Adriana Moscu ∙ August 3, 2020 ∙ 18 min read

Diana Vasiliu, psiholog și psihoterapeut

De ce ne relaxăm, deși cazurile de Covid cresc? De ce suntem sceptici? De ce discursul autorităților nu mai percutează?

Diana Vasiliu este psiholog și psihoterapeut format în psihoterapie psihanalitică. Am discutat cu ea despre felul în care mintea noastră se acomodează cu trauma prelungită, despre cum pandemia a ajuns să ne dezbine și să ne înverșuneze unii împotriva altora. Vestea bună: există soluții și nu sunt greu de pus în practică.

Față de perioada de urgență, când erau, în vârf, aproximativ 300 de cazuri pe zi, acum avem de peste patru ori mai multe. Totuși, în afara medicilor și autorităților,  lumea începe, ușor, ușor, să se relaxeze. Cât de nocivă este această acomodare cu cifrele? Ce se întâmplă cu societatea când cifrele nu ne mai spun nimic?

Mintea umană are o sumedenie de moduri în care se poate proteja de multiplele spaime care o pot bântui. Noi le numim „mecanisme de apărare”. Expunerea frecventă la un mediu dătător de angoasă, zi de zi, pe perioade prelungite, ne afectează modul în care percepem realitatea. Ca să-i facem față, mintea noastră recurge la aceste apărări, menite să țină anxietățile la distanță; celebra negare este doar una dintre câteva zeci de apărări, dintre câteva sute de combinații de apărări cu care operăm non-stop, în mod automat. Cât despre cifre, nu, celor mai mulți dintre noi, cifrele nu ne spun absolut nimic, mintea noastră are nevoie de o poveste pentru a putea integra realități. Cred că putem auzi această cerere pentru o poveste care să se simtă ca fiind „reală”, atunci când oamenii folosesc ca argument împotriva politicilor anti-Covid faptul că ei nu cunosc pe nimeni personal care să aibă această boală. Întrebarea „Tu cunoști pe cineva bolnav?”, oricât de lipsit de logică ar suna, ca și cum ceva ce eu nu cunosc eu însumi automat nu există, poate fi înțeleasă și ca nevoia celui care o adresează de a fi ajutat să perceapă dimensiunea pericolului. Dacă specialiștii și autoritățile, în loc să se înfurie și să devină agresive la auzul acestei întrebări, ar răspunde totuși la ea, furnizând exemple de oameni reali, care au suferit de această boală, ce impact a avut boala în viețile lor, în familiile lor, bolnavul dobândind astfel un chip, o identitate, nu doar un număr într-o statistică…, poate răspunsul social s-ar schimba. Mențin rezerva deoarece psihologia maselor e ceva extrem de sensibil, omenirea nu a mai avut niciodată o pandemie în condiții de social media și mass-media (factori importanți în propagarea tuturor ideilor, fără discriminare) așa încât nu cred că putem spune cu certitudine că abordarea X e definitiv o idee mai bună decât abordarea Y. Totuși, trebuie să încercăm. În tot cazul, cred că oamenii trebuie ajutați să înțeleagă ce reprezintă acele cifre. Altminteri, ele vor rămâne doar cifre sterile și atât, adâncind prăpastia dintre cei pentru care cifrele înseamnă ceva și cei care au nevoie de o poveste cu sens, ca să înțeleagă viața – cei mai mulți dintre noi. 

Tot mai multe persoane și agenți economici nu mai respectă regulile de distanțare și prevenție. Cum funcționează creierul uman, despre ce e vorba? Negare? Sau dorința de socializare este o trăsătură umană atât de puternică încât anulează instinctul de conservare? 

Explicațiile pot fi multiple. Amploarea fenomenului ne face să ne gândim nu doar în termeni individuali, ci de grupuri, de mase. Iar lucrurile trebuie văzute într-un context mai larg. Spre exemplu, mecanismele de apărare despre care vorbeam mai devreme pot fi și ele de două tipuri: apărări primitive, specifice începutului de viață, sau apărări mature, dezvoltate în urma creșterii. Printre cele primitive întâlnim proiecția, împărțirea lumii în alb-negru, idealizări felurite și multe altele care practic „traduc” lumea exterioară în: „Eu sunt bun, ceilalți sunt răi”. Pe cale de consecință, apar tot felul de fenomene, în care grupul din care eu fac parte (oricare ar fi acesta) e net superior altor grupuri, iar liderul grupului meu desigur are dreptate întotdeauna. Este o lume lipsită de nuanțe, este o lume a patimilor care întunecă judecata, a lipsei de cooperări, nu mai există loc de negociere, nu mai există spațiu de gândire, trecem direct la fapte și oricine nu e cu noi, este automat împotriva noastră. Sună familiar?

