Noemi Meilman: „Cred că doar umanitatea poate salva specia umană”

Nu se atașează de obiecte, ci de oameni. Militează activ pentru egalitate de drepturi și cauzele animalelor. A făcut armata în Israel. A lucrat în PR, în presă, în diplomație, în domeniul artei și culturii. Este antreprenoare și mama lui Avi. Este efervescentă și de un optimism contagios. Este Noemi Meilman. 

Ne știm de mulți ani, din presă. Am lucrat împreună la același trust media, ne-am întâlnit adesea la evenimente. O urmăresc pe rețelele de socializare și o admir pentru cum pare că nu obosește niciodată să facă bine sau să-l dea mai departe. Îmi plac proiectele sale creative și proaspete. Și cum știe să aducă bucurie dintr-o simplă idee. Îmi place, mai ales, felul în care i se luminează chipul când râde. Și râde tot timpul. Îmi place că e genul acela de persoană pe care simți că o cunoști de-o viață, chiar dacă ai întâlnit-o de numai cinci minute. 

Cum a început povestea românească a familiei tale?

Suntem o familie de nomazi și se pare că prindem greu rădăcini într-un loc. Știu de la mama (partea mea evreiască) faptul că Omama (bunica maternă) s-a născut în Polonia (zona care făcea parte din Imperiul Austro-Ungar. Oma vorbea germana la perfecție). Opapa, bunicul matern, s-a născut la Tulcea și și-a trăit copilăria și adolescența la Constanța, dar familia lui e de proveniență poloneză și se pare că și turcă, puțin, pe linie paternă.

Din partea tatălui meu, am în sânge un melanj de sârbi (bunica) și se pare că și ceva greci și macedoni (pe linia bunicului).

Ce ai moștenit de la fiecare? Și cum te-a ajutat asta în viață?

Am moștenit în primul rând să nu mă leg sufletește de obiecte. Familiile mele au pierdut case, au lăsat în urmă totul, în multe etape ale vieții. Au păstrat poze, mici obiecte „de suflet” nu neapărat valoroase material, ci mai degrabă sentimental. Paradoxul este că, în toate casele prin care am stat, am adunat mereu multe lucruri, dar am renunțat la multe dintre ele foarte ușor.

De la tata am învățat diplomația, deși, uneori, mai ales în ultimii ani, nu mi-a fost de folos în situații importante din viața mea. Cred că abia acum am ajuns la vârsta la care ar trebui să mă întorc mai mult în trecutul familiei mele și să extrag de acolo ceea ce mă va ajuta să îmi trăiesc următorii ani de viață. 

De mama ta te leagă o relație specială. Vă urmăresc adesea în fotografii zâmbind, simțindu-vă bine una în compania celeilalte. Totuși, ea este în Israel și tu în România. Cum ai luat decizia de a te întoarce în țară? 

Cu mama am trecut prin emigrarea din iulie 1989. Aveam 16 ani și jumătate, mama avea 43 de ani. 

Mama Geta Pavel (hashtag) m-a învățat să am curajul să merg mai departe și niciodată să nu depind de nimeni financiar. Tot de la mama am învățat să mă bazez doar pe mine și să am 1-2 job-uri în paralel, că nu se știe niciodată…

În România, ea a terminat Filologie, română-franceză și a făcut și Școala Populară de Artă iar în Israel a predat (și mai predă și acum) balet, dans modern și dramă creativă.

M-am întors in România destul de repede, chiar în luna în care m-am liberat din IDF – Israeli Defense Force (septembrie 1993). Primisem o bursă din partea Fundației Culturale Române pentru că scriam poezie și proză și am venit la București, direct la Facultatea de Drept. 

Știu că în Israel armata este obligatorie și pentru fete și pentru băieți și că nici tu nu ai scăpat de ea. Cum a fost pentru tine acea perioadă și cu ce ai rămas de atunci, cum te-a schimbat?

