Ofelia Cozma: „Eu nu mă îmbrac scump, mă îmbrac bine”

Ofelia Cozma: „Eu nu mă îmbrac scump, mă îmbrac bine”

Este sfătuitor de stil, antreprenor social, adoră opera, are un blog inspirațional și un instinct incredibil al bunului gust. La 61 de ani, Ofelia Cozma este un adevărat style icon al Iașului. Și nu doar atât.

Interviu de: Adriana Moscu

Am descoperit-o pe rețelele sociale. Mai întâi, m-a atras ca un magnet învelișul, felul în care combina hainele ca-n revistele fashion sau la marile case de modă, cu o lejeritate studiată. Apoi, i-am descoperit și interiorul, grație blogului său personal, askofelia.ro, fraza dulce, ideile hrănitoare, autenticitatea. În poze este mereu cu un zâmbet larg pe chip, însă viața sa nu a fost compusă, așa cum spune, numai din duminici și sărbători. Prinsă între două lumi cu două culturi diferite, acasă i-a fost pentru mult timp o țară străină. S-a întors de-acolo un alt om și fără un alt om – soțul său, care s-a stins tragic, în brațele ei.

Cu toate acestea, sau poate în ciuda lor, Ofelia a rămas om întreg. Unul bun. Care merge mai departe.

Ofelia Cozma: „Eu nu mă îmbrac scump, mă îmbrac bine”
La teatru.

Rafinamentul tău vestimentar sare cu ușurință în ochii celor care știu câte ceva despre styling. Tu nu doar potrivești ținutele, ci pare că spui o poveste prin ele.  Cum ți-ai cultivat această înclinație? Ai avut un style icon în copilărie?

Cu certitudine port influențele multor oameni de la care am învățat și ce să fac și cum să nu fac unele lucruri pe care le folosesc în felul în care să trăiesc acum. Mama a fost cea pe care am văzut-o zi de zi atentă la felul în care arată. A fost învățătoare. Tot timpul era dichisită. Nu mi-o amintesc să fi ieșit nici până la colțul blocului oricum. Și acum, la 86 de ani, se uită în oglindă, se dichisește, fără exagerări. Aș zice că ea a fost primul meu model.

Apoi, au fost unii profesori și oamenii întâlniți pe parcursul vieții. Mereu am purtat și port cu mine ceva din curiozitatea și din uimirea copilului dornic să afle lucruri. Tot timpul am  un caiet și un creion la îndemână, cu care iau diverse notițe fie dintr-o emisiune la radio, fie din comentariile de pe social media, dintr-un live interesant, despre un film, un nume, un loc. Sunt un învățăcel conștiincios și neobosit.

Ce designeri internaționali și de la noi te inspiră? Și de ce? 

Issey Miyake pentru materialele lui plisate și creațiile 3D , Yoji Yamamoto, Dries van Noten pentru detaliile de mare finețe. Dintre români, Crina Bulprich, Lucian Broscățean, Oana Lupaș, Ioana Ciolacu, pentru geometria croielilor și calitatea lor. Prefer hainele cu croieli minimaliste, versatile și durabile, din materiale care au noblețe și cusături impecabile.
Iubesc bijuteriile create de Iuliana Asoltanei.

Ofelia Cozma: „Eu nu mă îmbrac scump, mă îmbrac bine”

Cum îți alegi hainele? Care sunt obiceiurile tale de shopping? Mergi fizic în magazine, comanzi online?

Nu pot spune despre mine că țin pasul cu moda. Desi dintotdeauna am iubit hainele frumoase, chiar dacă și numai în vitrine, în reviste și filme, iar recent și pe Instagram, mereu am avut pornirea de a fi „outside the box”, am adăugat un detaliu, am combinat atipic obiecte obișnuite, cu un instinct și flair care mi-au devenit amprenta stilistică. Cred că acel copil timid care iși reprimase multe dorințe începea să vrea să iasă și să ia decizii.

Cumpăr doar ce îmi stârnește o emoție. Am deja tot ce am nevoie în garderobă, am adunat, în timp, toate elememtele unei garderobe-capsulă; indiferent de împrejurare sau de eveniment, nu mai am emoții, doar deschid dulapul și sertarele cu accesorii și sunt „acoperită”. Dacă nu, improvizez. Nu cumpăr la urgență sau de nevoie, de mulți ani nu mă mai găsesc în situația asta.

Îmi amintesc cum, trăind în Kuwait zece luni pe an și în România două luni vara, aveam în dulap și haine negre pentru doliu. (O prietenă s-a mirat, ca și cum aș anticipa o situație morbidă. Nu este așa.) Ține de felul de a trăi conștient că viața nu are numai duminici și sărbători. Or, când te lovește necazul, ultimul lucru de care ai nevoie este să faci o tură de shopping și, mai ales, să agăți ce-ți iese în cale.

Port ce am, recompunând alte combinații, pentru că nici eu nu mai sunt aceeași. Hainele mele sunt cu croieli simple, dar lejere și cu finisaje bune; pun mare accent pe confort. Port mult negru, care a devenit, după o perioadă de doliu prelungit, culoarea cu care îmi construiesc cel mai ușor ținute. Am haine în culori neutre și croieli simple, ce pot fi combinate ușor între ele. Fiecare obiect din dulap poate fi întegrat în cel putin 20 de ținute diferite.

Nu am făcut din shopping un obicei. Dar, după ce am cumpărat și prostii și lucruri pe care nu le-am purtat niciodată, am deprins tehnici de shopping. Cele mai multe lucruri „bune”  pe care le am au fost cumpărate la reduceri. Cele care sunt peste bugetul meu normal sunt clasice, le am de zeci de ani și nu s-au ponosit, nici nu s-au demodat. Mereu am avut grijă de lucruri, știu exact cât am plătit și îmi amintesc povestea lor, locul și împrejurarea în care le-am remarcat, planificat, cumpărat. Le-am cumpărat cu greutate sau după îndelungi socoteli.

