când celălalt spune „E prea mult!”. Unul lasă „la liber” ora de culcare sau de masă, celălalt vrea reguli stabile. Unul spune că „bătaia e ruptă din rai” celălalt are toleranță zero la agresivitate… și tot așa.
Ce e de făcut?
Să înțelegem că nu trebuie să gândim identic. Nu e despre asta. Dar e esențial să fim aliniați în acele aspecte cruciale de care depinde echilibrul copilului, dezvoltarea lui armonioasă. Să avem discuții sincere între noi, ca părinți, despre ce vrem să transmitem copilului.
Să ne respectăm diferențele și să căutăm un teren comun.
Copiii nu cer perfecțiune. Dar au nevoie de coerență, de respect și de un sentiment clar: „Părinții mei sunt o echipă. Chiar dacă nu sunt mereu de acord, știu să colaboreze.”
Cum putem crește copii echilibrați și încrezători în era Social Media?
Subiectul impactului rețelelor de socializare și al ecranelor, în general, este unul amplu, cu numeroase ramificații. Însă voi încerca să rezum doar câteva idei esențiale, pentru a face puțină lumină.
Primul pas este să ne amintim că modelul personal e cel mai puternic exemplu. Poate copiii nu ascultă tot ce le spunem, dar observă tot ce facem. Așadar, dacă vrem să limităm timpul lor în fața ecranelor, să începem cu noi: închidem telefonul la masă, alegem o carte în locul scroll-ului fără sfârșit sau propunem o ieșire în parc. Într-o lume în care copiii cresc văzând părinți cu ochii în ecran, e de așteptat ca și ei să își dorească același lucru.
Apoi să nu uităm: conectarea emoțională e mai puternică decât orice interdicție. În loc să ne grăbim să spunem „iar stai pe telefon?”, mai bine întrebăm: „Ce-ți place la jocul ăsta?” Sau: „Cum te simți când te uiți la clipurile alea?” Când copilul simte că îl vedem cu adevărat e mai deschis să asculte și propunerile noastre. Altfel percepe și acceptă o alternativă fără ecrane de soiul unei plimbări în parc, o seară de boardgames sau o ieșire la teatru.
Un alt ingredient esențial e stabilirea unor reguli clare, de comun agreate și adaptate vârstei. Nu e despre „fără telefon de mâine” sau „doar 30 de minute, că așa am spus eu”. E despre înțelegeri de familie, despre limite puse cu blândețe, dar păstrate cu fermitate. Despre a discuta împreună:
Cât e prea mult?
Ce conținut e potrivit?
Cum mă simt înainte și după?
Evident, e la noi decizia finală, însă astfel de discuții sporesc cooperarea.
În plus, poate fi util să folosim regula celor 10 minute pentru fiecare an de vârstă (nu mai devreme de 2 ani). Așadar, la 2 ani (în cazuri excepționale), maximum 10 minute. La 3 ani – 20 de minute, și tot așa. În adolescență, limita maximă recomandată este de aproximativ 4 ore pe zi, inclusiv timpul petrecut pe ecrane pentru teme, școală online sau activități educative.
Dar dincolo de „cât” și „ce”, există un „cum” care face toată diferența: cum suntem noi lângă ei când folosesc tehnologia. Ne implicăm? Ne uităm uneori împreună la conținut? Punem întrebări? Explicăm lucruri scoase din context sau care pot fi dăunătoare? Le oferim busola valorilor noastre, mai ales atunci când ceva îi neliniștește sau nu înțeleg? Așa învață să-și formeze un filtru intern. Unul care funcționează și când noi nu mai suntem acolo să spunem „nu, îți face rău!”
În cele din urmă, tehnologia nu e inamicul. Ce contează cu adevărat e ce face copilul cu ea și cum îl ajutăm noi să crească, în același timp, conectat cu lumea digitală, dar și ancorat în realitate, în relații, în sine.
6. Care ar fi cartea ce ar trebui citită de fiecare părinte, în opinia dvs.? Și de ce?
E o întrebare simplă, în contextul discuției de azi: cartea „Nevoile reale ale copilului tău”. Și nu pentru că e scrisă de mine, ci pentru că e scrisă pe înțelesul oricărui părinte care s-a întrebat, măcar o dată „Oare fac bine ceea ce fac? Și dacă nu, cum pot face mai bine?”
