Cristina Bobe: „Muzica ascultată în întuneric amplifică starea care locuiește în tine deja”

Cristina Bobe apelează la simțuri pentru a înțelege lumea. După o serie de proiecte în domeniul artei vizuale, a venit rândul simțurilor auditive să fie explorate. Așa s-a născut Unseen. Concert in the dark, singurul concert de muzică simfonică din România care se desfășoară în întuneric.

Interviu de: Adriana Moscu

Încercările Cristinei de-a găsi punți de comunicare cu lumea s-au transpus, cel mai adesea, prin fotografii ale unor realități vulnerabile, lipsite de spoială sau trucuri artistice. Așa a apărut, de exemplu, proiectul fotografic Gentle violence, cu imagini din timpul unor operații chirurgicale.

E neobișnuit pentru un artist vizual să gândească un concert desfășurat în întuneric, însă acesta este cel mai nou proiect al Cristinei. Unseen. Concert in the dark se află deja la a doua ediție, după cea din 2019. O primă reprezentație a avut loc în weekend, la Brașov, iar pe parcursul lunilor octombrie și noiembrie vor urma alte concerte – despre acestea și despre emoțiile prin care-și creionează lumea un artist, am vorbit în rândurile de mai jos.

 

Cum s-a născut acest proiect? Cum ți-a venit această idee? Mai ales că tu ești (și) un artist vizual. Sau poate tocmai de aceea? 

Firește că această idee și-a făcut apariția în întuneric, într-un moment de solitudine. Frământată – ca de obicei – de câte o problemă, se întâmpla de multe ori să cad pe gânduri în biroul galeriei Artera, timp în care putea să se instaleze și noaptea fără să fiu foarte conștientă de trecerea timpului.

 La vremea respectivă, în 2018, abia ce îl întâlnisem pe violonistul Valentin Șerban, și împreună căutam o idee pentru un concert mai puțin convențional pe care am fi putut să îl organizăm în spațiul galeriei Artera, pe care încă o aveam atunci. Am vehiculat noi mai multe idei, însă aceasta a venit, pur și simplu, într-o seară, brusc. I-am scris lui Valentin îndată despre acest gând, dar și cu foarte multă teamă, drept să spun. Mi se părea o idee deopotrivă genială, dar și stupidă. 🙂 De ce să cânți în întuneric, dar de ce – totuși – să nu o faci? Reacția lui a fost din start una pozitivă și cred că ne-am entuziasmat în egală măsură, dovadă că, până acum, a și ieșit un proiect extrem de frumos.   

Credeam – desigur – că l-am prins pe Dumnezeu de picior cu această idee, că este unică pe pământ, însă m-am domolit treptat, pe măsură ce m-am mai documentat și am descoperit că artiști foarte mari au gândit, la rândul lor, foarte aproape de ceea ce a fost și în mintea mea.

Violonistul Maxim Vengerov a încercat un experiment similar în 2017, la Filarmonica din Tel Aviv, când a susținut, tot în întuneric, un fel de dublu recital în oglindă, în sensul că în cadrul unui concert în întuneric a interpretat aceleași lucrări de două ori, cu o pauză între cele două părți.

Apoi, chiar mai devreme, în 2015, inclusiv Marina Abramovic i-a propus această idee de a cânta în întuneric tânărului pianist Igor Levit, și astfel a închegat un performance pe care l-a numit Goldberg. Atât Valentin, cât și Maxim Vengerov, Igor Levit, pianistul Florian Mitrea, cu care colaborez anul acesta și alți muzicieni cu care am mai discutat despre Unseen. s-au gândit cu toții să interpreteze Bach în întuneric. Nu știu de ce, dar mi se pare interesant acest element comun sau acest Bach nocturn al tuturor. 

Poate că este curios cum o astfel de idee poate veni tocmai din partea unui artist vizual, însă nu cred că este întâmplător. Nu numai tehnica ne face fotografi sau artiști vizuali, ci mai cu seamă modul în care privim, ceea ce observăm din ceea ce ne este dat să vedem, cum alegem ceea ce dorim să încadrăm cu privirea, toate aceste aspecte care construiesc o viziune proprie asupra lumii sunt la fel de importante.