Armata a fost o școală foarte bună pentru mine. Am învățat mai bine limba ebraică, mai ales slang-ul. Mi-am făcut prieteni, am avut și un comandant fost emigrant din România, foarte de treabă, Iulian Segal. Am învățat să fiu mai rapidă și să mă trezesc foarte devreme dimineața. 

Nu cred că am mai scris asta într-un interviu, dar în perioada armatei am dansat cel mai mult. 

În timpul liceului am tras tare să învăț limba, să îmi iau examenele de bac cu note mari, așa că nu am avut mult timp de distracție. Dar în armată, mai ales după ce am fost repartizată la unitatea unde mi-am petrecut un an și 8 luni (primele două luni au fost de instrucție și de curs), programul meu era ca un job: trezit la 5 dimineața, drumul spre unitate (navetă în toată regula), o oră și jumătate dus, o oră și jumătate întors. Seara, când ajungeam acasă, scoteam cățeii la plimbare, apoi mă îmbrăcam „în civil” și mergeam cu gașca la dans. Erau în anii ’90 de început niște discoteci foarte mișto în kibbutzurile din nordul Israelului (ai mei locuiesc la Akko, oraș care face parte din patrimoniul Unesco). Dansam până pe la 2 dimineața, mai ales pe ritmurile Eurythmics – Love is a stranger sau Walking on Broken Glass sau pe hit-urile lui Elton John și tot ce s-a mai lansat dansant în anii 1991-1993. Făceam asta de 2-3 ori pe săptămână. Dormeam puțin, dar eram fresh a doua zi și dormeam în autobus până ajungeam la unitatea mea de tancuri…

Înapoi, în țară, cum ai ajuns de la un job la Ambasada Israelului, la o carieră în presă, apoi la antreprenoriat? Nu era mai safe la Ambasadă? 

Ambasada Israel a fost locul în care am stat cel mai mult, ca loc de muncă: 8 ani, cu o pauză mică de 2 luni petrecute în Israel, acasă, între primii 4 și ceilalți 4 ani. Când intrasem prima oară în clădirea din Dr. Burghelea 5, în 1986, când am fost în vizită în Israel prima dată, mi-am zis că într-o zi o să lucrez acolo. Și s-a întâmplat în 1995, printr-un context fericit: consulul de atunci nu știa o boabă de română și căuta o asistentă care să știe și ebraică și română, cetățean israelian. Eu am fost cetățeana. Am început ca asistentă și apoi am trecut la departamentul vize (pe atunci, cetățenii români aveau nevoie de viză), pașapoarte și alte administrative. 

I-am dat viză și Andreei Esca, și tenismanului Andrei Pavel și lunga listă continuă. 

Nu am mai putut să rămân la ambasadă cu statut de angajat străin (e o regulă a Ministerului de Externe din Israel) și atunci a trebuit să schimb domeniul. Am lucrat în publicitate, la Saatchi & Saatchi, la departamentul PR, între 2003-2006, loc în care am cunoscut designeri români, press people, a fost decada de aur a publicității clasice și a revistelor regine. În acei ani era un singur site de modă si beauty, cel al Danielei Kammrath, unde colabora și Ovidiu Buta. Apoi au fost Tabu, Harper’s BAZAAR și Cosmopolitan, a fost The Place Concept Store, a fost începutul meu ca freelancer și au fost multe, multe proiecte frumoase.  

Ce face Noemi în prezent, care-ți sunt proiectele? 

În acest moment și deja din 2016 sunt co-owner al @thestation.ro, alături de @adrianachiper, pe care am cunoscut-o în perioada mea The Place si am avut împreună câteva colaborări, până să decidem să înființăm mica noastră agenție de PR. Am avut bucuria să lansăm de-a lungul timpului multe branduri românești devenite darlings și majoritatea sunt sustenabile și multe ne sunt foarte dragi. 

Știu că te ocupi și de promovarea artei. Cât e de challenging acest domeniu, având în vedere că arta în România era o provocare și pe timp de „pace”, dară-mi-te de când cu războiul cu inamicul „invizibil”, mai precis, de când cu pandemia?

