Iarina Taban, Ajungem MARI: „Nevoile copiilor din centrele de plasament nu se opresc la lucruri materiale”

Iarina este fondatoarea organizației Ajungem MARI, care oferă sprijin celor abandonați de familie. În șase ani, 2.500 de copii și tineri din centrele de plasament au fost sprininți constant.

Interviu de Adriana Moscu

Cinci proiecte permanente în București și alte 24 de județe. Cursuri și ateliere, excursii, tabere, un centru educațional, psihoterapie, logopedie, mentorat, consiliere vocațională, educație pentru sănătate și financiară. Nu mai puțin de 7.800 de vountari Ajungem MARI au oferit copiilor din timpul și știința lor, în peste 420.000 de ore de voluntariat. „Obiectivul nostru este să îi vedem pe toți acești copii la casa lor, independenți, împliniți, împăcăți cu trecutul lor și responsabili de viitorul lor”, explică fondatoarea.

Iarina, conduci un ONG. Ai lucrat dintotdeauna în domeniu? Dacă nu, cum ai făcut trecerea? Ce te-a motivat?

Dorința de a ajuta și de a face ceva cu sens a fost mereu acolo. Am studiat marketing și relații publice și am făcut intership-uri în timpul facultății în mai multe companii, însă nu mi-am găsit locul promovând produse sau servicii în care nu credeam. Am lucrat apoi într-o asociație unde voluntarii îi învățau engleză pe copiii din medii defavorizate și am devenit și mai motivată văzând rezultatele lor. Copiii evoluau, căpătau curaj în comunicare, îndrăzneau să-și exprime părerile și se înțelegeau mai bine unii cu ceilalți. Și toate acestea datorită muncii unor tineri voluntari inimoși și creativi. Așa mi-am dat seama că, de fapt, vreau să ajut copiii cu vulnerabilități să-și depășească barierele sociale și să se dezvolte, să capete încredere în ei având alături modele, oameni care să îi încurajeze, să le transmită valorile lor și să le deschidă oportunități. Iar copiii pe care i-am observat foarte vulnerabili au fost cei din centrele de plasament. Așa s-a născut programul Ajungem MARI.     

Povestește-ne mai multe despre ce se întâmplă la Ajungem MARI. Pe cine ajutați să ajungă mare? Și ce înseamnă, dincolo de evidență, să ajungi mare? 🙂

Ajungem MARI este un program educațional pentru copiii și tinerii instituționalizați din centrele de plasament, din casele și apartamentele de tip familial, dar și pentru copiii din medii defavorizate. Lucrăm în prezent cu 2.500 de copii și tineri din București și 24 de județe. Obiectivul nostru este să îi vedem pe toți acești copii la casa lor, independenți, împliniți, împăcăți cu trecutul lor și responsabili de viitorul lor. Vrem să aibă acces la oportunități pentru dezvoltare, la bucurie și la afecțiune. Unul dintre voluntarii noștri zicea că vrea să fie chemat peste ani la nunțile băieților cu care lucrează și să îi vadă fericiți și înconjurați de oameni dragi.

Care este rolul tău în asociație? Cum gândești programele? 

Proiectele noastre pornesc de la nevoile copiilor și tinerilor cu care lucrăm. Momentam, avem cinci proiecte permanente care se desfășoară pe termen nelimitat și pentru care încercăm să diversificăm metodele de finanțare, pentru a evita riscul de a pierde un finanțator și a opri activitățile. Cel mai important proiect permanent este „Dă-ți pasiunea mai departe!”, prin care voluntarii susțin săptămânal în centrele de plasament ateliere interactive de pregătire și recuperare școlară, de cultură generală sau de dezvoltare a abilităților. Înainte de starea de urgență, 1.600 de voluntari mergeau săptămânal în centrele de plasament.

Fiecare voluntar își alege domeniile preferate și, în funcție de nevoile copiilor din fiecare centru, poate susține ateliere de limba română, matematică, limba engleză, geografie, biologie, fotografie, pictură etc. Am creat și suporturi de curs interctive și jucăușe, adaptate special pentru copiii din centrele de plasament, de utilizare a calculatorului, educație pentru sănătate, educație civică, siguranță online, educație financiară și antreprenorială.