Polarizarea socială la care asistăm în ultimii ani este efectul acestui tip de așezare în lume. Iar dacă fenomenele acestea se văd la nivel individual cu ușurință (un exemplu ar fi comentariile agresive și încărcate de ură pe care le regăsim peste tot în spațiul online), cum se multiplică ele la nivel de mase? 

Nu știu dacă ce vedem la televizor (de exemplu, pe litoral) este o socializare în adevăratul sens al cuvântului. Suntem, oare, împreună? Sau suntem, de fapt, mai divizați ca oricând și fiecare-i pentru sine? Apoi, vizavi de „conservare”, oare nu tocmai stilul de viață obișnuit este cel pentru care se dă bătălia, cu orice chip? Orice interdicție creează frustrare, însă acum pare-se că nu mai putem tolera niciun un strop din acest sentiment. Ca omul să poată tolera frustrările, este nevoie ca figurile de autoritate care-i impun acele limite să compenseze, pe alte părți, cu multă susținere și iubire. Există ipoteza conform căreia săptămânile de carantină au creat dificultăți mai mari decât s-au putut anticipa. Or, când reprezentanții autorității își ies din pepeni sau acționează uneori cu mai puțină consistență, tuturor ne mai greu să tolerăm frustrările. Gândiți-vă la un copil mic (mulțimile nu sunt renumite pentru maturitatea lor, deci din acest motiv dau exemplul unui copil). El trebuie educat, crescut, ajutat să se dezvolte. În acest spirit, el va fi scăldat de iubire, frustrat prin limite raționale atât cât este necesar pentru siguranța lui, ghidat în permanență de niște părinți iubitori, care și ei se înțeleg suficient de bine, pentru a-l susține pe copil și se găsesc, în vasta majoritate a timpului, într-un acord al ideilor, filosofiilor de viață etc. Acesta este cazul ideal.

Acum, gândiți-vă la un copil care, la fel, trebuie să crească și să se dezvolte, dar acest copil are neșansa unui cămin în care iubirea să nu fie suficientă – nici pentru el, nici între părinți; un cămin în care mama și tata se ceartă non-stop, relația lor este toxică, nu pot fi împreună, dar nici nu se pot separa. Un cămin în care creșterea copilului baleiază între abuz și abandon – frustrări iraționale, născute din frică și sete de putere, alternate cu perioade de neglijență sau chiar abandon (fie și în prezență). Cum va ajunge acel copil să se comporte? Dacă printre limitele care i se impun sunt și unele raționale, menite să-l protejeze realmente, ce șanse sunt ca acest copil să poată discerne suficient, să respecte acele reguli bune, tolerând frustrarea lor, în timp ce energia lui este consumată cu atât de multe altele (fără nicio legătură cu urgențele momentului)?

Ei, acum să ne imaginăm această situație, dar la nivel de mase, de țări. Celebra horă de la Mamaia nu s-a întâmplat din senin. Ea este rezultatul unei istorii de zeci de ani, pe care e greu s-o repari prin campanii de câteva luni sau prin statusuri furibunde, oricât de frustrat ai fi acum și tu în calitate de reprezentant al autorității, fie și una cu bună credință (mă gândesc acum la mulți medici dedicați, care au ajuns la capătul puterilor). 

 Avem un puternic curent negaționist. Ce e mai trist, este că e alimentat nu doar de fake news, ci și de un ele cadre medicale sau alte persoane influente. De ce atâta negare și atâta neîncredere? Care este profilul „necredinciosului”? 

Nu știu dacă putem face un „profil al necredinciosului”, însă simplul fapt că într-o chestiune eminamente medicală, științifică, s-a ajuns a se pune problema întocmai ca într-una mistică, religioasă, în care vorbim despre credință vs. absența credinței, ar trebui să ne dea de gândit. Retorica științei este fundamental diferită de cea spirituală, tocmai pentru că se bazează pe dovezi, validate de comunitatea științifică, tocmai pentru a minimaliza erorile. Discursul ideologic nu are nevoie de așa ceva (la o adică, dovezile se pot fabrica lesne). Mai mult, problema nu e atât că unii oameni „nu cred” în Covid-19 (cunosc și eu persoane care s-au îndoit de anumite aspecte, dar odată confruntate cu dovezi, și-au modificat perspectiva), ci cu adevărat îngrijorător mi se pare că și atunci când pe unii viața îi confruntă cu realitatea (uneori în mod dur – vezi cazul unor celebrități atinse de virus), aceasta pare a nu avea suficientă forță pentru a modifica percepția, ceea ce mă face serios să mă întreb cu privire la capacitatea acelor persoane de a avea contact cu realitatea.