Mai departe, le exprimăm printr-un mijloc tehnic pe care îl stăpânim, fiecare dintre noi, mai bine. Așadar, în cadrul Unseen., absența luminii suprimă, desigur, imaginea, dar aduce în prim plan imagini mai adânci, cele mentale, pe care, în prezența luminii, noi le proiectăm peste realitate. În întuneric, aceste imagini adânci devin mult mai limpezi. 

Un concert pe nevăzute. Ce se întâmplă diferit de alte concerte, dincolo de evident?

Poate că mulți dintre noi petrecem câteva momente de deconectare în casele și în camerele noastre, când alegem să stingem lumina, să ne așezăm confortabil pe o canapea și să ascultăm muzică, în singurătate. Și eu făceam asta cândva, în perioada liceului, în special. Este un mod de a te curăța de gânduri, de oboseala de la capătul unei zile și de a savura un moment de intimitate cu tine însuți/însăți, ceea ce este un lux pentru multe persoane, care au ritm de viață mai trepidant și cărora locul de muncă sau familia le confiscă acest timp privilegiat de reflecție. 

Acum, imaginează-ți că spațiul casei tale se lărgește considerabil și, în aceeași încăpere cu tine, se mai alătură alte câteva zeci sau sute de persoane pe care nu le cunoști și care fac același exercițiu de deconectare. Nu poți vedea acești oameni, dar ești într-o bună măsură conștient de prezența lor, le simți energia. Atmosfera devine pur și simplu magică, hipnotică.

Lipsa stimulilor vizuali amplifică auzul, devenim mult mai conștienți de noi înșine, de senzațiile din corpul nostru, deci simțim mai profund. În tot acest scenariu, adaugă și cireașa de pe tort, și anume prezența în carne și oase a unui om care cântă live la un instrument, fiind acolo, lângă tine. E copleșitoare senzația. 

Concertele în întuneric propun tocmai această atmosferă și intimitate cu sunetul și cu noi înșine. Nu mai spun despre faptul că te deconectezi complet de la tehnologie pentru o oră. O binecuvântare pentru o persoană dependentă, cum este și cazul meu. 🙂

Cred că ceea ce este specific pentru acest tip de concert este colaborarea dintre muzica clasică și întunericul din sală, pentru a ne lansa pe toți într-un demers introspectiv de-a dreptul curajos, pentru a produce o iluminare la nivel spiritual și pentru o conștientizare a propriilor emoții. Este un proiect prin care îmi propun să testez atât limitele publicului, cât și pe ale mele. 

Și mai cred că, pe cât de simplă este această idee, pe atât de multă forță conține. Pe cât de banală este, pe atât de puține persoane au gândit-o și au pus-o în practică în afara spațiului domestic, la nivel de experiment social. 

Cum percepe publicul muzica în întuneric? Dar pentru tine, cum a fost? Ce ai văzut când n-ai văzut?

Cineva din public a spus, în cadrul uneia dintre discuțiile post-concert din 2019, că, la concertele în întuneric, noi nu oferim un singur recital, ci atâtea câte persoane sunt în sală, atât de diferită și de personală este întreaga experiență pentru toți cei care sunt prezenți. Cred că are dreptate.

Au fost persoane care au spus că acest tip de concert li se pare un prilej foarte bun pentru meditație, alții, melomani, cel mai probabil, au fost uluiți de performanța de a cânta atât de bine la vioară, în întuneric.

Într-o șură, în satul Șomartin, intra lumina lunii printre scândurile construcției din lemn, iar cineva care stătea în spate a spus că firele acelea de lumină arătau de parcă erau niște lumânări suspendate în aer.

Au fost și persoane care au adormit, ceea nu e neapărat un semn rău, presupun că s-au relaxat foarte bine.

O prietenă a intervenit într-o discuție cu sugestia ca publicul să nu aplaude decât la finalul concertului, fiindcă fiecare rundă de aplauze bruiază atmosfera aceea de visare, astfel că la concertele următoare am integrat acest feedback și a funcționat.

Au fost și multe momente foarte savuroase acum, când sunt povestite. De exemplu, în timpul unuia dintre recitalurile lui Valentin în întuneric, la Brașov, pentru că era foarte multă lume și se stătea chiar și în picioare, cineva a atins cu spatele întrerupătorul și dintr-odată s-a aprins lumina. Nu pot descrie cât de violent am simțit acea secundă, nu numai eu, cu toții. A fost ca un duș scoțian. 