În paginile ei părinții pot descoperi ce pot face pas cu pas atunci când copilul refuză să guste alimente noi, nu vrea să spună poezia la serbare, nu mai ridică ochii din telefon sau, ajuns adolescent, nu își mai deschide sufletul în fața noastră.
E, pe scurt, un manual din care putem învăța cum să gestionăm cu respect și răbdare refuzurile și lipsa de încredere în sine în copiii noștri, astfel încât să știm că am făcut tot ce ținea de noi pentru a-i crește echilibrați.
Adică să educăm și să dăm aripi unor viitori adulți pe care nu-i doboară nimic, care știu să muncească pentru ce își doresc, dar și să se bucure de fiecare zi… așa cum e ea. Pentru că nu toate zilele vor fi „roz”, însă dacă noi am sădit în ei resursele interioare necesare, ei vor ști să se ridice și să meargă mai departe. Mai mult, când creștem copii care știu că merită respect și susținere, ei vor ști să se înconjoare de oameni frumoși alături de care să crească pe toate planurile vieții.
Să fii părinte, nu este un lucru ușor. Să înțelegi nevoile reale ale copilului tău este și mai greu. Tocmai de aceea, am invitat-o pe Urania Cremene să ne ajute să găsim răspunsuri la cele mai frecvente întrebări care ne macină.
Povestiți-ne despre cel mai nou proiect: cartea „Nevoile reale ale copilului tău.”Sunt recunoscătoare să pot vorbi despre această carte, despre „Nevoile reale ale copilului tău”. Mă bucur mult că am reușit să pun pe hârtie și acest proiect, să le ofer părinților puțin mai multă claritate în avalanșa asta de păreri și idei de care ne lovim peste tot, în social media, la televizor, în articole…
Adevărul e că trăim într-o eră în care suntem mai informați ca niciodată, dar poate și mai confuzi ca oricând. Suntem bombardați de păreri, rețete rapide, sfaturi contradictorii. Tocmai de aceea, mi-am dorit ca această carte să fie un ghid simplu de parcurs, scris pe înțelesul oricărui părinte, indiferent dacă e la primul copil sau la al treilea.
În paginile acestei cărți se află esența a peste 15 ani de lucru direct cu părinții, răspunsul la zeci de întrebări despre provocări și situații reale de care s-au lovit în familiile lor, de la refuzul de a sta pe oliță, la refuzul de a învăța pentru examene sau evaluări. De la refuzul copilului de a încerca un aliment nou, la refuzul de a alege un liceu și un anturaj potrivite.
Am comprimat totul în principii clare, validate științific, despre cum putem hrăni zi de zi cele trei nevoi psihologice de bază ale copilului: nevoia de conectare, de competență și de control.
De ce? Pentru că doar așa putem crește copii cooperanți și încrezători, fără să ne folosim de pedepse, mită sau șantaj emoțional.
Este o carte despre răbdare, despre curajul de a schimba perspectiva și despre încrederea că putem fi părinții de care copiii noștri au cu adevărat nevoie.
Sper ca fiecare pagină să aducă nu doar claritate, ci și liniștea aceea de care avem nevoie cu toții: „Fac bine ceea ce fac. Iar acum știu cum pot face și mai bine.”
Care sunt, în mare, aceste nevoi reale ale unui copil? Și cum le recunoaștem?
Diferă ele de la un copil la altul? Sau diferă în funcție de varsta? Sau de mediul familial în care trăiesc?
Haideți să le luăm pe rând, să răspund la fiecare dintre întrebări separat.
Care sunt, în mare, aceste nevoi reale ale unui copil? Și cum le recunoaștem?
Sunt trei nevoi psihologice de bază, valabile pentru toți copiii și, de fapt, pentru toți oamenii: nevoia de conectare, de competență și de autonomie.
Sincer…. le recunoaștem cel mai ușor atunci când nu sunt hrănite, pentru că apar comportamentele dificile: tantrumuri dese, refuzuri, timiditate excesivă, lupte de putere sau ceea ce numim „lene” la copiii mai mari.