Da, cu toții creăm tot felul de amenajări ale realității dure exterioare, pentru a o face compatibilă cu realitatea interioară (gândiți-vă de câte ori am ignorat un avertisment sau o limită pentru a lua o decizie îndoielnică moral sau financiar, pe care apoi am raționalizat-o cu argumente „solide”, ca să evităm disconfortul regretului, al rușinii sau al vinovăției).

Dar cei care fac asta în mod uzual și nu pot percepe deloc realitatea externă pot fi foarte departe de sănătatea psihică. Asta este îngrijorător. Pentru că dacă într-adevăr avem de-a face cu un delir, el poate fi construit într-un mod extrem de convingător, iar dacă-l percepem ca venind dinspre o figură emblematică, poate chiar de autoritate, dacă nu una pur și simplu carismatică, un delir care să se plieze pe cele mai primitive frici ale noastre și care să fie „viralizat” (ce cuvânt potrivit!) prin intermediul Internetului, ne putem îngrijora pentru soarta tuturor celor care, din varii motive, sunt mai predispuși la contagiunea psihică. Să nu uităm că istoria ne-a furnizat de-a lungul timpului o mulțime de situații în care delirul unui conducător a „infectat” mase întregi de oameni.

Oamenii cu predispoziții paranoide sunt îndeosebi susceptibili la aceste discursuri și nu, nu e o chestiune de inteligență (cum adesea văd vituperat în mediul online), ci de modul în care s-a amenajat peisajul lor psihic interior. Și una e să ai în față un public format din câteva mii de oameni, la o adunare, alta e să ai la dispoziție un public de milioane de oameni, prin intermediul Internetului. Zi de zi se deconstruiesc fake news-uri, o muncă titanică, însă nu știu câți oameni ajung să fie „infectați” cu informațiile false înainte ca ele să fie infirmate și dacă noua perspectivă mai ajunge la cei infectați, pentru a fi „vindecați”. Da, vorbim despre contagiuni psihologice ale mulțimilor. În opinia mea, o pandemie a vulnerabilității psihice însoțește criza sanitară și, din păcate, după cum mulți dintre cei care lucrăm în domeniu știm, psihicul se repară lent și cu dificultăți. Mă întreb și eu ce urme va lăsa această criză la nivelul mentalului nostru?… 

În perioada asta, să fii părinte este mai dificil ca oricând. Pe de-o parte, multe familii lucrează, învață, trăiesc între patru pereți. Pe de altă parte, mulți adolescenți aleg să-și asume pericolul de a ieși și socializa intens, fără nicio intenție de a se proteja pe ei și pe cei din jur. Cum putem coopera cu toții, indiferent de nivelul de conștientizare, astfel încât să ieșim nu doar sănătoși, ci și cu mințile întregi din această pandemie? Există vreo regulă de aur care să funcționeze?

Ce bine ar fi să fie! Din păcate însă, singura „regulă de aur” este dilema, pentru cei care sunt măcinați de îndoieli; pentru cei care au numai certitudini, lucrurile se simplifică întotdeauna. Familiile cu mai multe niveluri de generații sunt îndeosebi afectate, deoarece deciziile care vin în sprijinul unora îi pot afecta pe ceilalți. Întocmai ca în exemplul dat de tine: adolescentul care are o nevoie intensă de socializare, dar care, prin virtutea vârstei marcate de sentimentul puterii personale, încrederea în tinerețea eternă, operarea dintr-un punct egocentric al plăcerii etc., este posibil să ignore sau să minimalizeze anumite aspecte ce țin de siguranța proprie. Știm doar că la adolescență suntem predispuși la o sumedenie de experimente pe propriul corp, unele chiar periculoase, așa încât, dacă suntem dispuși să riscăm pentru acele lucruri, un biet nespălat pe mâini sau o nepurtarea a măștii sunt o nimica toată… e complicat. E complicat și pentru adolescenții care și-au sacrificat baluri de absolvire, veri, tabere, întâlniri, relații…, e complicat și pentru părinții acestora, care trebuie să facă față fie furiei adolescentului privat de libertăți, fie gândului că lipsa lor de control acum poate aduce în plus, pe lângă pericolele „clasice” și pe cel al Covidului! De parcă gestionarea adolescenței copilului nu era și-așa destul de complicată! Bașca, dacă familia are în preajmă și palierul generațional al bunicilor, lucrurile se complică și mai mult. Bunicii adesea își extrag forța vitală din interacțiunile cu copiii lor, cu nepoții lor; poate nu se vor îmbolnăvi de Covid, dar depresia la vârstă înaintată e foarte greu de dus, iar cum între psihic și corp există legături, în ce măsură izolarea bunicilor accentuează alte afecțiuni, nu știm încă. Și cât de complicate vor fi lucrurile din toamnă, când/dacă reîncep școlile!