Plecând de la ceea ce am simțit eu, cred că muzica ascultată în întuneric amplifică starea care locuiește în tine deja în momentul respectiv. La unele concerte din seria noastră eram copleșită de emoții negative sau de stres și pe acelea le-am simțit mai mult, am crezut că mă sufocă și îmi amintesc că le-am descărcat plângând. La alte concerte, am avut inima mai ușoară și am simțit muzica, așa, ca pe un balsam. Nimic nu rămâne fixat în timp, cu atât mai mult emoțiile.

Dar pentru muzicieni, cum se simte întreaga experiență? Care sunt provocările tehnice și cum sunt ele soluționate? Se păstrează acuratețea redării, fără urmărirea partiturii? Li se ascut celelalte simțuri?

La această întrebare, cel mai în măsură să răspundă sunt chiar muzicienii. Pentru mine, acesta este un teritoriu complet străin. Din discuțiile cu ei, am reținut că este ca un salt în gol faptul de a cânta la un instrument fără a-l vedea și fără acces vizual la partitură, cu atât mai mult pentru pianiști, din câte înțeleg, pentru că, dacă există vreun moment de ezitare, nu mai au nicio plasă de siguranță, nimic care să îi ajute să vadă unde pun degetele, ceva care să le amintească o notă.

Nu se pot baza decât pe ceea ce cunosc și au exersat, pe reflexele pe care au apucat să și le formeze și pe sunet, efectiv. Cu siguranță că și nivelul de concentrare al muzicienilor este cu mult mai ridicat decât în orice alt tip de concert, care le mai oferă câteva pârghii pentru un minim confort mental. Cred că sunt cu toții extrem de curajoși să accepte și să se supună experimentului propus de Unseen., iar eu nu pot decât să le fiu extrem de recunoscătoare tuturor. Chiar nu știu cum să le mulțumesc. 

Ce vom asculta ediția aceasta?

Încă de la prima ediție a proiectului, muzicienii au fost cei care au alcătuit programul concertelor. Pentru mine, este important ca ei să se simtă cât mai confortabil și să aleagă ceea ce le face plăcere să interpreteze, fiindcă deja se supun unei provocări foarte mari acceptând să cânte în întuneric. 

 Publicul care va participa la concertele în întuneric de la Filarmonica Brașov și de la Filarmonica Banatul din Timișoara îl va asculta pe pianistul Florian Mitrea într-un recital solo, interpretând Sonata nr. 21 în Do Major op. 53 de L.W. Beethoven, Für Alina de Arvo Pärt, Fantezia nr. 3 în re minor K397 de W. A. Mozart și Sonată după o lectură din Dante (Fantasia Quasi Sonata) de F. Liszt.

Pentru cele două concerte adresate publicului nevăzător, cât și pentru concertul în întuneric de la Filarmonica de Stat Târgu Mureș, violoncelistul Makcim Fernandez Samodaiev și pianista Monica Florescu au pregătit Suita nr. 1 pentru violoncel solo în Sol Major de J. S. Bach, patru sonate pentru pian de D. Scarlatti, Improvizație pe temă de simfonie de A. Vivaldi, Oglinzi în oglinzi de A. Pärt și Siciliana de Maria Theresia von Paradis. 

Câte reprezentații vor fi, în ce orașe și locații?

Concertele de anul acesta vor avea loc în Brașov, Timișoara și Târgu Mureș. Pentru fiecare oraș mai mare, cum sunt Brașov și Timișoara, am gândit câte două concerte, dintre care unul la care are acces publicul larg și se desfășoară la filarmonică și un alt concert dedicat exclusiv persoanelor nevăzătoare. Am ales aceste orașe pentru simplul motiv că, în urma unor concursuri publice pe care le-au lansat și la care am participat, au acordat câte o finanțare nerambursabilă proiectului Unseen. 

Astfel că pianistul Florian Mitrea va susține trei recitaluri în întuneric, dintre care două la Filarmonica Brașov (22 și 23 octombrie) și unul la Filarmonica Banatul din Timișoara (25 octombrie), în timp ce cuplul de muzicieni format din violoncelistul Makcim Fernandez Samodaiev și pianista Monica Florescu vor concerta pe 23 noiembrie la Filarmonica de Stat Târgu-Mureș, pe 9 octombrie la Centrul Multicultural al Universității Transilvania din Brașov și pe 6 noiembrie la Muzeul de Artă din Timișoara, ultimele două concerte fiind dedicate publicului nevăzător. 

