Adriana Moscu ∙ November 17, 2020 ∙ 19 min read

Ana-Maria Onisei, jurnalist și om de comunicare, s-a mutat recent în Madrid, orașul cald și gălăgios din care își exersează în continuare veleitățile de intervievatoare excelentă.

Nimic nu e mai intim și mai direct în actul jurnalistic decât o confruntare umăr la umăr, față în față, fără intermediari, fără adăugiri, înflorituri și efecte stilistice, decât interviul. E un soi de dozaj fin, de tatonare, de intuiție, de anticipare aici, o tehnică asemănătoare terapiei, dar și investigației judiciare, pe care jurnalistul trebuie să o stăpânească și să o pună la bătaie, spre a-l seca pe intervievat până și de ultima picătură de adevăr, a-i scormoni prin amintiri și a-l face să spună ce n-a spus niciodată nimănui. Un astfel de jurnalist este Ana-Maria Onisei, om de comunicare pentru Festivalul Enescu, blogger de cultură și mama lui Rareș.

Ai lucrat la atât de multe proiecte frumoase. Ne poți povesti câte ceva inedit despre fiecare dintre ele (cele de suflet, de pe lista ta scurtă)?

Împreună cu regretatul Amos Oz, la a doua întâlnire, când a venit în România.

„Mă aflu în camera de studiu, separată de restul casei prin câteva trepte și o ușă. Privesc pe fereastră lămâiul și cei câțiva chiparoși din micuța noastră grădină și fâșia de cer de deasupra lor” – astfel a sunat pentru prima dată vocea cunoscutului scriitor israelian Amos Oz, de parcă ar fi spus în sine, o frază de început de roman – auzită pentru prima dată ca voce, cel puțin pentru mine – calmă, guturală și seducătoare ca a unui amant vechi, a unui Leonard Cohen. Eram în biroul redactorului-șef Grigore Cartianu de la Adevărul, unde lucram la vremea aceea și unde se afla și singurul telefon cu speaker și ieșire internațională din redacție. Tocmai începusem unul dintre primele interviuri dintr-o serie ce avea să fie mai lungă, cu scriitori străini, pe care o inițiam  la ziar. Se întâmpla prin 2010, când interviurile cu personalități internaționale încă nu erau atât de frecvente, astăzi piața s-a deschis și mă bucură enorm, căci editurile au compensat mult din degradarea generală a presei, alături de câțiva jurnaliști, de bloguri și de inițiativele editoriale de nișă…

Atunci avusesem curajul – nu știu nici acum prea bine cum – să scriu editurii Humanitas să întreb dacă Amos Oz ar acorda un interviu. Da, a răspuns.

Ei bine, cele aproape 40 de minute petrecute cu Amos Oz la telefonul din redacția ziarului unde viața continua nestingherită, se făceau drumuri la DTP, se striga, se ascultau breaking news-uri politice la volum maxim și totul bîzâia și fîșâia ca într-un stup de albine, au fost, poate, cea mai apropiată experiență de o ședință de hipnoză.

Literalmente, Amos Oz m-a țintuit cu vocea lui și cât s-au scurs minutele dialogului nostru eram atât de acolo, atât de în universul lui și al inflexiunilor vocii sale, încât n-am mai auzit, sau văzut, sau simțit nimic altceva.

Îmi amintesc cu plăcere și de interviul pe care l-ai realizat cu Guzel Iahina.

Unul dintre romanele cele mai dragi din ultima vreme, pe un dulăprior cu bujori din casa părinților mei de la București.

 

Această femeie foarte scundă de înălțime, minionă și fragilă, însă de o vigoare literară extraordinară… Cred că este scriitoarea-fenomen a anilor 2000, cel puțin pentru mine. N-am mai citit de mult așa o literatură rusă în sensul celui mai pur sânge rusesc, de o frumusețe clasică și, în egală măsură, zguduitoare. Recomand oricui n-a făcut-o încă să citească romanele Zuleiha deschide ochii și Copiii de pe Volga – o carte care m-a atins atât de mult încât i-am dăruit-o și bunicii mele de 80 de ani, care citește în continuare cu plăcere, deși se plânge că literele cărților editate astăzi sunt prea mici și nu le mai vede așa bine.