Cred că un lucru pe care ar trebui să-l evităm în această perioadă, mai mult ca oricând, este judecata semenilor noștri. Ceea ce funcționează pentru unii este imposibil pentru alții, ceea ce unii au puterea să facă, alții nu au și tot așa. Nu avem o situație clasică de tip război, unde regulile supraviețuirii să fie clare. Nu avem nici o situație de normalitate, unde regulile sociale să se aplice ca de obicei. Oamenii vor naviga prin această criză așa cum vor putea. Vor fi și supărări, vor fi și scindări, e nevoie de multă maturitate ca să putem accepta deciziile celuilalt. Nu avem un manual nici pentru viață, nici pentru pandemii, iar alegerile, pentru cei mai mulți dintre noi, sunt luate în această perioadă cu inima tare strânsă. Reproșurile și atacurile nu rezolvă nimic. 

Nu doar la noi în țară oamenii reacționează prin sfidare și nesupunere. În tot acest timp, autoritățile arată cu degetul spre un singur vinovat: cetățenii. Avem de-a face cu o comunicare viciată? Dispare undeva mesajul în drumul său de la emițător spre receptor? Și, nu în ultimul rând, cum ar trebui să sune discursul mesagerului pentru a ajunge la mase nedistorsionat și a percuta? 

Cred că problemele sunt mai presus de bruiaje ce țin de comunicare, nu datează din februarie 2020 și nici nu sunt reduse la România. Nu cred că e o problemă pe orizontală, 2D, cum ne-ar indica schema comunicării, cu un mesaj care circulă de la emițător la receptor și invers, ci una în 3D (minimum), în care fiecare dintre entități, și emițătorul, și receptorul, își are un propriu univers tridimensional, mobilizat de forțe puternice, conștiente și inconștiente, iar dincolo de cei doi actori la procesul comunicării există și o supradeterminare, generată de istorie, context etc. Într-un fel sunt trăite frustrările în Suedia și în cu totul alt fel în Serbia sau România. Sociologii și antropologii ar avea contribuții suplimentare foarte pertinente pe acest subiect. Revenind însă la dimensiunea psihologică a lucrurilor, dincolo de educația științifică deficitară (puține sunt țările care cultivă apetitul pentru gândirea științifică), în contextul ultimilor ani asistăm la o degradare a maturității sociale la nivel global, cel mai evident simptom fiind polarizarea imediată a societății, indiferent de subiect! Că vorbim despre politică, medicină sau fotbal, părerile se împart: pro sau contra. Iar asta se petrece la nivel mondial. Arareori apar zone intermediare, nuanțate. De regulă, lucrurile sunt simplificate: alb sau negru. Și pe acest fundal al regresiei populațiilor, impostura, imaturitatea, perversitatea, psihopatia și curentele extremiste au numai de câștigat. De aceea e complicat acum să putem face loc, la nivel macro, unor lideri echilibrați, nuanțați în discurs și în esență maturi psihic. Deși exact de asta am avea nevoie! 

Din păcate, însă, încrederea nu se câștigă de pe azi pe mâine într-o relație, iar reproșurile și preocuparea pentru identificarea vinovaților consumă energie inutil, îndeosebi în crize.

Logica „îngeri vs. demoni”, pe lângă faptul că nu ajută cu nimic, nici măcar nu este corectă. Putem spune toți, cu mâna pe inimă, că am respectat regulile 100%? Tot timpul? O astfel de așteptare este oare una în sine realistă? O ascultam pe Andreea Esca în interviul pe care l-a dat colegului ei și în care spunea că a lăsat garda jos. Dar ce înseamnă, de fapt, „garda sus”? Și, cât înseamnă „sus”? De unde se consideră că ai lăsat garda jos? Mai jos? De unde începe să fie „prea jos”? Nu știm. Nu scrie nicăieri. De fapt, din punct de vedere psihologic, asta pare a fi cea mai mare provocare: să facem față acestei realități, cu multe necunoscute, în condițiile în care nici autoritățile nu au certitudini, dată fiind noutatea acestui virus, în contextul vremurilor pe care le trăim. 