Un copil care nu se simte văzut, iubit sau înțeles cere aceste lucruri, dar nu prin cuvinte. Cere prin plâns, prin sfidare, prin „nu vreau!”. Iar când îi oferim ceea ce are cu adevărat nevoie, comportamentele se schimbă. Nu pentru că le-am corectat, ci pentru că am mers la rădăcină.
Diferă ele de la un copil la altul? Sau în funcție de vârstă sau de mediu?
Nu. Sunt universale. Toți copiii, indiferent de vârstă, temperament sau mediu familial se nasc și au prezente aceste nevoi.
Ce diferă este intensitatea cu care se manifestă şi felul în care simt ca le au cel mai bine satisfăcute. Un copil poate avea o nevoie mai mare de autonomie, altul are nevoie de mai multă conectare. Dar toți le au, și dacă reușim să le hrănim pe toate trei, zi de zi, prevenim multe dintre crizele și luptele de putere pe care altfel le-am interpreta greșit.
Care este rolul părintelui în recunoașterea acestor nevoi?
Când sunt mici, copiii nu sunt conștienți că au aceste nevoi.
Iată de ce rolul părintelui e esențial. Noi suntem „traducătorii” emoțiilor și comportamentelor copilului nostru. Suntem cei care, în loc să vedem un copil „neascultător”, putem vedea unul care are o nevoie neîmplinită.
Copilul nu va spune: „Am nevoie să simt că sunt valoros chiar și când greșesc.”
Dar va plânge, se va ascunde sau va spune „Mie nu-mi iese niciodată nimic.”
Copilul nu va spune: „Aș vrea să simt că am un pic de control asupra propriei mele vieți.”
Dar va trânti ușa sau va refuza să-și pună încălțările potrivite cu vremea de afară sau pălăria de soare când îi spunem.
Părintele conștient e atent la mesajul din spatele comportamentului.
Și nu reacționează doar la ceea ce se vede, la simptom, ci se întreabă: „Ce nevoie n-a fost încă hrănită? Ce încearcă să-mi spună copilul meu acum, de fapt?”
Când facem asta constant, copilul învață, cu timpul, nu doar că poate avea încredere în noi, ci și că poate avea încredere în sine.
Cum este afectat copilul de neînțelegerile dintre părinți? Și care ar fi cel mai important sfat al dvs. în aceasta situație?
Când sunt tensiuni între părinți, copiii le simt. Chiar dacă nu aud cearta, o simt în ton, în tăceri, în gesturi. Degeaba credem că nu își dau seama…
Și cum nu înțeleg exact ce se întâmplă, ajung să își pună întrebări: „E din cauza mea?”, „O să se despartă?”, „Pe cine trebuie să ascult?”
Pentru un copil, relația dintre părinți e sursa principală de siguranță emoțională. Când acolo apar rupturi sau neînțelegeri frecvente, copilul devine anxios, confuz, poate chiar agresiv sau retras.
Dar nu e vorba doar despre conflictele deschise care se lasă cu reproșuri sau replici acide. Și diferențele de stil parental (unul e poate mai strict, altul mai permisiv) îl pot afecta. Mai ales dacă regulile se contrazic, iar copilul nu mai înțelege ce e corect și ce nu.
Știm exemplele clasice: unul din părinți spune „DA!” la înghețată sau desene animate, când celălalt spune „E prea mult!”. Unul lasă „la liber” ora de culcare sau de masă, celălalt vrea reguli stabile. Unul spune că „bătaia e ruptă din rai” celălalt are toleranță zero la agresivitate… și tot așa.
Ce e de făcut?
Să înțelegem că nu trebuie să gândim identic. Nu e despre asta. Dar e esențial să fim aliniați în acele aspecte cruciale de care depinde echilibrul copilului, dezvoltarea lui armonioasă. Să avem discuții sincere între noi, ca părinți, despre ce vrem să transmitem copilului.
Să ne respectăm diferențele și să căutăm un teren comun.
Copiii nu cer perfecțiune. Dar au nevoie de coerență, de respect și de un sentiment clar: „Părinții mei sunt o echipă. Chiar dacă nu sunt mereu de acord, știu să colaboreze.”
Cum putem crește copii echilibrați și încrezători în era Social Media?
Subiectul impactului rețelelor de socializare și al ecranelor, în general, este unul amplu, cu numeroase ramificații. Însă voi încerca să rezum doar câteva idei esențiale, pentru a face puțină lumină.