Cele două interviuri de pe blog cu Guzel Iahina au fost în scris, nu live. Mereu am trimis întrebările în engleză, iar Guzel Iahina a răspuns tacticos în rusă și minunata  traducătoare a romanelor ei, Luana Schidu, a fost cea care a realizat traducerile și pentru interviuri. Guzel Iahina stăpânește extrem de bine arta limbajului și a răspunsurilor care ghidează cititorul mereu spre o metaforă, spre o aprofundare. Te simți, citindu-le, ca și cum te-ar lua de mână și te-ar purta spre o revelație. Și este și foarte pendată în scris, cumva restrictivă, în sensul că nu este tipul de emoție explozivă, ci mai degrabă conținută. Tocmai când pare totul ca o piatră de nesfărâmat, mai adaugă câteva cuvinte care te fac să îți dea lacrimile.

Pasajul din interviul Anei cu Antoaneta Ralian inclus în subiectele pentru bacalaureat.

Și pentru că ziceam și despre dor, uite, îmi este dor nu doar de munca de la ziar cu frenezia ei nebună – astăzi am cu totul alt ritm, mult mai liniștit, cu care mi-e bine –, ci și de doamna Antoaneta Ralian, de marea noastră traducătoare de limba engleză, de dialogurile noastre. De momentele când mergeam împreună la concerte de muzică clasică și dumneaei avea de fiecare dată în poșetă o bomboană cu lapte sau cu mentă și mă servea dichisit la pauză cu una… Un tip de cochetărie, de mod de viață și de construcție culturală interioară din ce în ce mai rar întâlnit.

Cartea de amintiri ale traducătoarei Antoaneta Ralian

Am făcut un interviu pentru Adevărul – eu fiind o mare iubitoare a literaturii lui Henry Miller, tradus nemaimpomenit de dumneaei, așa cum povestea, o fată cu educație de pension care a ajuns să vorbească cu tinerii ca să-și apropie vocabularul de jargon sau erotic să-l poată traduce pe Miller. Și, uite, chiar acum câteva săptămâni mi-a scris mama pe WhastApp să-mi trimită o poză de la o prietenă cu o culegere de exerciții pentru bacalaureat unde era inclus și un fragment din acel interviu cu doamna Antoaneta Ralian. Elevilor li se cerea să analizeze textul, semnificațiile cuvintelor dumneaei, și era și marcat ca un citat din Adevărul literar și artistic și realizatorul interviului.

Astăzi publici doar pe blog? Cum reușești să faci asta de la Madrid?

Da, pe blog găsiți interviurile cele mai noi, dar și pe cele mai vechi din colecția pentru Adevărul. Iar de curând, am mai primit o propunere care mă onorează: mă voi alătura seriei de moderatori pentru întâlnirile Cercul, organizate de Cărturești și transmise live online. Primul interviu pe care îl voi modera va fi chiar miercuri, pe 18 noiembrie, cu scriitoarea Ioana Nicolaie, transmis de la ora 19. Abia aștept. Este o bucurie pentru că, pe de o parte, e atât de viu să vorbești cu oamenii pe care îi admiri și avem cu toții atât de multe de luat din ceea ce ei ne spun. Pe de alta, pentru că, din ironiile pandemiei, avem și ceva bun de luat: munca fizică nu ne mai limitează. Putem să vorbim unii cu alții și de la distanță și să fim, totuși, rezonabil de aproape.

De-a lungul vremii, te-ai ocupat nu doar de jurnalism, ci ai lucrat și pentru multe proiecte culturale, dar și de business. Ai făcut parte și din echipa de comunicare a Festivalului Enescu…   

Cu Valery Gergiev, dirijorul preferat al tuturor timpurilor, de ziua mea, în cabina lui de la Sala Palatului în timpul Festivalului Enescu.