Dar, dacă vorbim despre comunicare, cu siguranță tonul superior, reproșurile, jignirile nu fac decât să adâncească prăpastia dintre „tabere”, oricât ne-am afla la capătul puterilor. Iar în anumite situații, nici măcar instruirea neutră nu ajută. Deja avem suficiente exemple de persoane care distribuiau masiv informații care pun la îndoială existența virusului, ca apoi să se îmbolnăvească, fără să-și schimbe părerile în vreun fel. Dimpotrivă. Au croșetat mai departe o altă adaptare, care să ignore ralitatea obiectivă. Și chiar pentru cei mai puțin vulnerabili din punct de vedere psihic, de la un punct încolo, confruntarea, zi de zi, cu același tip de informație încetează a mai fi relevantă. Cred că dintre cei mai mult sau mai puțin sceptici, o pătură mare de oameni este cea care are de fapt nevoie de un ton empatic, răbdător, din partea unor autorități care arată că înțeleg în mod autentic greutățile cu care se confruntă acei oameni, că fac totul pentru a rezolva situația și le sunt alături. Oamenii poate că sunt sătui nu atât de măștile de pe fețele lor, ci de măștile care au deghizat lupii în oi de atâta amar de vreme, în care e greu să mai ai încredere. Din punctul meu de vedere, încrederea este elementul cheie în gestionarea acestor vremuri complicate. Revenind la analogia dintre un popor și un copil, dacă cel din urmă are nevoie de iubire și adevăr pentru a crește, de ce n-ar fi asta valabil și pentru un popor? Dorința autentică de a face bine și transparența, adevărul necosmetizat excesiv, cred că ar ajuta mult la restabilirea încrederii între autorități și societate. În absența adevărului, oamenii proiectează masiv, construiesc povești din nevoia psihologică de a obține sens (iar poveștile ne dau sens), iar în absența iubirii, se instalează fie un vid înnebunitor, fie o ură viscerală.

Totuși, psihologia ne învață că orice progres este precedat de un regres. Tot psihologia ne arată că, de multe ori, taman crizele sunt cele care mediază progresul. Că o cădere petrecută la momentul potrivit facilitează schimbări spectaculoase, care altminteri ar fi durat ani de zile. Iar de data asta, omenirea întreagă trăiește concomitent aceeași criză. De fiecare dintre noi depinde dacă învățăm ceva din ea, sprijiniți fiind și de cei pe care-i considerăm a fi o Autoritate.

Foto: arhiva personală; Pixabay

Related Posts

Beneficiile postului pentru detoxifierea corpului și a minții

Postul este o practică sănătoasă, care susține în mod evident corpul în detoxifiere, iar dacă timpul, voința sau…

Miranda Kerr, despre planurile de a mai avea copii, după 4 nașteri

Modelul australian Miranda Kerr (40 de ani) a născut în luna februarie cel de-al patrulea fiu, botezat Pierre,…

Tu unde te vezi peste 4 ani? – Cristina Carp, Naționala Feminină de Fotbal

Dăm startul unui nou proiect, odată cu lansarea noului telefon OPPO Reno11 F 5G Dacă te-am întreba unde…

Horoscopul săptămânii 15-21 aprilie 2024

Astrologul Anca Stoica vine cu detalii despre fiecare zodie în parte. Iată ce ne rezervă astrele în săptămâna…

Falafel verde – rețetă recomandată de Chef Adi Hădean

Falafelul verde este o îmbinare de arome cum doar în poveștile din ”1001 de nopți” mai găsești. Iată…

Casa Regelui Charles III din Viscri se redeschide pentru vizitare cu o nouă expoziție a fotografului britanic Barry Lewis

Casa din Viscri a Regelui Charles III s-a redeschis publicului pentru un nou sezon de vizitare.  Șura reconvertită…

Copii de vedete care își croiesc propria lor carieră artistică, în fața sau în spatele reflectoarelor

Copiii vedetelor calcă pe urmele părinților și aleg cariere artistice, fie ca se afla in lumina reflectoarelor sau…

Istoria fenomenală a succesului “Dragostea din tei”, reînviată recent de celebrul DJ David Guetta

Refrenul binecunoscutei melodii “Dragostea din tei”, lansată în urmă cu peste 20 de ani de trupa O-Zone, este…

Richard Gere, apariție rară alături de soția lui, mai tânără decât el cu 33 de ani

Richard Gere (74 de ani) și-a făcut una dintre rarele apariții zilele acestea la un eveniment caritabil din…

Big Little Festival, singurul festival din Europa de Est dedicat exclusiv conexiunii dintre părinți și copii va avea loc la Râșnov, între 21-23 iunie

Big Little Festival, singurul festival din Europa de Est dedicat exclusiv conexiunii dintre părinți și copii, va avea…