Am colaborat, împreună cu Adriana, cu @halucinarium, o galerie de artă care în prezent a devenit un concept ce are legătură tot cu sustenabilitatea și e un liant între artiști și branduri. Dar am promovat și promovez ongoing artiști români care îmi plac. Din luna iulie a acestui an colaborez cu Muzeul Național de Artă Contemporană, fiind implicată în selecția obiectelor și cărților care se vând în micul shop al muzeului. La anul vor exista și obiecte proprii, imprimate cu lucrări din muzeu. To be continued.

Ai lansat, de-a lungul timpului, o serie de proiecte personale, de la agende, la „cămăși de vacanță” și chiar o linie de îmbrăcăminte. Cum îți vin ideile, care îți este cea mai dragă?

Carnetele – pentru că sunt omul care ia notițe. Îmi place să scriu acolo idei, to do’s, liste de tot felul. Carnetele se vând pe @moleculef, care mi-a creat acolo o adevărată secțiune de #papetariidelanoemi.

Linia de îmbrăcăminte este o colaborare cu unul dintre cei mai buni prieteni & partner in many projects, Robert Rațiu (@adevaratul_robert) și brandul de tricotaje clujean @demira.ro. The Hug este omagiul nostru adus iubirii, prieteniei și drepturilor egale și a fost lansată chiar în 2018, anul infamului referendum.

Cămașa albă de vacanță este colaborarea mea cu Alina Rachieru de la @pineberryshirts și, din 2016 și până în prezent am scos trei serii de cămăși. Ultima, „Surreal Times”, a fost lansată chiar în 2020, în timpul carantinei.

Anul acesta am lansat și prosopul Surreal Times, cu un colaj creat de mine. În timpul carantinei, am redescoperit colajele. Este o activitate care mă relaxează. 

Un alt proiect drag este @bookcovertee, care, deși e într-un hiatus deja de 5 ani, va fi relansat în 2022, cu o nouă serie de tricouri, un proiect 100% caritabil – toți banii merg către adăpostul Iubirrre al lui @redpandaromania.

Cum îți selectezi colaborările? 

Vin de la sine. Nu e nimic programat neapărat. În general, cum se naște o idee, o și pun în practică. I have my circle of trust. ☺

Ești o apărătoare neobosită a drepturilor comunității LGBTQ. Cum te-ai apropiat de această comunitate și ce crezi că ar mai trebui îmbunătățit în România în materie de drepturi egale? 

Încă din armată am avut colegi din comunitatea LGBTQ+ și apoi, de-a lungul timpului, mi-am făcut prieteni foarte buni, mulți dintre ei activiști la @mozaiqlgbt sau @acceptromania. 

Este ceva firesc să militez pentru drepturi egale, nu mi s-a părut niciodată ca fac ceva special. În primul rând, trebuie recunoscut parteneriatul civil, pentru ca partenerii să se bucure de aceleași drepturi ca și cei din familiile formate dintr-o femeie și un bărbat.

Recunoașterea parteneriatului civil este un prim pas și iată, acum câteva zile, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a decis că părinții de același sex și copiii lor trebuie să fie recunoscuți ca o familie în toate statele UE. (sursa @viceromania).

Atunci când te întorci în Israel, care sunt locurile tale de suflet?

Tel Aviv este orașul în care mă întorc cu drag, de fiecare dată. Gordon Beach, Dizzengoff Street, Muzeul de Artă Modernă, Neveh Tzedek, Jaffa sunt locuri tare iubite de mine, în orașul care nu doarme niciodată. Acasă, la Akko sau Grădina Bahai de lângă Akko. Muzeul de Artă din Haifa, cu expoziții excelent curatoriate. Mai e Caesarea, locul în care am ajuns prima dată în 1986 și am avut senzația că am mai fost acolo în altă viață.

Te gândești să te muți definitiv acolo, la un moment dat?

