Vladimir McCrary – Un interviu cu modelul masculin emblematic al anilor ’90

În modă, anii 90 au venit cu exces de creativitate, spectacol, dramaturgie şi diversitate. Şi cu un personaj care, din acel moment, calcă apăsat şi cu alonjă pe podiumul celebrităţilor de rang I: supermodelul. O copertă semnată de Peter Lindbergh pentru British Vogue chiar în 1990 consfinţeşte un mănunchi de figuri feminine care, de atunci, reinventează noţiunea de fashion show: Cindy, Naomi, Linda, Tatjiana, Christi. Lor li se vor adăuga, în aceeaşi perioadă, Claudia, Yasmeen, Stephanie, Kate, Helena, Eva şi Nadja, chipuri şi trupuri iconice care vor declanşa pasiuni, vor propulsa către glorie designeri emergenţi şi o vor consolida pe cea a creatorilor deja legendari.

Top-modelul masculin este, şi el, tot o invenţie a acestei decade nebune şi dezlănţuite, dar el trăieşte… cât trăiesc trandafirii, vorba cântecului. Altfel spus, numele care astăzi mai au rezonanţă în afara cercului de insideri sunt tot ale celor care, acum douăzeci de ani, dominau pictorialele, pasarelele şi reclamele. Unii şi-au schimbat traiectoria. Cameron Alborzian, după ce a fost imaginea Guess şi fantezia Madonnei în Express Yourself, a devenit yoghin şi maestru zen. Marcus Schenkenberg şi-a reactivat faima internaţională printr-o relaţie turmentată cu Pamela Anderson. Mark Vanderloo a preferat să îşi rămână fidel lui însuşi şi onorează, în chip de guest star, branduri cu care şi-a confundat imaginea, cu Hugo Boss în frunte.

În acest grup ales pe sprânceană, doar doi bărbaţi de culoare au reuşit să ajungă până în vârful preferinţelor designer-ilor şi fotografilor: Tyson Beckford – ani de zile una din feţele Ralph Lauren şi răsfăţatul videoclipurilor liricoide (mai ţineţi minte Un-break My Heart al lui Toni Braxton?) şi Vladimir McCrary. Colosul de 2,02 metri, cu tatuaje inscripţionate pe muşchii bine conturaţi, a fost, timp de peste un deceniu, una dintre bombele de testosteron cu efect imediat din prezentările Jean Paul Gaultier, Thierry Mugler, Francesco Smalto, Karl Lagerfeld. O campanie incandescentă pentru Versace i-a văzut statura sculpturală… înnobilată de un stiletto roşu, mascând exact ce… ar fi fost mai vizibil. La aniversarea primilor zece ani ai casei Mugler, a apărut în vedetă, în colanţi de latex auriu, alături de Kabuki Starshine. Contrastul dintre masculinitatea lui debordantă şi deschiderea spre cameleonism l-a făcut preferatul lui Gaultier – care i-a drapat fuste statement peste fizicul impresionant – şi al fotografilor David LaChapelle şi Ellen von Unwerth. Mark Romanek l-a ales pentru rolul unui neo-şaman în videoclipul Bedtime Story al Madonnei, Luc Besson i-a încredinţat o apariţie scurtă, dar marcantă în Al Cincilea Element.

Vladimir are astăzi 49 de ani, îşi desenează propriul brand vestimentar (Yellowbone 68), scrie, fotografiază, defilează, dar, cel mai important, este tatăl plin de tandreţe a trei fete frumoase. Printr-un concurs de împrejurări care, el însuşi, ar face subiectul unui articol, am ajuns să ne cunoaştem, iar o conversaţie începută pe Instagram s-a transformat într-un amplu interviu la telefon, primul în care McCrary vorbeşte pe şleau despre ce nu se vede în culisele industriei modei.

Prenumele tău are o rezonanţă est-europeană paradoxală. De unde vine?

Vladimir McCrary: După ce m-a născut, mama nu avea încă niciun nume pentru mine. Într-o zi, l-a văzut la televizor pe marele pianist Vladimir Horowitz. A fost atât de impresionată de el, încât i-a spus lui tata că acesta va fi numele meu. I-a mai spus că speră ca şi eu să ajung cineva important, precum Horowitz.

Şi ai ajuns, mai târziu, unul dintre foarte puţinele top-modele masculine de talie mondială. Cine a văzut primul potenţialul tău?