„Pe vremea mea” nici nu exista opțiunea online. Mai apoi, am avut șansa să trăiesc în Kuwait, o țară cu oameni preocupați de modă, o societate de consum, în care se lansa în câteva zile orice apărea pe planetă. Mergeam în târguri sau în mall, vedeam magazinele marilor designeri care dau tonul și tendințele în modă. Ala a fost masteratul meu în Stil.

Cu timpul, am învățat și ce înseamnă reducerile. Prefer și recomand mai degrabă cumpărarea unui palton bun, care este redus mult (se poate și 70-80%), decât ceva ieftin (iar aici mă refer la calitate) redus cu câțiva lei. Sunt atentă la încălțăminte, care poate potența sau ruina un outfit.

Online cumpăr de la magazine pe care le cunosc fizic și sunt familiarizată cu materialele și finisajele; încălțăminte nu cumpăr fără probă, mă obosește să returnez în mod repetat și să blochez bani. Cumpăr online dacă văd ceva ce mi-a plăcut în magazin, mi-am dorit, îmi este util și găsesc o reducere consistentă.

Am învățat, tot când eram în Kuwait, că ocaziile bune nu se ratează. Așa mi-am cumpărat primul ceas, un Omega Constellation preowned, împrumutând o parte din bani până la salariu – însă am putut face asta știind că suntem solvabili. Odată cu stabilitatea financiară, am învățat ce și când să cumpăr. Nu am o problemă cu preowned, ba chiar am achiziționat astfel multe lucruri valoroase (un inel Piaget, trench Burbbery etc.).

Nu m-aș destabiliza financiar de dragul unui lucru cu care să impresionez, dar am făcut efort pentru o piesă statement, care s-a dovedit a fi investiție bună.

Ofelia Cozma: „Eu nu mă îmbrac scump, mă îmbrac bine”
Streetstyle.

Cum ți-ai defini propriul stil? 

Eclectic. Mixez piese clasice și moderne, avangardiste, elemente din portul popular cu articole massmarket. Am multe accesorii, de la broșe, curele, eșarfe, gulere, la pantofi, ciorapi, mărgele, brățări. Întotdeauna port ceas de mână și cercei.

Port broșe, adesea gemene, uneori mai multe, chiar și șase-șapte, așezate pe mâneci, pe spate, pe rever, pe buzunar. Cu accesoriile împrospătez și reactualizez ținute compuse din haine purtate de multe ori.

Am o slăbiciune pentru parfumuri, de îndată ce îmi achiziționez unul, mă gândesc la următoarele.
Știu că n-o să fiu crezută, dar nu am un model pe care îl urmăresc. Constat adesea că unele combinații sau artificii pe care le făceam acum câțiva ani, acum sunt en vogue.

Bunăoară, purtam gulere și plastroane, mănuși de macrame, ciorapi cu model, șosete fistichii, tricotaje, cu mult inainte de a fi trend. O fac instinctiv, fiindcă unele erau vechi și găseam o soluție pentru a le integra în ținute (așa cum a fost cu elementele populare integrate în ținute actuale).

Cred că am fler și intuiție. O maturitate stilistică ce-mi permite să găsesc alternative, să mă mențin nișată în felul meu, într-o adecvare care îmi este firească și mi-a devenit caracteristică.

Pe când trăiam în Kuwait, cumpăram de la magazine care făceau clearance și lichidări de stoc, lucruri care îmi trezeau o emoție, chiar dacă nu erau măsura mea, gândindu-mă că e păcat să le las acolo așa de frumoase și o să văd eu ce fac cu ele. Și așa am început să le petrec și să să le prind cu un ac, cu o broșă, să le tai, purtându-le destructurate, ceea ce ulterior a devenit o modă.

Care este piesa de rezistență din garderoba ta?

O jachetă din catifea neagră, Laura Ashley, cumpărată acum 25 de ani, într-un weekend cu 15% off, care la vremea aceea mi-a depășit mult bugetul (a costat echivalentul a 200 euro) și pe care am purtat-o de sute de ori, la recepții, concerte, nunți, doliu, plimbări, excursii.
Un caftan negru Yssey Miyake, pe care îl port, la fel, accesorizat divers, transformându-l, astfel, din rochie în jachetă, din casual în elegant.
Un pardesiu negru Max-Mara, cumpărat recent de la un outlet.

Ofelia Cozma: „Eu nu mă îmbrac scump, mă îmbrac bine”

Ești și stilist – sau sfătuitor de stil, cum îți spui tu. Cum ai îmbrățișat această ipostază? 

A venit de la sine. Încă din facultate, deși nu se găsea mai nimic, ori poate tocmai de aceea, am devenit creativă și am început să improvizez, să îmi pun tușa mea. Cu câte un accesoriu construiam ceva diferit. Când am ajuns în Kuwait, am început să fac lucruri faine cu bani foarte puțini. Am spirit organizatoric, am un pragmatism format tot din permanenta chiverniseală pe care am tot fost nevoită să o aplic. Sunt conștientă de faptul că mă ajută ochiul, că am un simț al proporțiilor, al culorilor, că mereu m-a atras frumosul sub toate formele lui, iar design-ul cred că ar fi fost o opțiune, dacă aș fi avut alte condiții în vremurile în care am crescut eu.

Mereu am reușit să armonizez un spațiu, mutând sau adăugând o piesă. Și acum fac lucrul ăsta pentru prieteni. Dar felul în care m-am prezentat, oriunde am mers, că era o vizită, ori o recepție cu protocol înalt, că eram la școală sau în vacanță, cred că are o caracteristică: adecvare cu situația.