Primul pas este să ne amintim că modelul personal e cel mai puternic exemplu. Poate copiii nu ascultă tot ce le spunem, dar observă tot ce facem. Așadar, dacă vrem să limităm timpul lor în fața ecranelor, să începem cu noi: închidem telefonul la masă, alegem o carte în locul scroll-ului fără sfârșit sau propunem o ieșire în parc. Într-o lume în care copiii cresc văzând părinți cu ochii în ecran, e de așteptat ca și ei să își dorească același lucru.
Apoi să nu uităm: conectarea emoțională e mai puternică decât orice interdicție. În loc să ne grăbim să spunem „iar stai pe telefon?”, mai bine întrebăm: „Ce-ți place la jocul ăsta?” Sau: „Cum te simți când te uiți la clipurile alea?” Când copilul simte că îl vedem cu adevărat e mai deschis să asculte și propunerile noastre. Altfel percepe și acceptă o alternativă fără ecrane de soiul unei plimbări în parc, o seară de boardgames sau o ieșire la teatru.
Un alt ingredient esențial e stabilirea unor reguli clare, de comun agreate și adaptate vârstei. Nu e despre „fără telefon de mâine” sau „doar 30 de minute, că așa am spus eu”. E despre înțelegeri de familie, despre limite puse cu blândețe, dar păstrate cu fermitate. Despre a discuta împreună:
Cât e prea mult?
Ce conținut e potrivit?
Cum mă simt înainte și după?
Evident, e la noi decizia finală, însă astfel de discuții sporesc cooperarea.
În plus, poate fi util să folosim regula celor 10 minute pentru fiecare an de vârstă (nu mai devreme de 2 ani). Așadar, la 2 ani (în cazuri excepționale), maximum 10 minute. La 3 ani – 20 de minute, și tot așa. În adolescență, limita maximă recomandată este de aproximativ 4 ore pe zi, inclusiv timpul petrecut pe ecrane pentru teme, școală online sau activități educative.
Dar dincolo de „cât” și „ce”, există un „cum” care face toată diferența: cum suntem noi lângă ei când folosesc tehnologia. Ne implicăm? Ne uităm uneori împreună la conținut? Punem întrebări? Explicăm lucruri scoase din context sau care pot fi dăunătoare? Le oferim busola valorilor noastre, mai ales atunci când ceva îi neliniștește sau nu înțeleg? Așa învață să-și formeze un filtru intern. Unul care funcționează și când noi nu mai suntem acolo să spunem „nu, îți face rău!”
În cele din urmă, tehnologia nu e inamicul. Ce contează cu adevărat e ce face copilul cu ea și cum îl ajutăm noi să crească, în același timp, conectat cu lumea digitală, dar și ancorat în realitate, în relații, în sine.
6. Care ar fi cartea ce ar trebui citită de fiecare părinte, în opinia dvs.? Și de ce?
E o întrebare simplă, în contextul discuției de azi: cartea „Nevoile reale ale copilului tău”. Și nu pentru că e scrisă de mine, ci pentru că e scrisă pe înțelesul oricărui părinte care s-a întrebat, măcar o dată „Oare fac bine ceea ce fac? Și dacă nu, cum pot face mai bine?”
În paginile ei părinții pot descoperi ce pot face pas cu pas atunci când copilul refuză să guste alimente noi, nu vrea să spună poezia la serbare, nu mai ridică ochii din telefon sau, ajuns adolescent, nu își mai deschide sufletul în fața noastră.
E, pe scurt, un manual din care putem învăța cum să gestionăm cu respect și răbdare refuzurile și lipsa de încredere în sine în copiii noștri, astfel încât să știm că am făcut tot ce ținea de noi pentru a-i crește echilibrați.
Adică să educăm și să dăm aripi unor viitori adulți pe care nu-i doboară nimic, care știu să muncească pentru ce își doresc, dar și să se bucure de fiecare zi… așa cum e ea. Pentru că nu toate zilele vor fi „roz”, însă dacă noi am sădit în ei resursele interioare necesare, ei vor ști să se ridice și să meargă mai departe. Mai mult, când creștem copii care știu că merită respect și susținere, ei vor ști să se înconjoare de oameni frumoși alături de care să crească pe toate planurile vieții.