Schimbarea este esențială. Dacă faci schimbarea atunci când este momentul ei, vei avea numai de câștigat – oricât de greu ar părea drumul inițial. Simțeam că nu mai este locul meu la ziar când am luat decizia, după o noapte de plâns cu ochii pe Sala Palatului, pe care o vedeam perfect din mansarda în care locuiam la acea vreme. Mi-am zis că dacă e să fac altceva în loc de presă, ar fi să mă dedic unui eveniment care realmente înseamnă ceva pentru România, o ridică, aduce un plus mare.

Am bătut la ușa Festivalului Enescu din proprie inițiativă, speriată, dar știind și că n-am ce să pierd, și m-am oferit inițial ca voluntar. Le mulțumesc tuturor celor care au avut încredere în mine și care, după mai multe discuții, au considerat că aș fi potrivită să pun umărul la comunicarea pentru Festival.

Un comunicat de presă trimis în timpul Concursului Enescu chiar din interiorul Ateneului Român.

Cu Festivalul Enescu a fost și un vis împlinit – și acum mi se pare aproape incredibil că am avut șansa să-i întâlnesc îndeaproape pe mai toți marii artiști ai lumii pe care îi ascultam în studenție pe YouTube și despre care citeam în presa internațională sau prin cărți. Dar a fost și o lecție profesională remacabilă. Am învățat enorm, într-un ritm amețitor, de obicei ieșeam cu toții livizi – și fericiți – din cele trei săptămâni-maraton de festival. Asta, pe lângă munca de pregătire din timpul anului.

Ana, cum arată viața acum în locul în care trăiești?

La o plimbare prin Plaza Mayor, unde tânărul domn a luat la rând toate jardinierele celebrelor terase.

Ah, dacă ai ști… Locuim într-un apartament duplex, cu scară interioară, o terasă imensă și cu geamuri până jos, prin care vedem perfect bulevardul din față și platanii cu frunzele de un caramel crocant acum, toamna. Nu pentru că este vreun lux, ci pentru că o bună parte dintre clădirile de locuit din Madrid, orașul în care am ajuns de puțin timp, așa sunt gândite arhitectural.

Locul ciorilor din Cișmigiu a fost luat de niște papagali – nu, nu glumesc – de culoare verde crud, cu mici intarsii roșii pe piept, lângă aripi. Acestea sunt păsările locale comune, pe lângă porumbei, care trăiesc prin copaci și pe jos, în grămezi. Chiar sub noi este o tavernă peruană, așa că, uneori, soțul meu doar deschide geamul și strigă: Perú, un desayuno!, ei pregătesc micul dejun, noi vedem pe fereastră când e gata, căci îl așează pe una dintre mesele de la terasă, și coborâm să îl luăm aproape în pijamale.

Toată lumea vorbește cu toată lumea, tare și fără opreliști, chiar și prin măști, oamenii sunt calzi… Vibrant – acesta este Madridul. Și, apoi, mai este și ținuta lui, toată arhitectura regală, piețele centrale.

Dar o zi din viața ta?

Rareș la Retiro.

Viața mea este, în prezent, viața lui Rareș, băiatul nostru de un an și șase luni. Totul se construiește în jurul programului său de somn, joacă și masă. Începem ziua cu un mic dejun obligatoriu – el fructe exotice pasate, cu cereale, noi, ce avem prin frigider, sau micul dejun de la peruanii de dedesubt , urmează o repriză de joacă, apoi somnul de după-amiază, prânzul nostru și din nou o repriză de joacă până la baia de seară și somnul de noapte. O avem aproape și pe sora soțului meu, pe care Rareș o adoră, îi avem și pe bunicii dinspre partea lui, așa că de câteva ori pe săptămână Rareș petrece timp și cu ei, iar acestea sunt momentele când eu pot reveni la lucru – să mă ocup de ce proiecte am pe rol pe partea de comunicare, puțin de blog – aici beneficiez și de ajutorul unei colaboratoare extraordinare, fără de care un cred că aș fi răzbit să țin ștacheta sus continuu –, la cursurile de spaniolă pe care le fac acum, la mici răsfățuri cum este o baie cu spumă sau o ieșire în doi la cafea.