Sunt mulți ani de când merg cu prietene sau colege în oraș la cumpărături, sfătuindu-le ce să cumpere, potrivit cu ele, cu casa lor, cu persoana pentru care poate cumpărau un cadou. Nu știam pe atunci că asta înseamnă personal shopper și personal style adviser.

Acum ceva timp am primit un mesaj de la o persoană care locuiește în Belgia. Mi-a scris că mă găsise pe Facebook și era copleșită de acest fapt. Pe când eu eram tânără, ea era copilă, locuia în același bloc cu soacra mea. Și mă aștepta în fiecare zi, când veneam de la serviciu, să vadă cum arătam în ziua aia. Apoi a aflat că noi am plecat în Kuwait și mergea la soacra mea, să îi povestească despre mine. Odată, a intrat în camera în care erau lucrurile mele și era fascinată, își amintea un parfum în sticlă roșie (Samsara), care era parfumul meu. Eu am amuțit, fiindcă nu am știut că încă de pe atunci eram un model. Altă dată, mi-a spus o doamnă de la operă că se adună la intrare ca să vadă cu ce ținută o să vin.  O colegă de la școală mi-a spus că știe de la intrare dacă sunt venită, că „miroase a Ofelia” (deși nu folosesc același parfum, le alternez și le schimb).

Când eram la școală, adesea vorbeam cu colege, le învățasem tot felul de tips & tricks. Asta fac și acum. Eu nu mă îmbrac scump, mă îmbrac bine. Pot să am o curea pe care am dat mai mult decât pe toate hainele.

Și, oricum, nu este vorba doar despre haine, ci despre un ansamblu armonios, începând cu culoarea părului și tunsoarea, ochelarii – dacă există – machiajul, încălțămintea, parfumul, accesoriile și hainele. Dar am învățat cu ce să punctez și unde nu se poate „trișa”.  Și mi-am mai dat seama de ceva: toate lucrurile mele seamănă între ele și cu mine.

Și când spun toate lucrurile, mă refer și la cele din casă, mobilă, prosoape, perdele, pahare… este o coerență care s-a construit cu pași mici și ritmici și care pot spune acum că sunt stilul meu. Și poate că ăsta este „secretul” meu, autenticitatea. Fac lucrurile în felul meu, așa cum le simt și le simt potrivite.

Asta cred eu că mi-a conturat această imagine de firesc, de nechinuială, de recognoscibil. Faptul că nu este discrepanță între felul în care arăt, mă port, trăiesc în casă și în afara ei, în online și offline, faptul că sunt eu în toate ipostazele, toate astea au făcut să devin „Ask Ofelia”, un „brand”.

Odată cu vizibilitatea de pe social media, oamenii au început să mă asocieze, cu timpul, cu o persoană bine îmbrăcată, care are coerență stilistică, creativitate și adecvare. Iubesc să experimentez, să creez.
La un moment dat mi-am dat seama că eu chiar fac treaba asta profesionist și că este nefiresc s-o fac la nesfârșit pe timpul și pe energia mea, doar ca hobby. În afară de asta, oamenii nici nu te iau în serios atunci când nu le „vinzi” ceva, chiar dacă acest ceva este un serviciu, un pachet de informații și nu un obiect fizic.

Apoi este mentalitatea că „asta pot și eu”. Da, toți putem, așa cum toți avem în casă masă și pat, scaune, covor și veselă, de aceea unele case sunt doar locuințe, iar altele au personalitatea  și dinamica celui care trăiește în ele.

Tot așa este și cu obiectele care ne ocupă dulapurile. Multe femei folosesc doar 20% din ce au în dulap. Asta spune mult despre cât de bine ne irosim, când putem plăti un serviciu care ne organizează, așează pe direcție și ne economisește timp și bani.

Ofelia Cozma: „Eu nu mă îmbrac scump, mă îmbrac bine”
Cum se poartă o voaletă.

Până la urmă, se poate să ai stil fără să deții o căruță de bani?

O, da! Pe mine tocmai iubirea pentru haine m-a făcut să suplinesc lipsa banilor, devenind cumpătată, eficientă și creativă. Cu timpul s-au adăugat educația estetică și bunul simț financiar, cele care mă ajută să nu mai cheltuiesc fără rost. Bunăoară, nu fac rabat la un sacou sau un pardesiu bun, care va fi purtat, fără să se demodeze și fără să se ponosească, mulți, mulți ani. La mine în dulap, cele mai multe haine sunt de pe când eram în Kuwait, asta însemnând că au minimum 10 ani.

Cele mai scumpe lucruri pe care le am sunt primite de la prințesele arabe, pe când le făceam tratamente cosmetice și masaj.

Am și donat multe lucruri, atunci când m-am mutat în România, eram în doliu și nu simțeam că voi mai îmbrăca vreodată unele lucruri. Acum sunt mult mai atentă atunci când cumpăr. Mă gândesc dacă am nevoie, nu putem cumpăra tot ce ne place, tot așa cum nu putem mânca toate prăjiturile gustoase.

Dinspre exterior, îți propun să trecem ușor, ușor, spre interior, și dinspre prezent spre începuturi. Cum era Ofelia mică? Unde ai copilărit, ce-ți amintești din acele vremuri?

Copilăria mea a constat în școală, vara la țară și iarna la oraș. A fost și cu cățărat în copaci, și cu păpușa Luiza (care încă mai există la mama acasă), și cu cărțile copilăriei. Cu multă joacă, dar și cu cheia la gât.
Am fost un copil vesel, care, până  când a mers la școală, a stat mult la țară, împreună cu fratele și cu o droaie de verișori.

Am fost o fată mai degrabă ștearsă, nimic spectaculos. Și eram foarte timidă, ca să nu spun timorată. Dețineam, iată, câteva atuuri pentru un eșec plenar. Fiind mult timp țintă a poreclelor și a răutăților copiilor. Când am început să înțeleg lucruri, să caut răspunsuri la întrebările de atunci, am început să mă mobilez la interior, mai cu seamă în cap. Am înțeles că educația este vectorul esențial. Și când spun „educație”, nu mă refer doar la cunoștințele academice.