Da, la pensie. Vreau să trăiesc la mare. Am experimentat asta în primul nostru apartament la Akko, când am locuit într-un bloc aflat chiar la malul mării. Era superb să mă trezesc dimineața și să văd o felie de plajă sălbatică și apoi largul infinit al Mediteranei…

Din 2013, ești și mamă. Cum s-a întâmplat întâlnirea cu Avi, băiețelul tău?

Sunt mama lui Avi din decembrie 2013. A fost primul copil văzut și la el m-am oprit, la Avi, care anul acesta, în august, a împlinit 11 ani. Cred că cel mai relevant este primul lui interviu serios, pentru @pagina depsihologie, care este aici: https://www.youtube.com/watch?v=WxKjMICwWoY&t=18s 

Cum te-a schimbat Avi? Dar tu pe el? Care este relația voastră în prezent?

O, la început am simțit că toată viața mea s-a schimbat. Când lucrezi în domeniul în care activez eu, cu un program atât de haotic și de încărcat, când nu ai bonă și nici bunicii nu sunt aproape, este destul de greu. Dar, iată, ne-am adaptat din mers. Și pentru că Avi este un copil rezilient și înțelept. Avem o relație ca orice relație mamă-fiu. Ne și ciondănim, dar la finalul zilei everything is ok. Nu sunt o mamă perfectă, dar cine este? 

Care sunt cauzele în care crezi? Știu că și relația ta cu animalele este una foarte specială. 🙂

Cred că doar umanitatea poate salva specia umană. Iar asta nu poate să rămână la faza de enunț, ci și la pus în practică. Cred că avem multe de învățat de la animale. 

Uite, militez pentru stoparea transportului de animale vii. Militez pentru practicile cele mai puțin dureroase în sacrificiul animalelor crescute pentru carne și pentru condiții civilizate pentru acestea în crescătorii. Militez pentru adopția animalelor fără stăpân și pentru controlul caniselor și pentru protecția animalelor, în general. Cruzimea asupra animalelor există iar aceste fapte sunt prea rar sancționate. Militez pentru o campanie națională de sterilizare a câinilor și pisicilor. 

Campaniile anului, pentru mine sunt două: weekendurile în care @aspa_bucuresti a organizat târguri de adopție, și în care s-au implicat multe nume sonore, printre care Marius Manole, Adrian Nartea și alți actori din echipa serialului Vlad de pe Pro TV.  Campania inițiată de echipa @protectiaanimalelorcji, „Umple golul din viața ta” este memorabilă: să convingi Liga Profesionistă de Fotbal ca înainte de fiecare meci, fotbaliștii să țină în brațe un cățel, să dai spre adopție aproape 200 de câini și 26 de pisici e un pas important și un awareness formidabil. @norahategan este unul dintre voluntarii implicați și mi-ar plăcea să o cunosc și pe @hildetudora, șefa departamentului pentru Protecția Animalelor din Consiliul Județean Ilfov. Ea este cea care a inițiat acest proiect și mă bucur mult că a fost promovat de multe posturi de televiziune.  

Ce faci atunci când vrei să-ți tragi un pic sufletul? 

Citesc. Mă relaxează mult. Dar, uite, anul trecut nu prea mi-a ieșit. A fost un an destul de greu, dar… noroc că am recuperat cu scurta vacanță de iarnă.

Cum arată zilele festive într-o familie cosmopolită? 

Tradiții culinare, cățeii noștri minunați, vacanțe la mare, sau pur și simplu fiecare face ce îi place cel mai mult.

Ce-ți dorești pentru 2022, anul care de-abia a început? 

Vreau să am mai multă liniște, să pot să îmi adun gândurile, să am mai mult timp pentru mine și să nu mă simt vinovată pentru asta. Am învățat că dacă sunt eu bine cu mine, pot să fiu bine și cu Avi și cu cei dragi din jurul meu. Și uite așa, poate sunt luată în serios de cei de la care mă aștept să mă ia în serios. ☺ „Respect”, vorba Arethei Franklin. 

Foto: arhiva personală