Cum ai luat decizia de a pleca? 

Pe străzile din Vallecas, la ora siestei.

A fost mai degrabă o conjunctură decât acel tip de decizie gata-vreau-să-plec-din-țară. Iubesc România așa cum este ea, mă leagă foarte multe lucruri de țară, lucrez la proiecte românești, însă nu ascund că în ultimii ani am resimțit mai mult ca oricând realitatea cu care nu mă confruntasem până atunci, trăind în bula mea de lucruri bune. Poate asta a venit și odată cu experiența de părinte, cu o anumită responsabilitate pe care o generează asta.

Apoi, soțul meu trăia deja de 12 ani în Spania și a venit firesc să încercăm această acomodare. Eu mă îndrăgostisem de Madrid în timpul unei burse Erasmus, pe vremea când eram studentă – și m-am simțit întotdeauna binevenită în acest oraș. Tot atunci l-am cunoscut și pe soțul meu, cu care aveam să mă reîntâlnesc peste ani, într-o buclă de timp și să ne întoarcem aici…

Și mai este ceva. Este vorba despre o pâclă de negativism, de revoltă, de conflict continuu pe care o simțeam în România, sigur, în surdină, o undă invizibilă, dar pregnantă care susura acolo, într-un colț din mințile noastre, într-un colț din inimi… Cred că am lăsat-o în urmă, la Madrid, viața este, cel puțin deocamdată, mult mai senină.

Ce faci acum la Madrid? 

Alături de Rareș, într-un spațiu cultural nou deschis în București, cu câteva zile înainte de pleacarea la Madrid – galeria Arborart.

Încep să învăț serios spaniola, haha. Și continui absolut toate proiectele românești pe care, într-un viitor, mi-ar plăcea să ajung să le conectez cu lumea culturală de aici.

Mă bucur atât cât pot de Madrid –  sunt și aici destule restricții din cauza pandemiei, iar noi am ales să ne protejăm. Am fost împreună mai ales în spații deschise, în Retiro, unul dintre cele mai frumoase parcuri din Europa, am fost la Matadero – fostul abator public al Madridului, transformat astăzi într-un centru cultural și loc de promenadă, unde Rareș a privit cu mare încântare un grup de pensionari care își făceau în aer liber programul de dans, alături de alți doi copii de vârsta lui, care se aflau prin preajmă.

Mai sper  va în ianuarie, anul viitor, să intru în lucru cu un nou proiect personal, amânat mult timp, iar la finalul acestui an să apară o carte de popularizare a muzicii clasice în România.

Îți lipsește ceva din România?

În timpul unui interviu pe scări din piatră cu scriitorul Attila Bartis.

O, îmi lipsesc părinții mei. Și câțiva dintre prietenii dragi. Nu-s o fire prea sociabilă, deși sunt deschisă și iubesc oamenii. Sunt mai degrabă destul de selectivă. Dar de ai mei am fost mereu foarte de apropiată, mergeam împreună la teatru, luam prânzurile acasă. Îi tot așteptăm aici și pe ei, însă până nu trece valul pandemiei nu vrem să riscăm o expunere inutilă.

Tuberoze de la Hoghilag, satul magic, primul sat din România unde se cultivă florile pe care o puteți citi pe blog.