Eram un copil curios și conștiincios. Am scris (am câștigat mențiune la faza națională în clasa a III-a), am pictat (am primit o tabără la Năvodari – care era cea mai râvnită la vremea aia pentru o expoziție în școală), am scris la „Gazeta Matematică”, am fost la „Casa Pionierilor” din Tecuci la Clubul de Țăsături, cel de Aeromodele și la Karting (la care am fost campioana Moldovei, titlu câștigat la Iași, pe stadionul din fața casei de acum).

Am fost genul de copil care nu trebuia împins de la spate sau verificat dacă și-a făcut lecțiile sau ghiozdanul. Asta cred că a fost, de fapt, cauza unei nesiguranțe cauzate de timiditate, care m-a însoțit toată viața. De aici identific eu că ar fi această pemanentă grijă de a face lucrurile cât pot eu de bine. Răspundeam bine la o vorbă bună. Așa am rămas și acum, sunt foarte sensibilă la gesturi mărunte, care mă fac să simt că exist și că sunt un om care contează.

Ce ai studiat și profesat când ai devenit adult? 

Am fost inginer – unul slab. Am făcut o facultate care m-a cam chinuit, dar și eu am chinuit-o pe ea; erau vremurile în care, ca inginer, aveai șanse mai mari să ajungi la oraș. Deși cred că mi s-ar fi potrivit o școală care să îmbine rigoarea cu arta, designul de interioare sau de haine. Cred că mi-ar fi fost mai ușor, dar timpurile erau grele, concurența mare, iar eu eram un copil simplu de la Tecuci, dintr-o familie obișnuită. În stagiatură, am locuit într-un apartament în care făceam foc într-un godin improvizat din doi tamburi de camion; apoi în spălătorul unui cămin studențesc din Suceava; până când am ajuns în Iași, unde era soțul meu.

Mai mult, am fost si asigurator – unul bun și muncitor; am fost printre primii care a trecut de la munca la stat, la privat; era perioada în care apăreau și luau avânt pachetele de asigurări și românii începeau să afle și să fie mai deschiși. Poate că, dacă nu aș fi plecat în Kuwait, aș fi avut o carieră mare, deja la vremea aceea eram coordonator pe Moldova. Cine știe?

Ofelia Cozma: „Eu nu mă îmbrac scump, mă îmbrac bine”
Împreună cu soțul său, în Kuwait, de Ziua Națională.

Tu și soțul tău ați luat, la un moment dat, drumul Kuwaitului. Cum ați ajuns tocmai acolo?

Eu am plecat în Kuwait ca să trăiesc cu soțul meu, care plecase cu un contract guvernamental, cu scopul să adunăm bani pentru un apartament al nostru. Am clădit acolo o gospodărie, realmente de la lingură și dulap de plastic cu fermoare.

Așa a fost viața noastră, ca mereu să intervină ceva care să nu ne lase să venim acasă: ba nevoia să câștigăm ca să ne cumpărăm cele necesare, apoi boala mea, apoi iar nevoia de bani, apoi boala soțului meu, care făcea dializă.

Noi nu am emigrat în Kuwait, nici nu ar fi fost posibil. Nu am vrut să emigrăm, altfel am fi fost de mult în Australia sau în Canada.

Ofelia Cozma: „Eu nu mă îmbrac scump, mă îmbrac bine”
Împreună cu mama și fratele său.

Povestește-mi despre viața voastră acolo, ce ați făcut fiecare, până la apariția problemelor de sănătate.

Am învățat cât de cât engleză, cât să pot merge singură în afara casei, apoi am lucrat la o firmă obscură de cosmetice, pentru că, oriunde aplicai, te întreba unde ai mai lucrat în Kuwait. Era un cerc vicios, nu puteai lucra din cauză că nu ai mai lucrat.
Acolo m-a recomandat o amică, a girat pentru mine la patron. Apoi am făcut cursuri de skin care, make-up, manichiură/pedichiură, coafură, asistent manager și am purces la interviuri.

Am făcut skin-care în trei saloane, am fost manager în toate trei, apoi am lucrat „home service” pentru familia regală și prietene ale „protectoarei” mele, Sheikha Maraheb al Sabah.
Până la depistarea bolii mele, după care a urmat un alt capitol, despre care fac vorbire mai încolo.

Soțul meu a plecat de la CET Iași, printr-un contract al Ministerul Energiei, în calitate de Instrument Engineer, recomandat pentru interviu de un prieten și fost coleg care lucra deja acolo, într-o centrală electrică. După câțiva ani s-a transferat de la Minister, la o companie germană, Deutsche Babcock, care era contractor al aceluiași Ministry of Water & Electricity. Era bun negociator și a construit relații bune cu cei cu care lucra. A devenit Site Manager, apoi Project Manager, funcție pe care o avea atunci când a murit fulgerător, făcând infarct.

Din păcate, și tu ai avut serioase probleme de sănătate. Ce s-a întâmplat? 

Eu am fost prima care a a fost bolnavă. Într-o vacanță de vară, când eram, ca în fiecare vară, în România, am depistat că am cancer de col uterin. M-am operat, m-am vindecat, dar de atunci nimic nu a mai fost la fel. Am luat o pauză, în care am stat acasă; în Kuwait.

În perioada aia am petrecut mult timp cu soțiile vecinilor, familii de englezi, canadieni, australieni, americani; am învățat binișor engleză. Și mi-am dat seama că avem niște complexe nefondate, că suntem cel puțin la fel de buni ca ei. Așa încât a venit momentul să fac ceva, dar voiam altceva; voiam să-mi folosesc mai mult educația academică pe care o aveam, să fac ceva cu impact pe termen lung.