Cum ați ajuns la aceste colaborări?

Anul acesta am început trei noi colaborări foarte frumoase. Pianistul Florian Mitrea a acceptat cu mult entuziasm invitația de a participa în cadrul Unseen. încă de la începutul anului trecut. Pe lângă faptul că este un muzician foarte apreciat pe plan internațional, este și profesor în cadrul Academiei Regale de Muzică din Londra și a Școlii Purcell pentru tineri muzicieni. Îl apreciez foarte mult pentru modestia sa, pentru răbdarea și implicarea investite în proiect. Florian este, la rândul său, inițiatorul unui festival de muzică clasică, aici, în România, și are multă înțelegere pentru tot soiul de dificultăți administrative pe care le întâmpin. Este minunat să pot colabora cu un artist care nu adaugă niciun fel de presiune peste tot ceea ce vine înspre mine deja și sper să lucrăm împreună cât mai mult și în viitor. Îi datorez colaborarea cu Florian unei prietene, Ana-Maria Onisei, pe care am rugat-o să ne pună în legătură. 

Tot anul acesta s-au alăturat în proiect încă doi muzicieni extrem de dragi mie, pe care am avut bucuria să îi cunosc prin intermediul violonistului Valentin Șerban. Este vorba despre violoncelistul de origine rusă Makcim Fernandez Samodaiev și pianista Monica Florescu, doi muzicieni care au studiat și concertat pentru mulți ani în diferite țări din Europa și în Mexic. De șase ani s-au stabilit în România, la Sibiu, unde au pus bazele unui proiect foarte solid, o stagiune proprie de concerte camerale, care se desfășoară lunar în Sala Oglinzilor a Forumul German Sibiu. Ceea ce fac ei acolo este extraordinar și, cu toate că nu sunt născuți în Sibiu, au ajuns să fie extrem de respectați și mai ales iubiți de oamenii din oraș. La rândul meu, le sunt nespus de recunoscătoare, pentru că m-au cooptat în proiectul lor și pentru prietenia pe care am legat-o, ei fiindu-mi aproape în momente foarte dificile. 

Există vreun instrument muzical mai pretabil decât altul unui concert în întuneric? Sau vreunul care nu se potrivește deloc cu acest tip de concert?

Cred că orice instrument muzical este pretabil pentru concertele în întuneric, câtă vreme se găsesc muzicieni care să aibă îndrăzneala de accepta provocarea Unseen. În acest sens, mi-am propus să și alternez instrumentele muzicale, urmând să descopăr cum vor fi întâmpinate de public fiecare în parte. Anul acesta are întâietate pianul, în mod special, dar și violoncelul.

Pentru că stimulii vizuali dispar și totul se concentrează pe audiție, e nevoie de o acustică specială a locațiilor alese pentru acest tip de act artistic?

Cred că răspunsul la această întrebare variază de la persoană, la persoană, în funcție de exigențele fiecăreia. Noi am călătorit cu acest proiect atât în spații convenționale, cât și neconvenționale, care firește că nu aveau acustica pe care o are o sală de concerte. Valentin s-a pliat pe orice tip de spațiu, cu provocările aferente, bineînțeles, însă cum acest proiect este adresat unui public mult mai larg decât cercul mai restrâns și pe bună dreptate exigent al melomanilor și al muzicienilor, a reușit să emoționeze din orice tip de spațiu a avut loc, deci, din punctul meu de vedere, și-a atins miza.   

La finalul reprezentațiilor, vor avea loc o serie de dezbateri interactive. Ce s-a întâmplat ediția anterioară și despre ce veți vorbi de data aceasta? Care este scopul acestor dialoguri? 

Am gândit experiența Unseen. Concert in the Dark ca o provocare pentru noi toți și un prilej de a descoperi cum să ascultăm mai atent, cum să simțim mai profund și cum să găsim curajul de a vorbi despre emoțiile noastre, despre ceea ce ne face vulnerabili, într-un efort comun de exersare a empatiei.