Un alt proiect permanent este „Prinde formă!”, unde includem cursurile vocaționale, psihoterapie individuală și de grup, logopedia, terapia prin joc și diverse ateliere de dezvoltare personală. Proiectul „Îndrăznește să visezi!” este dedicat adolescenților și include consiliere vocațională, burse pentru cursuri de calificare, burse pentru școala de șoferi, vizite de orientare profesională în diferite locuri de muncă, iar acum pregătim un ghid de viață independentă pentru tinerii care urmează să iasă din sistem.

Ultimele două proiecte sunt axate pe activități în afara centrelor, „Explorator pentru o zi” și „Vacanța (te face) MARE”, prin care organizăm peste 1.000 de ieșiri educative și excursii anual și tabere de dezvoltare personală la munte sau la mare.

Managemantul unui ONG este destul de complex, având în vedere multitudinea variabilelor care intervin în implementarea proiectelor. Trebuie identificate și urmărite obiective, bugete, surse de finanțare, modalitățile de comunicare internă și externă. Trebuie obținut climatul motivațional care să îi mențină implicați pe voluntari și să îi conducă pe copii pe drumul cel bun. Când lucrezi într-un ONG, înveți să faci de toate, de la contabilitate la pictarea bannerelor pentru evenimente, mai ales la început, când nu ai resurse financiare pentru colaboratori. De câțiva ani, am reușit să mai creștem echipa și să ne împărțim mai bine rolurile. Eu mă ocup în principal de conturarea proiectelor, stabilirea și urmărirea obiectivelor, fundraising și comunicare, iar pentru managementul voluntarilor lucrez cu o echipa de coordonatori și psihologi.

Cine sunt ajutoarele tale și cum poate cineva să lucreze în ONG-ul vostru?

Inima Ajungem MARI pulsează prin energia voluntarilor noștri. Ei au vârste de la 16 până la peste 70 de ani și provin din mai toate domeniile. Dacă la începutul programului aveam în echipă mai mulți tineri liceeni și studenți, acum media de vârstă cred că este 30-40 de ani. Cel mai important este ca voluntarii, indiferent de vârstă, să fie motivați să ajute copiii. Observăm la training-urile pentru noii voluntari că mulți dintre ei au vizitat în trecut un centru de plasament, în general pentru a le aduce copiilor cadouri. Și mulți ne mărturisesc că, primind îmbrățișările copiilor și văzând bucuria lor de a se juca și a povesti cu cineva nou, au înțeles că nevoile copiilor din centrele de plasament nu se opresc la lucruri materiale. Și iată că s-au întors să le fie alături pe termen lung.

Ce povești de viață ai adunat de la voluntari și de la copii? Care te-au marcat cel mai mult?

Mă bucură enorm poveștile voluntarilor care adoptă un copil după ce văd câtă nevoie au copiii din centre de ocrotire și de iubire. Este cea mai frumoasă salvare, pentru că în sistem acești copii se pot pierde ușor.

Sunt impresionante și poveștile prieteniilor și relațiilor pe termen lung create între copii și voluntari. O voluntară din Mureș și-a asumat rolul de mentor al unei tinere la ieșirea acesteia din sistem. A ajutat-o să facă primii pași spre independență, să își găsească o locuință și un loc de muncă. Acum sunt nedespărțite și fac împreună voluntariat la copiii din centrele de plasament. O altă voluntară ne-a mărturisit anul trecut că intenționează să facă un credit pentru a-și cumpără o casă mai mare, în care să poată găzdui trei adolescenți dintr-un centru de plasament.

Dar cele mai revoltătoare povești sunt cele ale copiilor victime ale abuzurilor sexuale. Și e cu atât mai dureros cu cât agresorii sunt adeseori achitați. Iar victimele lor, copiii abuzați, nu primesc sprijinul necesar pentru a putea depăși trauma la care au fost supuși: psihoterapie pe termen lung, activități care să le redea stima de sine etc.

Cum sunt copiii când ajung în centru și cum se transformă pe parcurs?

De cele mai multe ori, copiii nu înțeleg de ce au ajuns în centrele de plasament. Cei mai mulți au familie dar au fost separați de aceasta pentru că fie erau neglijați, fie familia nu dispunea de  resursele materiale necesare pentru a-i întreține, fie pentru că au fost abuzați sau pentru că familiile lor s-au destrămat și nu mai aveau loc lângă părintele care își începea o viață nouă.

Un copil nu va fi niciodată împăcat cu gândul că părintele său are grijă de alți frați mai mici, iar pe el l-a lăsat în centrul de plasament. Copiii se învinovățesc enorm când se întâmplă asta, cred că nu merită iubire, că nu sunt buni de nimic. De pildă, o fată se întreba, cu candoare, dacă nu cumva motivul pentru care mama a abandonat-o în spital era faptul că plânsese prea mult când era bebeluș. E crunt.