Ofelia Cozma: „Eu nu mă îmbrac scump, mă îmbrac bine”
Art Team BSK

Astfel, ai ales drumul academic. A fost colacul tău de salvare?

Așa a început perioada BSK (The British School of Kuwait). Am început că Teacher Assistant bun la toate; la scurt timp, împreună cu Rachel, care mi-a fost mentor și mi-a devenit prietenă, am început să clădim catedra de Design& Technology; literalmente de la zero, a devenit un succes și, în scurtă vreme, materie de examen și s-a extins de la clasa pregătitoare la gimnaziu și liceu, materie de curriculum. Iar eu am trecut la catedră, ca profesor, ulterior având eu asistentă care să mă ajute.

A fost perioada în care am simțit că sunt omul potrivit la locul lui; m-am simțit valorizată, respectată, îndrăgită; deși munceam extraordinar de mult, am avut atât de multe satisfacții, încât și acum, când sunt demoralizată, mă țin în picioare cu amintirile de „Miss Ofelia”. 

Este perioada din viața mea, despre care aș putea vorbi la nesfârșit. Fiindcă atunci m-am simțit omul potrivit la locul potrivit. Am simțit că mă valorizez. Că primesc în schimb apreciere. Am căpătat conștiința propriei valori. Am căpătat încredere în mine. Într-un sistem lancasterian în care nu era ușor nici să pătrunzi, nici să te menții, am aflat că pot. Și nu numai că pot, ci am început să fiu văzută. Ăsta a fost motorul isprăvilor mele profesionale.

Mi-am dat drumul și au ieșit la iveală creativitatea, spiritul ludic, cel organizatoric, pragmatismul. După o facultate lungă și greu de escaladat, îmi găsisem locul. Și echilibrul. Eram uluită de mine. Era o mirare atotcuprinzătoare, care m-a ajutat să trec prin anii în care soțul meu făcea dializă, iar viața noastră se schimbase, limitându-se la serviciu-casă. M-am putut exprima, în locul ăla. Și am credința că am modelat niște caractere, că am implementat niște deprinderi bune și utile copiilor în viață.

Soțul meu a moștenit de la tatăl lui boala de rinichi polichistici, boală care odată cu moartea mamei lui s-a acutizat. S-a decompensase și a intrat în program de dializă de trei ori pe săptămână. Asta a schimbat totul în viața noastră. Munceam ca să achităm costurile dializei (salariul meu nu acoperea factura lunară; spun asta fiindcă, atunci când îmi intra mie salariul, plăteam pentru toată luna în avans și astfel avea două ședințe gratuit). La asta se adăugau medicamentele de menținere, hrana bio (cumpăram câte cinci-șase mere, șase ouă, zmeură doar pentru el, fiindcă erau foarte scumpe), masajul kineto. Obosea ușor, de aceea, în afară de mersul la serviciu și la dializă, restul era odihnă. Nu mai ieșeam la întâlniri aglomerate și zgomotoase, nu mai organizam vizite. Nu puteam călători. Veneam vara în România, unde continua dializa acasă la Iași. Ne duceam viața între muncă și casă.

El a murit în weekend, a fost la serviciu până în ultima zi.

Ne calculaserăm să ne întoarcem de tot în 2017, el să facă o firmă de consultanță, eu un after-school. Am fost acolo 19 ani, o viață de om; aici, cu dosarele noastre medicale și la vârsta noastră, fără nicio ancoră, unde se schimbase aproape totul, am fi fost asistați social; iar acolo am muncit, ne-am plătit aceste nevoi medicale (care sunt subvenționate pentru cetățenii lor, nu pentru expats), ducând o viață activă și normală, în limitele impuse de job, dializă, recuperare etc. Cred cu tărie că a fost mai bine așa, să fim activi, să muncim, să ne ducem zilele făcându-ne meseria decât să privim la televizor cum trece viața noastră, chiar dacă nu ne rămâneau bani să punem deoparte.

Cum ai reușit să depășești această perioadă atât de tristă? 

Dacă te referi la faptul că soțul meu mi-a murit in brațe, de infarct, nu am depășit-o, însă am învățat să trăiesc așa și să fac în jurul meu și în prezentul meu, frumos și bine. Toată lumea mea s-a răsturnat. M-am trezit, la 52 de ani, singură și pierdută, într-o țară străină. Școala, din nou, m-a ajutat să nu mă pierd de tot. După am început să mă dezmeticesc, deși am funcționat pe avarie, într-o stare de amorțeală. Cred că asta m-a și protejat la durere, ca să nu înnebunesc.

A urmat o perioadă de decizii, dacă mai rămân, cât mai rămân. Reușeam să salvez 400-500 euro lunar, pe care îi dădeam pe biletele de avion; simțeam nevoia să vin acasă la fiecare minivacanță. Așa că am decis să mă întorc, după încă un an școlar, obosită să fiu mereu între avioane și înmormântări (în câțiva ani muriseră fratele lui, mama lui, tatăl meu și el).

Așa trăiesc și acum. O parte din mine face ceea ce trebuie pentru a funcționa biologic și social, iar o altă parte poartă tristețea și singurătatea. Mă străduiesc să trăiesc activ și dinamic, să nu stau degeaba și să mă lamentez, așteptând. Ajut acolo unde pot, însă disponibilitatea mea începe să fie limitată de propria-mi siguranță.

Elegance is an attitude. Este și motto-ul pe care l-am pus la blog. Să trăiești bine cu tine. Nu în sensul de suficiență, ci să faci lucrurile care ți se potrivesc natural, care se potrivesc și cu ceilalți, chiar dacă asta ți s-ar părea că îți cauzează la un moment dat. Să funcționezi pe un drum care și se potrivește, altfel totul va fi chinuială care istovește și ori clachezi, ori cazi grav.