Vladimir McCrary: Eu am ajuns la Los Angeles cu o bursă sportivă. Jucam baschet la nivel profesionist. Nu m-am gândit nicio clipă că aş putea fi model. Nu aveam şi nu am un chip frumos. Pe de altă parte, a fi model nu înseamnă a fi frumos, ci a fi tu, cu tot ce ai mai reprezentativ, într-un grup de femei sau de bărbaţi. Eu nu mă gândesc la mine ca la o imagine, ci ca la o persoană normală. Ok, vei spune, dar foarte puţini arată ca tine. De acord. În schimb, toţi facem acelaşi lucru: muncim ca să ne hrănim familia, iar, dacă suntem în lumea artei, ca să ne reinventăm zilnic. Eu vorbesc pentru mine, dar şi în numele unei comunităţi care a fost mereu strâns legată de artă. Din acest punct de vedere, cel mai important a fost să îmi păstrez identitatea. Dă la o parte prestigiul, banii, faima – ce-o fi aia?, uită-te bine în oglindă şi întreabă-te: dincolo de meseria ta, tu cine naiba eşti? Ca să mă întorc la întrebarea ta, sigur că felul în care arătam – înalt, definit, atletic – era un avantaj pentru baschet. Pe de altă parte, moda era o lume aproape integral albă, despre care eu, un negru, nu ştiam nimic. Eram un ignorant, credeam că toţi sunt gay, când, de fapt, toţi eram oameni – frumoşi, urâţi, ciudaţi, nu contează – care încercam să ne definim o imagine. Eu asta am făcut: toată viaţa mi-am promovat imaginea, trăsăturile, trupul. Toate sunt fragmente ale persoanei mele creative. Mulţi agenţi s-au uitat la mine şi au spus „mda, un alt bărbat negru şi mare, mă laşi?”. Excepţie a făcut o femeie minunată, Geraldine, de la PH1 Models. Eu aveam 25-26 de ani, ea era la început, nu ar fi fost nicio dramă dacă o dădea în bară cu mine. Am fost la un casting pentru Jean-Paul Gaultier, iar cariera mea şi-a luat zborul.

Tu şi Tyson Beckford aţi fost singurii bărbaţi negri care au atins succesul mondial în această profesie. Naomi Campbell a spus de mai multe ori că totul era mai greu pentru un model de culoare, chiar şi în acei ani 90, când discriminarea părea o realitate lăsată în urmă…

Vladimir McCrary: Marius, asta se întâmplă din anii ’20 şi până astăzi. Niciodată un model de culoare nu a avut răgazul de a creşte, de a se dezvolta. Când eram solicitaţi, noi trebuia să fim acolo, în cea mai bună formă posibilă. La asta se referă Naomi.

Nu ai avut reţineri în a poza nud pentru Versace sau de a purta fustă pentru Gaultier. Ce ţi-a dat încredere în tine?

Vladimir McCrary: Dacă te uiţi la ceea ce am făcut până acum, vei vedea provocare, forţă şi metamorfoză. Corpul meu se schimbă, chipul se schimbă, hainele se schimbă şi ele. Pe de altă parte, e posibil ca şi peste treizeci de ani pozele mele să fie la fel de puternice. Ştii de ce? Pentru că tot ce am făcut a fost sincer şi asumat. Eu nu spun că sunt un icon, dar, dacă cineva mă vede aşa, este pentru că am făcut mereu lucruri credibile, pe care le-am simţit total. Nu am făcut nimic ca să îi impresionez pe alţii, ci numai pe mine. Şi azi, când pun picioarele pe podea în fiecare dimineaţă, îmi spun „Vladimir, azi cum o să mă impresionezi?”

Vorbim despre anii 90, un timp al exceselor, al figurilor şi ideilor exacerbate, al strălucirii, al unei sexualităţi intense. Fiind acolo, în mijlocul acestui veritabil vârtej care este moda, cum ai reuşit să îţi ţii capul la suprafaţă?