Când ajung în centre, copiii sunt reticenți, temători, rupți de mediul lor, debusolați după schimbările majore din viețile lor. Deseori sunt amenințați de copii mai mari. Pe parcurs, reziliența crește și învață că vorbele urâte, certurile, pedepsele, bătăile de la copiii mai mari – toate trec. Din păcate, unii copii devin și ei pe parcurs abuzatori pentru copiii mai mici, dorind să arate că sunt puternici în ierarhia centrului.

În mod evident, centrul de plasament este departe de a fi  mediul ideal pentru dezvoltarea unui copil. Copiii trebuie să crească într-o familie. Cum ar putea un educator să ofere iubire necondiționată pentru toți cei 10-20 de copii pe care îi are în grijă? Sunt copii cu trauma abandonului, care te testează constant să vădă dacă le rămâi alături sau o să îi abandonezi, la fel cum au făcut-o părinții lor, adulții care contează cel mai mult pentru ei. Unii copii se închid în ei, spunându-și că nu pot avea încredere în nimeni, alții, dimpotrivă, sunt foarte deschiși și se încred în oricine, devenind foarte vulnerabili.

Țineți legătura cu copiii după ce depășesc vârsta la care pot participa la programe?

În proiectele noastre nu avem o vârstă maximă. Acești tineri au nevoie de susținere pe termen lung și deseori nu au pe nimeni la care să apeleze pentru un sfat. Ținem legătura cu cei care părăsesc sistemul de protecție în măsura în care ei sunt deschiși. Din păcate, mulți tineri vor să rupă orice legătură cu mediul în care au crescut, pentru că instituționalizarea este dureroasă, produce ea însăși traume, pe lângă abandon, separarea de familie și abuzurile trăite. La începutul activității noastre, segmentul de vârstă cel mai dornic de activități era constituit din copii între 12 și 13 ani. Acei copii se apropie acum de momentul ieșirii din sistem. Avem mari emoții pentru ei și facem tot posibilul pentru a le fi alături și a-i susține în demersul lor de integrare socială. Așadar, suntem preocupați pentru a le asigura prin voluntarii noștri mentorat, consiliere vocațională, cursuri de calificare, școală de șoferi și psihoterapie.

Care vă sunt finanțatorii voștri? Au chip, au nume?

În spatele logo-urilor sunt mereu oameni și am avut noroc ca în perioada acesta să avem alături sponsori care ne-au înțeles nevoile și ne-au ajutat să ne adaptăm proiectele. Printre cei mai mari susținători aș enumera United Way România, Pepco România și London Stock Exchange Group, dar am avut noroc de mulți oameni buni care ne-au susținut prin intermediul companiilor sau pe cont propriu. Le suntem foarte recunoscători că au rămas lângă copiii din centre care au nevoie de sprijin pe termen lung. Rezultatele muncii noastre se văd în timp și în lucrul cu acești copii care au trăit ani la rând în familii abuzive, au fost mutați în mai multe centre de plasament, au fost abuzați sexual chiar de părinți sau cu acordul acestora.

Ne bazăm foarte mult pe oamenii care devin fundraiseri și strâng fonduri pentru copii pe platforma Galantom. Cei mai mulți participă la concursuri de alergare sau își dăruiesc ziua de naștere, adică își invită prietenii și colegii ca, în loc de cadouri, să doneze fonduri pentru proiectul pe care îl susțin. Proiectul poate lua forma participării copiilor la cursuri vocaționale, ieșiri și excursii, psihoterapie, tabere etc. E o mare satisfacție când știi că ai putut contribui la viitorul unui copil. Ești mult mai împlinit când ai trecut linia de sosire sau când faci bilanțul de ziua ta.

Începând cu anul acesta, pot fi strânse fonduri dăruind propriul talent. Asta înseamnă că poți găti deserturi, sau poți picta un tablou sau un semn de carte, sau poți desena o caricatură, sau poți croșeta, sau poți face orice activiutate care se poate finaliza printr-o donație. Alte variante pentru strângerea de fonduri sunt 30 Days Fundraising Challenge, când pur și simplu accepți provocarea de a vedea câți bani poți strânge în 30 de zile, sau Provocare Sportivă de Acasă, când poți alege, de exemplu, să mergi 10.000 de pași pe zi, să faci 10 flotari pe zi, să alergi 10 kilometri într-o săptămână sau 50 de kilometri într-o lună.