Pentru asta, însă, trebuie să te afli, să te analizezi, cu puncte forte și puncte slabe, ca să știi ce să faci cu tine. Să îți dai seama când faci tâmpenii, este condiția sine qua non pentru a nu le repeta. Să nu insiști să fii pe placul tuturor, fiindcă nu vei reuși. Fă doar ce știi tu că e bine și fă bine.

Ofelia Cozma: „Eu nu mă îmbrac scump, mă îmbrac bine”
La clasă, alături de copii.

Care sunt, totuși, cele mai dragi amintiri din acea perioadă petrecută departe de casă?

Pentru mine, Kuwait este și va rămâne mereu locul în care mi-am trăit viața de adult și de familie. De aceea mereu voi fi subiectivă. Mereu îmi va lipsi. Dar cel mai mult îmi lipsește calitatea serviciilor. Mie mi-a fost mai ușor acolo decât aici, în țara mea. Nu făceam atacuri de panică atunci când se defecta ceva în casă, ori când aveam de rezolvat o problemă medicală sau orice altceva care implica un serviciu plătit. Ba pot spune că, după ce a murit soțul meu, la toate instituțiile, rezolvam lucrurile mai lesne decât înainte. Aici, asta este o vulnerabilitate greu de surmontat.

Duc dorul siguranței și al calității vieții noastre, care era dată de stabilitatea veniturilor și a cheltuielilor. Faptul că te poți bugeta te scutește de multe surprize și frământări, asigurându-ți starea de a te ocupa de lucruri care chiar contează. Duc multe doruri… Al mării. Al serilor târzii prin souk. Al oamenilor veseli. Al rutinei tihnite, în ciuda bolilor, a lucrurilor care ne lipseau sau a vârstei.

Ce decizii ai luat la întoarcerea în țară? Și cum a fost s-o iei de la început? Unde ai lucrat, cu ce dificultăți te-ai confruntat?

M-am întors la un an după ce soțul meu a murit. Nu m-am întors imediat, întâi de toate pentru că aveam un job stabil, unde eram respectată și, oricum, era în timpul anului școlar. Școala fiind singurul punct de stabilitate, singurul palier al vieții mele pe care nu trebuia să-l soluționez atunci, în degringolada din viața mea. Așa că am început încă un an, dar a fost ultimul.

Voiam să mă întorc „la bază”, acolo oricum era un provizorat, așa că l-am scurtat și am decis să-mi iau „one way ticket”.

Cu ce lecții m-am întors? Eu am devenit alt om acolo. Un om conștient de el, un om mulțumit, relaxat. Dar și un om debusolat, cu un soi de candoare, fără orgolii mari, optimist, dar prudent.

Așadar, în vara anului 2013 am debarcat la Iași. A început greul. Un altfel de greu. Aveam 53 de ani, eram o femeie singură, plecată de 19 ani din țară. Eram o străină „excentrică”, neechipată pentru societatea în care aterizasem, pe care cunoscuții, oameni normali, se străduiau să o aducă pe calea cea bună.

Nu știam de unde să încep viața mea cea nouă. Tot ce știu e faptul că îmi era o teamă teribilă de eșec, că eram derutată și debusolată, dar și că îmi era frică să nu fiu refuzată, în același timp nedorind ca oamenii să fie buni cu mine din milă pentru traumele mele. Mi-am dat seama că, de fapt, sunt senină, am adunat experiențe, am bucuria că încă pot funcționa amputată. Și că pot să dăruiesc din timpul meu.

Am colaborat cu trei școli private din oraș. Ceea ce predau eu nu este materie de curriculum, ci de club de after-school, un fel de a face ceva până plecăm acasă. Necesită materiale multe și diverse, spațiu pentru stocare. Anul trecut am decis să mă opresc. Nu mai aveam sentimentul că îmi este apreciată implicarea, or fără asta nu mai puteam găsi energia să funcționez. Mi-am luat zâmbetul și am plecat. Zâmbetul este cel cu care merg în continuare. Când nu mai ai ce pierde, înveți să te bucuri mai mult. Cunosc oameni care au de toate, dar nu au seninătate.

Am învățat toată viața, nu numai din școli, ci din toți oamenii, din toate locurile, din toate experiențele, bune și greșite. Acum chiar cred că îmi datorez să am grijă și de mine și de ce vreau eu; să fac ce îmi place și mi-e drag, să nu fac ce mă chinuie, mă apasă, mă încarcă negativ.

Fără a fi avut datele unui om fenomenal, în sensul semantic actual, ba aș zice că dimpotrivă, totuși altfelul meu mă bucură de la o vreme. Nici nu știu ce-mi place la mine. Mă uit și mă bucur. Pesemne este sufletul, care a ostenit, nu mai pot funcționa „contre cœur”. Am ajuns mai departe decât am crezut.

Sunt genul de om care se plictisește pe un culoar anume și atunci simt nevoia să schimb ceva, ca să nu schimb cu totul culoarul. Mereu a trebuit să renunț la multe lucruri, odată cu un nou pas. Nu mai este bine, plec. Calea comodă nu mă caracterizează.

„Succesul” meu are mare legătură și cu greșelile, nu numai cu ambiția. Mereu m-am priceput la a nu lăsa la vedere munca din spate. Sunt opusul a ceea ce vedeți. Cu excepția tenacității. Am fost și sunt o plămadă sensibilă și timidă, cauză din care uneori par distantă. Altora, arogantă. De fapt, acolo este un om speriat și rănit. Mi-a lipsit tupeul, dar asta nu regret.

Îmi permit luxul de a nu rămâne acolo unde nu mai pot zâmbi. Am spus bine „luxul”, fiindcă eu asociez luxul cu libertatea, nu cu lucruri costisitoare. Am avut acest atac la conștiință și am făcut cunoștință cu mine. Mărturisesc că m-am surprins. Drumul pe dinăuntru este unul continuu, mai e de căutat. Mă mai surprind.