Vladimir McCrary: Îmi place că spui asta, iar eu te voi completa: anii ’90 nu se vor mai întoarce. Ai avut un grup select feminin şi un grup încă şi mai restrâns de bărbaţi. Tyson a fost uriaş în America, nu neapărat şi în afara ei. Eu, pe de altă parte, din cauza staturii mele, dar şi din cauza culorii pielii – care e, mai degrabă, mulatră – nu am fost pe placul multor branduri americane, care doreau să se asocieze cu un bărbat negru ca la carte. Unii au vrut să îmi aplice un machiaj mai închis, alţii au vrut să mă încadreze în parametrii lor, alţii m-au chemat în continuare la castinguri, ceea ce am refuzat mereu. Mi-am stabilit singur o cotă, inclusiv un onorariu. Asta le-am spus tuturor celor care au dorit să lucreze cu mine: „Plăteşti onorariul meu şi îl vei avea pe autenticul Vladimir McCrary, nu o variantă diluată a lui.” Nu am fost o divă, nu am fost nici o secătură. Am fost un bărbat care le-a spus mereu celorlalţi: „Dacă ai venit la mine, înseamnă că îţi pot duce ideile la un nivel superior. Plăteşte-mă corect pentru asta.” Anii ’90 au fost perioada care ne-a dat voie să fim noi înşine. Nu era cazul de niciun artificiu care să ne fabrice. Naomi, Christi, Helena, noi toţi ne-am prezentat aşa cum eram. Ce se întâmplă azi? Multe branduri îi iau pe aceşti copii şi îi toarnă în nişte tipare, după cum vrea clientul sau directorul de creaţie. Mulţi se pierd, ceea ce mă face să spun că moda nu e pentru cei tineri. E o lume câinească, cu pedofili, cu multe femei care profită de aceşti adolescenţi. Sexul vinde, asta e clar, dar trebuie să ştii cum să te foloseşti de el în mod creativ şi, cel mai important, respectuos. Dacă, însă, nu ai scrupule şi îţi deschizi picioarele imediat şi oricui, atunci da, s-ar putea să câştigi multe castinguri, dar nu vei fi nicicând prea departe de canapeaua pe care le-ai câştigat, de fapt. Te culci cu agenţii? Foarte bine, dar asta nu îţi va aduce o carieră şi, în niciun caz, respectul cuiva. Cred că vorbesc în numele colegilor mei de generaţie când spun că pe noi nu ne-a fabricat nimeni. Eu, unul, nu i-am spus niciodată unui fotograf cum să mă pozeze. Am intrat într-o secvenţă de atmosferă în care eu am fost suveranul propriei mele persoane şi propriei mele stări. Asta vezi, de fapt, în pozele mele.

Ce designer nu ai refuzat niciodată, pentru că aţi fost mereu pe aceeaşi lungime de undă?

Vladimir McCrary: Francesco Smalto. Cu Gaultier aveam mereu experienţe diverse, jucăuşe, descătuşate, provocatoare, aproape spirituale. Pe de altă parte, când îmbrăcam costumele Smalto, simţeam clasa, stilul. Gaultier era un boem desăvârşit, Smalto era first class. Totul era făcut pentru mine, până la şosete şi pantofi, iar când ai hainele gândite pe trupul tău, asta te face să le porţi ca pe a doua piele. Şi, Marius, dă-mi voie să îţi spun ceea ce defineşte modelul din acea perioadă: niciuna dintre hainele acelea nu m-a purtat pe mine, ci eu le-am purtat pe ele. Niciun designer nu a croit cariera mea, după cum nici eu nu am influenţat-o pe a lui. Ne-am folosit unii de alţii în proporţii egale, am fost parteneri în a construi ceva.

Cum a fost videoclipul Madonnei, Bedtime Story?

Vladimir McCrary: Mark Romanek e un tip cumsecade. Madonna a fost… Madonna.

Asta e bine sau e rău?

Vladimir McCrary: Pur şi simplu, Madonna. Pe de altă parte, nimeni, niciodată, bărbat sau femeie, nu şi-a permis să fie arogant sau ticălos cu mine. Nu cu mine. Asta le spun şi fetelor mele: atâta vreme cât eşti foarte clar cu privire la limitele tale, oamenii nu le vor încălca. Poate vor încerca, dar nu le vei da spaţiul în care să îşi piardă respectul faţă de tine. Eu nu mă uit aproape deloc la televizor. Îi mai dau drumul când şi când la ştiri, numai ca să văd ură, disperare şi exterminare. Nu vreau să am o voce politică. Vocea mea este a unui tată, în primul rând, care trebuie să îşi crească în acestă lume murdară copiii. Odată ce îţi pierzi capacitatea de a vorbi respectuos şi răspicat, ţi-ai pierdut vocea.

Dacă vreuna dintre fetele tale ar vrea să intre în lumea modelingului, ce i-ai spune?