Le suntem foarte recunoscători donatorilor care donează online lunar, pe website-ul nostru sau în campaniile fundraiserilor. De multe ori avem surprize – cineva își invită prietenii sau colegii la o petrecere aniversară și îi roagă să doneze în loc să îi ofere cadouri. Oameni buni ne-au trimis tablete sau biciclete pentru copii. Cineva a făcut broderii pe care le-a licitat, altcineva a făcut tatuaje cu henna, altcineva a împletit cosițe. Ba chiar un cuplu și-a donat nuntă și a strâns 15.000 lei pentru psihoterapie, iar alți prieteni grozavi și-au donat botezul și au strâns 20.000 lei pentru copiii din Râmnicu Sărat. Așa am văzut cât de diverse sunt modurile în care poți dărui și poți aduce bucurie.

Care sunt provocările unui ONG? Cu ce piedici vă confruntați?

Cred că cel mai greu este să reușești să faci multe cu resurse foarte puține. Noi suntem o echipa mică și avem o mulțime de proiecte și de idei pe care le punem în practică, în special cu sprijinul voluntarilor. Ne-am dori să putem avea un coordonator angajat, măcar part time, în fiecare județ. Dar încă nu ne permitem. Așa că acestor oameni minunați care organizează proiectele și coordonează voluntarii în fiecare județ le e foarte greu să se împartă între job, copiii lor, copiii din centre și toate activitățile asociației de mobilizare a comunității. Sunt extrem de puțini finanțatori care acceptă să investească fondurile în dezvoltarea organizațională, deși impactul ar fi extraordinar pentru copii. Mai mulți angajați ar atrage mai multe fonduri la nivel local, pentru activitățile din județul respectiv, putând fi organizate mai multe activități. Am observat asta acum, în două proiecte regionale unde avem câte un coordonator part time, ce-i drept, pentru două sau patru județe. Dar activitățile pentru copii s-au triplat prin implicarea lor și sperăm din tot sufletul să reușim acest model în toate regiunile.

Ce-ți spui când obosești? De unde îți iei puterea? 

Ce mi-am spus și când am pornit programul. Că e nevoie de noi, că altfel nu se poate. Știu că viețile copiilor cu care lucrăm ar fi mult mai triste fără voluntarii care îi încurajează permanent și care le arată că se poate și altfel, că există oameni buni, că pot avea un viitor mai frumos.

Dacă ai fi Ministrul Educației pentru o zi, ce ți-ar plăcea să schimbi la învățământul din România? 

Ah, aici sunt atât de multe lucruri de schimbat. Aș vrea ca toți copiii să aibă șansa unei educații frumoase. Aud din țară, de la copiii din orașe mai mici și din mediul rural, ba chiar de la cei care învață la școli mai slab cotate din orașele mari, că nu învață nimic la mai multe materii, că nu știu nicio limba străină. Vedem copii și tineri care nu reușesc să folosească acordul în mod corect, deși au trecut de 7-8 clase. Vedem dezinteres din partea școlilor pentru copiii vulnerabili, care nu sunt susținuți să nu abandoneze. Nu vine nimeni la ei acasă să îi întrebe pe părinți de ce nu a mai ajuns copilul la școală. Ba chiar unii copii instituționalizați sau cu dizabilități sunt marginalizați și se cere mutarea lor la alte școli. Unor copii li se acceptă să treacă clasa, deși au lacune uriașe, doar dacă sunt mutați la altă școală. Unde sunt eforturile pentru integrare, pentru incluziune? Ce face dirigintele sau învățătorul? Dar consilierul școlar?

Îmi mai doresc că elevii să învețe din curiozitate și cu drag, nu de frică, nu pentru competiție. Să nu mai existe presiunea notelor, să fie ascultați, înțeleși, să aibă curaj să-și exprime opinia, să pună întrebări. Mai mult să înțeleagă decât să asculte și să reproducă, să poată face corelații între informațiile de la materii diferite, să aibă multe momente de bucurie a descoperirii.

Și îmi mai doresc condiții firești de igienă în școli. E revoltător câte școli încă au toaletă în curte, în câte nu există săpun și hârtie igienică în anul 2020.

Și tot logistic, extrem de important, îmi doresc condiții optime de transport pentru toți elevii din mediul rural, pentru a preveni tragedii și abandonul școlar. Și o formă de cazare prietenoasă pentru copiii din mediul rural care merg la liceu la oraș.