Am nevoie mereu de un proiect, să fac ceva. Leneveala este bună uneori, dar nu ca o stare permanentă.

Ofelia Cozma: „Eu nu mă îmbrac scump, mă îmbrac bine”
La mall.

Ce faci în prezent?

Mă ocup personalizat de persoanele care mă solicită. Primul pas este o discuție despre stilul de viață, ocupație, urmat de analiza garderobei. Asta se face la schimbarea sezoanelor, așadar se face de cel puțin două ori.

Examinarea tuturor hainelor și a accesoriilor și rearanjarea dulapului, conceperea smart a garderobei, stabilirea pieselor care lipsesc și sunt necesare, identificarea pieselor care ar putea lega piesele deja existente. Analiză cromatică, a formei si definirea stilului. Toate acestea se desfășoară acasă la persoană. Dacă este nevoie, fac și sugestii de shopping, recomandări de sites, tips & tricks.

La cerere, abonamentul lunar include pregătirea de ținute pentru activitățile din agendă. Este o mare realizare faptul că și-au dat seama că au nevoie de un stilist. Este la fel cu amenajarea unei case. Toți o fac, unora le iese și bine, alții apelează la interior designer.
Particip la întâlniri cu grupuri de tineri, pe diverse teme, orice îi interesează pe ei și le-ar putea fi util.
Vizibilitatea de pe FB m-a lansat oarecum. Chiar mă gândesc să concretizez niște întâlniri de tip workshop cu fete și femei care au confuzii în a-și creiona un stil personal, care să fie în armonie cu fizionomia, personalitatea, activitățile zilei, etc.

Ofelia Cozma: „Eu nu mă îmbrac scump, mă îmbrac bine”
Și masca trebuie să fie fashionable.

Ai un blog, askofelia.ro. Ce găsim acolo?

Acum am proiectul ăsta cu blogul. Recunosc că ideea lui mi-a venit, în a doua instanță, cauzată de unele frustrări generate de gradul de incompetență de care mă lovesc în diverse situații domestice, a pornit ca o supapă. Pentru ca mai apoi, observând și punând cap la cap întâmplări din jurul meu și cu o mare pondere, de pe FB, am început să cred că e un proiect bun.

Este un blog în care scriu despre viețile mele, despre întâmplări, oameni, locuri care au lăsat amintiri semne. Despre bucuriile mele, despre ce am învățat eu despre cum am devenit omul care sunt. Despre cum fac eu unele lucruri. Despre cum caut zilnic direcția prin labirint despre cum trec prin viată, prin dureri, boli necazuri, bucurii frumuseți, cu spirit, muncă, umor. Chiar am oscilat între „Labirintul Ofeliei” și „Ask Ofelia” 

A rămas askofelia.ro; nu are o temă anume, însă sper fie de folos. Este un blog de lifestyle și de povestiri. A win-win project, așa îl văd și l-aș vrea.

Blogul a fost supapa mea, atunci când m-am retras din activitatea didactică.  Sunt un om care are nevoie de proiect, nu pot trăi fără să am ceva de făcut. Altfel, mă sting. Iar blogul este locul unde puteam continua activitatea de mentorat.

Deja eram conștientă de faptul că mă cunoaște multă lume. Dacă, inițial, mă gândeam că or fi părinți de copii de la școlile pe la care am fost, ori oameni care m-au văzut la operă, la filarmonică sau la teatru, începusem să-mi dau seama că lumea mă remarcase și pe stradă, prin oraș, că mă căutase pe social media și îmi urmărea postările.

Mă știau doamnele de la Bancă, de la vreo clinică, de la Primărie, de la librării sau magazine. Drăguț este că încă sunt surprinsă și uimită de fiecare dată când mi se întâmplă, or, asta mă face să știu că nu mă paște pericolul de a pierde contactul cu realitatea și de a mi se sui la cap „vedetismul”.

Blogul este locul meu de mentor. M-am autointitulat „povestitor, sfătuitor, educator de stil”. Cred acum, după încă doi ani, că „antreprenor social” este mai cuprinzător. Fiindcă refuz să rămân în rama mică a hainelor. Ele sunt un element din ansamblul pe care ne străduim să fim. Și, așa cum antreprenorii aduc un profit în bani, eu cred că aduc comunității și societății, un profit social, că pot contribui la generarea unor comportamente și atitudini.
Dar, pe lângă blog, sunt activă și pe Instagram – @ofelia.ofelicial – și am și pagina de Facebook atașată blogului, numită Ask Ofelia.

Ofelia Cozma: „Eu nu mă îmbrac scump, mă îmbrac bine”
La radio.

De obicei, vârsta este un tabu. Nu și pentru mine. Așadar, îndrăznesc să te întreb: în cazul tău, care este secretul unui look atât tânăr și de fresh? Sunt gene bune? Este atitudinea? Câte un pic din toate?

Se spune că femeile devin invizibile odată cu vârsta. Ei, bine, pot spune despre mine că nu am fost niciodată în viața mea mai vizibilă decât acum. Este drept și că am trăit în vremea în care nu exista internet și că, totuși, pe unde treceam, eram remarcată, pesemne am avut un quelque-chose.

De ce crezi că în România nu avem mai multe persoane în jurul vârstei de pensionare care să știe să să se bucure de viață?

Sunt oamenii din generația mea, care au parcurs copilăria, școlarizarea, startul în viața de adult, cu serviciu, familie, viață socială, în timpul comunismului. Este greu de schimbat mentalitați, dacă nu au ieșit în lumea mare sau dacă nu au făcut asta mereu. S-au obișnuit să se ocupe de copii, i-au așezat la casele lor, iar acum se ocupă de nepoți.