Mi-e dor și de Piatra-Neamț, orașul meu natal, unde aș fi dat o fugă acum toamna, ca să mă bucur de ciupercile de pădure din piață. Zilele trecute am chiuit în fața unui aprozar din Madrid, în timp ce vânzătorul m-a rugat să mă îndepărtez puțin, pentru că depășisem linia de siguranță. E,ram așa de bucuroasă încât nici un mi-am dat seama… Aveau râșcovi – niște bureți portocalii, destul de rari, care sunt excelenți marinați, și pe care îi culegeam cu mama de prin pădurile nemțene când eram mică. Aveam să aflu – râșcovii cresc și în pădurile de pin din Spania. Bineînțeles, am cumpărat câțiva. Și m-au trimis într-o călătorie caldă, în timpurile propriei copilării.

Care sunt locurile tale de suflet din Madrid?

Am adorat dintotdeauna Plaza Mayor, exceptând foiala turistică. La Latina – un cartier de o boemie și o culoare rare, cu obloane și cotloane. El despertar, cafeaneaua unde m-a dus soțul meu pe vremea când eran încă studentă, care are scaunele tapisate cu catifea grena și un ceas mare, vechi, oprit în loc. Parcul Retiro. Malasaña, pentru terase. Și aș fi spus și Plaza del Sol, esența madrilenilor, a gălăgiei și apropierii spectaculoase caracteristice spaniolilor, doar că acum și la Madrid străzile sunt mult mai goale, iar ideea de aglomerație nu e chiar divină. Totuși, orașul nu-și pierde farmecul și este destul de populat chiar și așa.

Nu pot să nu te întreb de felul tău de mâncare local preferat. Vorbim, totuși, de bucătăria iberică. 🙂

Rămășițele unei paella.

Peștele. Oricum, oricând. Dar mai ales a la plancha. Cred că aș putea lesne să răspund, dacă mă-ntreabă cineva, că țin o dietă cu cod. Bacalao, în spaniolă. Aici, codul vine proaspăt pescuit, are o carne foarte pufoasă, iar spaniolii îl gătesc în triliarde de feluri, de la crochete, la un fel de tocană cu multe roșii, la o pastă care se face din cod sărat – așa cum se mânca pe vapor, pe vremuri – și lapte. Almejas a la marinera – un tip de scoici într-un sos dulce-picant pe care numai spaniolii cred că îl pot face. Callos, o mâncare din burtă cu mult năut și morcilla. Și cocido completo – un fel de supă-tocăniță fiartă o zi întreagă, cu mirodenii, toate tipurile de carne de porc, și afumătură, și oase, ceva care se topește în gură și despre care cred că ar fi infernul curat să încerci să o gătești acasă.

Cum se prezintă Spania în valul doi al pandemiei? 

Statistic, situația este la fel de îngrijorătoare și aici ca în restul Europei. Se observă o creștere a numărului de cazuri, deși cu toții ne așteptam mai degrabă la o remisie. La final de octombrie erau 23.000 de mii de cazuri de coronavirus confirmate numai în Madrid.

Vorba unei prietene, senzația că lucrurile au trecut de la TV undeva foarte, foarte aproape de noi e din ce în ce mai presantă. De ceva vreme am renunțat să mai urmăresc știrile pe această temă, dintr-o nevoie conștientă de dozaj și de a mă proteja psihic. La Madrid ascult radioul lor public de muzică clasică, unde, din când în când, la știri, sunt anunțate cifrele și unele măsuri noi, însă cam atât.

Am avut și aici, la Madrid, prieteni care au trecut – din fericire, cu bine – prin experiența luptei cu virusul. Lumea este la fel de nemulțumită și critică unele decizii guvernamentale, spitalele și protocoalele însă sunt mai bine puse la punct, iar restricțiile…  Aici e o întreagă discuție, pentru că spaniolii își petrec jumătate din viață pe terase și în baruri, este tradiția lor, de la ora 14 la ora 17 oricum se închide tot, afacere, magazin, bancă, și lumea merge să mănânce în oraș și apoi să-și facă siesta. Așa că restricția cu maximum șase persoane într-un bar poate părea un lux, dar pentru ei este ceva destul de neobișnuit. Se stă, în schimb, în continuare, ceva mai liber pe terase. Nu se poate ieși din oraș fără explicații, dar școlile și grădinițele mai funcționează. Oamenii respectă destul de bine regulile, cu toții poartă mască pe stradă, există dezinfectant și este și folosit în orice magazin sau local.