Vladimir McCrary: E interesant că mă întrebi asta. Fata mea cea mare are douăzeci de ani, e frumoasă – ai văzut-o în poze – are 1.88 m şi e foarte serioasă. Nu ştie încă exact ce vrea, dar ştie clar ce nu vrea. Asta e bine. Eu nu le amăgesc pe fetele mele. Dacă n-o să le spună tatăl lor adevărul, cine o va face? Cineva de pe stradă? Un amic? Societatea? Nu. Eu trebuie să o fac, chiar şi când e crud. Aşa i-am spus şi ei, pentru că evident că m-a întrebat. Ce i-am răspuns? Că orice va dori să facă, tatăl ei îi va fi alături. O va face, însă, cu propriul ei nume, nu sprijinindu-se de al meu. Şi am mai întrebat-o: „Eşti gata să faci sex cu un bărbat sau cu o femeie pe care nu o cunoşti? Eşti gata să îţi scoţi hainele în faţa unor străini? Eşti gata să intri într-o lume în care mulţi bărbaţi şi unele femei spun şi fac cele mai lipsite de respect fapte? Eşti gata să străbaţi kilometri de la un casting la altul, să munceşti, iar agentul tău să facă mai mulţi bani decât tine? Dacă eşti gata pentru toate astea, apucă-te de modeling.” Moda nu e un joc. Sincer, Marius, moda nu e frumoasă deloc. Nici industria cinematografică, nici cea muzicală. Arta nu mai e frumoasă. Nu sunt negativist. Sunt doar un om care trăieşte şi va muri cu echilibrul în braţe. Nu mă interesează să am eu dreptate. Echilibrul trebuie să dicteze dreptatea.

Şi ce ţi-a răspuns fiica ta?

Vladimir McCrary: Ha! Nu prea i-a plăcut! Moda este un mediu care profită de tinereţe, de naivitate şi încearcă să schimbe o persoană după cum dictează unul sau altul. E păcat că asta se cheamă, încă, artă. Eu scriu, ca să scap de aceste gânduri. Scriu lucruri în care îmi desfac camerele adânci ale sufletului şi oricine mă citeşte are dreptul să se recunoască şi să se oglindească. Nu vei fi niciodată eu, dar vei vedea întotdeauna în mine puţin din tine.

Te costă sinceritatea asta?

Vladimir McCrary: Când te duci la un restaurant, nu îl vezi pe chef, ci îl judeci după mâncarea pe care o face. Când vii la un show şi mă vezi pe catwalk doar în chiloţi, îmi vezi tot trupul, cu toate cicatricele, toate arsurile, tot timpul trecut peste el. Nu pot să mă mint pe mine însumi. Cum aş mai fi sincer cu ceilalţi?

Ai 49 de ani. Te sperie trecerea timpului?

Vladimir McCrary: Ce e ăla timp? Eu sunt deasupra lui (râde cu poftă). Îmi place părul meu cărunt. Îmi plac ridurile mele. Îmi plac cicatricele pe care le am în suflet. Îmi îmbrăţişez suferinţele şi durerile, pentru că în ele stă bărbăţia mea. Fără ele, cum aş putea ştii că am trăit? Cum le-aş putea vorbi fetelor mele despre viaţă? Timp. Mă afectează? Nu. Sunt conştient de trecerea lui? Fireşte. Dar nu am nicio grabă. Trăiesc timpul în felul meu.

Dacă ţi-ar propune cineva astăzi, ai reface faimoasa campanie Versace în care apari nud?

Vladimir McCrary: Absolut. Doar că aş face-o altfel. Eu nu m-am considerat dezbrăcat, ci doar acoperit într-un alt tip de veşmânt: pielea mea. Sunt mai în vârstă, am copii. Mi-aş arăta corpul, dar nu la fel. Mi-ar plăcea mult să fac o şedinţă foto cu fetele mele, pentru ca lumea să vadă evoluţia unui model masculin de culoare. Tyson şi cu mine am rămas şi azi singurii cunoscuţi, dar povestea noastră nu a fost niciodată spusă. Reformulez: povestea mea nu a fost niciodată spusă. Cred că e important pentru modelele tinere să ştie ce înseamnă să trăieşti cu limite clare şi să nu permiţi nimănui să le calce în picioare. Le spun fetelor din industrie: Ţineţi-vă picioarele strânse. Păstraţi-vă tinereţea. Dacă vă aratăţi fundurile la şaptesprezece ani şi nu visaţi decât să adăugaţi cuvântul „top” celui de „model”, nu aţi înţeles nimic. Top model înseamnă să fii provocatoare, cameleonică, atrăgătoare, dar curată la interior şi la exterior. Ştim amândoi câte fete sunt dispuse să facă absolut orice pentru a fi top, pentru a avea un nume. Îl vor avea. Va fi un nume pătat. Numele meu nu a fost niciodată pătat. Şi eu vreau să îmi continui cariera. Cum aleg să o fac? Sunt acelaşi, doar că îmi pun alte faţete în lumină: gătesc, scriu, joc, pozez şi sunt tată. Toate aceste faţete mă construiesc. Oamenii ca mine au nevoie de oameni ca tine, ca să ne spună povestea mai departe. Oameni ca tine fac ca ceilalţi să vadă persoana reală din spatele fotografiei.

Text de Marius Constantinescu, foto: arhiva personală a lui Vladimir McCrary.