În Europa, oamenii după 50 de ani își oferă cele mai multe experiențe. Copiii sunt adulți și independenți, acum au timp să se ocupe de ei, să se bucure de ce nu au putut face în tinerețe.

Noi nu am avut copii. Însă eu trăiesc acum cu un soi de disperare să călătoresc – fiindcă nu am putut face asta din cauza bolii soțului meu –, să merg la spectacole și concerte fiindcă nu am avut, cât am trăit în Kuwait, să recuperez, cumva, frumuseți pe care nu le-am trăit, în câțiva ani în care mai am energie fizică.

Ofelia Cozma: „Eu nu mă îmbrac scump, mă îmbrac bine”
La Operă.

Care sunt lucrurile care te remontează de fiecare dată?

Opera. Călătoriile. Plimbările. Sentimentul că sunt utilă.

Peste ce nu poți să treci?

Peste ipocrizie. Peste trădare. Fiindcă ele denotă lipsă de caracter.
Da, sunt un om loial. Lucrul ăsta mi-a adus și prejudicii, fiindcă au fost situații în care am fost o țintă ușoară pentru oamenii care speculează slăbiciunile cuiva. Iar onestitatea și lipsa ipocriziei sunt considerate slăbiciuni de către oamenii fără morală și scrupule.

De fiecare dată îmi propun să nu mai fiu așa dezarmată și să țin garda puțin ridicată, dar nu prea îmi iese. Încă tratez oamenii plecând de la premisa că sunt cinstiți și corecți. Nici nu aș vrea să mă schimb. Țin la principiile care m-au ghidat până aici. Și-mi place candoarea asta a mea, nefirească pentru o femeie care a împlinit recent 61 de ani.

Mai cred că am vocația prieteniei. Sunt un bun prieten. Loial, de nădejde. Și aș vrea ca cei care mă consideră prietena lor, să simtă asta.

Ofelia Cozma: „Eu nu mă îmbrac scump, mă îmbrac bine”
Acasă.

Cum te-a găsit pandemia?

Pe mine, pandemia m-a prins „tăbăcită” la privațiuni. Nu am avut o viață ușoară. Nici acum nu o am, chiar dacă nu las să se vadă. Lamentările permanente nu rezolvă problemele și nu alungă grijile. De asemenea, trăind în felul în care tot spun și sfătuiesc pe blog, locuința mi-am făcut-o mereu cuib, chiar și atunci când am locuit la cămin sau la gazdă sau în apartamente închiriate.

Viața mea începe dimineața cu făcutul patului și cu săpunul de la baie, continuă cu ceașca în care beau cafeaua, cu felul în care mă așez la masă, singură, eu cu mine, acasă. Cu parfumul de dimineață. Fiind nevoită să locuiesc mare parte din viață în spații mici, m-am format organizată și ordonată. Asta a făcut ca pandemia să mă fi găsit fără restanțe la organizarea diverselor aspecte ale vieții cu mine.

Am, de mulți ani, un caiet în care scriu pe ce dau fiecare ban, pe capitole. Recomand.

Organizatoarele, separatoarele, coșulețele și cutiile mi-au guvernat viața încă de pe când aveam alocat un pat, o poliță deasupra lui și un raft dintr-un dulap comun, la cămin, în primul an de studenție.
Funcționez cu stoc de alimente de bază în casă încă de când eram în Kuwait. Nici acum nu merg toată ziua la cumpărături. Mi se pare o irosire absolut inutilă de timp.
Mai multe despre toate astea am mai povestit pe blog.

În rest, dincolo de aspectele alimentare și de igienă, la fel, nu am avut surprize, nu am descoperit un alt om Ofelia, nici nu am avut mari revelații, nu am căpătat nici mai multă înțelepciune. M-am ținut de o rutină în care să funcționez. Cel mai mult mi-au lipsit concertele și spectacolele, poate și fiindcă ele constituie și o formă de socializare, nu doar de cultură. Sunt dezamăgită de mine că am citit mai puțin decât înainte.

În schimb, am văzut mai multe filme de toate felurile, de la documentare, la artistice, seriale, scurt-metraje, vloguri. Am urmărit multe dialoguri online ale unor oameni pe care îi admir. Am ascultat multă muzică, am vizionat concerte de muzică clasică și spectacole de operă și de balet, am ascultat și ascult podcasts. Pot spune că m-a prins cu leciile vieții, învățate. Fiindcă viața m-a trântit în multe feluri și în mod repetat, tocmai de aceea șocul nu a fost la mine, ci la unii oameni.

Pe unii oameni i-a schimbat, oricât ei nu observă sau nu admit asta. Oamenii mă dor mai mult decât privațiunile. Dar apoi, sunt și cei mulți și buni, pe o parte i-am aflat pe parcurs, sunt cei care te sună fără alt motiv decât să te audă, sunt cei pe care nu-i cunosc, dar îi văd sau despre care am auzit. Sunt cei care te fac să speri că „totul va fi bine”, sau măcar „așa și așa”.

Deși eu nu mai am foarte mult timp, nemaifiind tânără, am mult mai multă răbdare. Și cu mine și cu ceilalți. Asta sper că o să fie de folos să ne regăsim, izolați, separați, dar laolaltă!

Ce înseamnă „acasă” pentru tine?

Mereu am transformat locul în care am locuit în „cuib”, în locul în care am tihnă, oricât de puțini metri pătrați are. Trebuie să spun, însă, că o parte din mine va avea întotdeauna nostalgia Kuwaitului și că nu mă mai simt acasă nicăieri, ori mai degrabă, că reușesc să mă simt acasă oriunde îmi găsesc o ancoră care îmi dă siguranța că nu o să am surprize neplăcute. Am tot mai multă nevoie de această stare de confort care înseamnă o existență civilizată.

Fotografii din arhiva personală.

Categorii Lifestyle