Cum te simți ca mamă? Care e relația cu fiul tău?

Din bucuriile casnice.

Ce știu sigur e că nu mă mai satur să-l țin pe Rareș în brațe în această etapă și că mor de drag când îl văd cum se descurcă singur deja cu unele lucruri, dar vine totuși să și primească o porție de alint. Mie îmi place mult și contactul fizic, așa că mereu îl mângâi, îmbrățișez, ciupesc și răsfăț.

Mai puține jucării și mai multe brațe, mai mult strâns la piept, unde e cald, și mai puține pături din lână nu știu de care, mai multă intimitate și ascultare și mai puțină așa-zisă dezbatere în spațiul internetului atât de larg, cam asta mi-ar plăcea să fie o simbolistică contemporană pentru ideea de maternitate.

Ana, ce rol ocupă cultura în lumea noastră acum în opinia ta? Și ce loc ar trebui noi să-i oferim?

Povești fără cuvinte. Instrumente aliniate între repetiții, la Festivalul Enescu.

Cultura este o lecție despre a trăi frumos. Dacă e o pildă a culturii, atunci consider că aceasta este: ne deschide perspectiva de a ne înfrupta din ceea ce viața are de oferit în sensul ei cel mai larg, cosmic.

Definește-te în trei cuvinte. 

N-aș putea trăi fără trei lucruri: emoție, sinceritate și intimitate.

Ce urmează pentru tine în 2021? Ce ceri de la el?

Liniște. Bine. Timp pentru familie și pentru mine. Restul – am început, cum spuneam, să exersez cuvântul încredere – vine de la sine.

Foto: Cătălina Filip, Sabina Ulubeanu, Vlad Eftenie,  arhiva personală

Related Posts

5 lucruri pe care nu le știai despre Lady Gaga

Lady Gaga împlinește pe 28 martie 38 de ani, ocazie cu care trecem în revistă câteva lucruri mai…

5 nuvele care să-ți retrezească cheful de citit

Iată câteva sugestii de lectură, câteva nuvele care să-ți reamintească de ce îți place să citești și de…

Hugh Grant schimbă actoria cu politica?

Într-un interviu acordat Entertainment Weekly,  actorul britanic Hugh Grant a recunoscut că s-a gândit să se implice într-o…

Diana Ross, la 80 de ani

Legendara cântăreață Diana Ross a împlinit pe 26 martie venerabila vârstă de 80 de ani, iar fiica ei,…

4 trucuri să renunțăm la dulce

Gustul zahărului ne face corpul să elibereze endorfine, oferindu-ne o senzație de calm și de relaxare. Adevărata problemă…

Alist Bazar. Noutățile săptămânii

Ca în fiecare săptămână, vă ținem la curent cu ceea ce este nou în zona de beauty, fashion…

Lucien Laviscount, vedeta din Emily in Paris, centaur în videoclipul Shakirei

Lucien Laviscount, interpretul personajului lui Alfie, din serialul Emily in Paris, este protagonistul celui mai nou videoclip lansat…

Scarlett Johansson ar putea fi noua vedetă din Jurassic World

Scarlett Johansson (39 de ani) ar fi vedeta care preia rolul principal din noua producție a seriei Jurassic…

Meghan Markle se lansează pe piața de beauty și de lifestyle

Meghan Markle intră cu arme și bagaje pe piața de beauty și de lifestyle cu brandul său recent…

Top 10 cel mai bine plătiți influenceri, în 2024

Cine sunt cel mai bine plătiți influenceri, în 2024, care încasează între 3.234.000 și 1.763.000 de dolari pe…