Mai ai timp liber, ce-ți place să faci atunci? 

E adevărat că nu am timpul liber pe care mi l-aș dori, dar am făcut mari progrese față de primii ani ai asociației, odată cu creșterea echipei. Însă cred că e firesc să te implici mult atunci când îți place ce faci și vrei să ajuți și vezi rezultatele și nevoia nesfârșită. Îmi place să călătoresc, să merg la munte, să citesc, să văd filme, să petrec timp cu prietenii și să mă uit la stele. Aș fi adăugat să merg la teatru, la concerte, la expoziții și la spectacole de dans, dar par toate departe cu distanțarea de acum.

Copiii din România – uneori, par ai nimănui. Chiar și cei cu familie. Statului român nu pare să-i pese de cea mai importantă și mai vulnerabilă categorie de cetățeni ai săi. Cum îi vezi tu pe copiii din România? Pornesc în viață cu un dezavantaj? Se poate recupera pe parcurs? Dacă ai putea, ce ai face să-i păstrezi în țară? Și ce i-ai spune unui copil dezamăgit de adulții din preajma lui?

Văd copiii din România puternici și capabili, dar au nevoie de oportunități și de susținere. Îi văd rezilienți, pentru că nu le e ușor și atunci se călesc de mici. Pe mulți nu îi susțin părinții și au parte, în loc de încurajare, de amenințări, jigniri și violență. Mulți sunt agresați la școală de colegi, pentru că rareori sunt gestionate conflictele din școală și rareori cineva își asumă responsabilitatea creării unui mediu sigur pentru învățare. Mulți sunt descurajați și de profesori, cărora le lipsesc metodele pedagogice și recurg la frică și jigniri pentru a-i controla pe copii. Când toată lumea îți taie aripile, cum să îți mai faci planuri, visuri? Însă unii copii își găsesc motivația pentru a răzbi: vor să scape de greutăți, să plece din acel mediu, să atingă un anume statut social, să își obțină independența financiară. 

Ca să îi păstrăm în țară pe cei mai vulnerabili e nevoie de oportunități locale în orașele de provincie, în mediul rural. Am întâlnit o tânără care cerșea la metrou cu doi copii. Venea de lângă Găești, de la 70 de km de București, pentru că acasă nu avea cu ce să ducă copiii la grădiniță 3 kilometri, apoi să meargă la oraș să lucreze și să se întoarcă în timp util să îi ia acasă. Așa că singura varianta pentru ea era aceasta. Oamenii nu pleacă de drag de acasă, pleacă pentru că altfel nu își pot întreține familia. Și mi-e teamă că într-o țară cu un nivel atât de ridicat al corupției, cele mai multe programe de dezvoltare regională sunt doar pe hârtie și ca unii băieți deștepți să își rotunjească veniturile. Mă tot gândesc la variante de antreprenoriat social în zone defavorizate unde să angajezi părinți care să își poată întreține și crește mai bine copiii. Și să existe o componentă educațională și pentru copii, și pentru părinți.

De cealaltă parte, tinerii care au avut șansa unei educații cât de cât bune pleacă pentru că vor mai mult, vor să învețe într-o lume civilizată, unde ești încurajat să te dezvolți, să îți atingi potențialul, unde fiecare eseu la facultate se muncește, se studiază, nu în care doctoratele se plagiază. E un cerc vicios pentru că ei sunt o parte dintre cei care ar putea schimba țara și cu cât pleacă mai mulți, cu atât rămân mai vizibili cei din vechile generații, mai resemnați și poate chiar mai cinici. Pot doar să sper că în timp se vor estompa reminiscențele comuniste și vom fi iar un popor demn și întreprinzător.

Vedem atât de mulți copii dezamăgiți de adulții din jur, încât și noi ajungem să fim descurajați uneori. Unui astfel de copil dezamăgit i-aș spune că el o să aleagă binele atunci când va crește. Și că există mulți oameni buni pe care ni-i putem alege aproape, prieteni și mentori care să ne susțină și să ne încurajeze.

Iarina, care sunt, după tine, cele trei lucruri esențiale pentru ca un copil să devină un adult întreg, fericit și împlinit? 

Iubire sau acceptare necondiționată din partea adulților din jur, încurajare permanentă pentru a-și crește stima de sine și timp pentru propriile descoperiri, pentru a afla ce îi place, la ce se pricepe, ce ar vrea să facă mai departe.

Foto: arhiva personală