Muzica va fi liantul dintre noi, dar și punctul de plecare pentru discuția de după concert, prin care dorim să descoperim și să aducem la lumină poveștile persoanelor nevăzătoare, cât și a celor văzătoare, cum experimentează și simt lumea, cum își formează amintiri, ce și cum își imaginează în timp ce ascultă muzică și multe alte mărturisiri care ne pot inspira și ajuta să ne cunoaștem mai bine pe noi înșine și unii pe alții. 

Mai departe, dorim să împărtășim poveștile culese și cu publicul concertelor următoare. Noi documentăm aceste povești și publicăm câte o poveste scrisă în urma fiecărui concert, cu ajutorul storyteller-ului Andreea Vasile. De asemenea, vom avea și materiale video filmate de Matei Budeș.  

 La prima ediție a concertelor Unseen., cele din 2019, am purtat câte un dialog cu publicul fiecărui concert și am regretat atunci că nu aveam resursele necesare pentru a documenta tot acel conținut valoros, împărtășit cu multă emoție de publicul nostru.

Ce aduce nou această ediție? Vorbeai de o serie mai mică de concerte pentru un public format exclusiv din persoane nevăzătoare. Ați prevăzut și alte evenimente conexe?

Ediția de anul acesta integrează mai multe elemente conectate cu întunericul, cu tema nevăzutului și a necunoscutului. Totodată, implică o colaborare mai amplă între mai mulți artiști, specialiști în diverse domenii și organizații.  

 În primul rând, sunt bucuroasă pentru că anul acesta se întâmplă ceva ce mi-am dorit foarte mult încă de la prima ediție, să existe o coerență vizuală a întregului proiect, astfel că acum lucrăm cu un studio de design specializat în dezvoltarea de identități vizuale pentru proiecte culturale.

Totodată am început această frumoasă colaborare cu fotograful Florin Ghenade, ale cărui fotografii cu arbori bătrâni erau în mintea mea de multă vreme. El a fotografiat întreaga echipă și a încercat să obțină de la noi câte un portret ascuns, câte o expresie sau o ipostază a noastră de care suntem mai puțin conștienți că există în noi.

Au ieșit niște fotografii minunate, iar Florin ne-a făcut pe toți să ne simțim cât se poate de mult în largul nostru, ceea ce e fantastic, pentru că echipa proiectului este formată din persoane foarte discrete, „nevăzute” în spațiul public și care acum au fost prezente la prima lor ședință foto. 

O altă componentă a proiectului constă în instalația audio-video realizată de artistul de muzică electronică Sebastian Florea din Brașov. El a avut ca punct de plecare un portret pe care l-am făcut în 2016 și pe care l-am intitulat Nefertiti, e vorba despre portretul unei paciente aflate în timpul unei intervenții de chirurgie plastică, sub anestezie totală.  Pe acest portret a intervenit cu diferite randări și elemente vizuale, care, prin dinamica lor, generează suntele și, mai departe, o lucrare sonoră de 14 minute foarte interesantă, despre fotografii care devin sunete și pixeli care se transformă în unde. Publicul va putea privi această instalație în sala de concert, înainte să înceapă recitalul în întuneric al pianistului Florian Mitrea. 

Tot în acest an am integrat și două recitaluri oferite strict persoanelor nevăzătoare, în primul rând, pentru că mi s-a părut că un astfel de concert se leagă conceptual de ceea ce am gândit pentru Unseen. Faptul că stingem lumina în cadrul unui concert pentru persoane nevăzătoare este, desigur, un gest simbolic, care ne va permite tuturor celor prezenți să fim la unison, să trăim în aceeași atmosferă, atât publicul nevăzător, cât și însoțitorii, artiștii și organizatorii evenimentului. Pentru desfășurarea acestor concerte, colaborăm cu Asociația Nevăzătorilor din România, filialele din Brașov și din Timișoara, cât și cu Centrul Multicultural al Universității Transilvania din Brașov și cu Muzeul Național de Artă din Timișoara, care ne sprijină prin găzduirea celor două evenimente. 

Așa cum ai spus și tu, întreaga experiență este o prelungire a altor proiecte artistice gândite de tine de-a lungul timpului. Care este numitorul lor comun, firul roșu care le unește? Și ce poți să-mi spui despre celelalte exprimări artistice ale tale?

Firul roșu sunt, cu siguranță, eu, într-o permanentă încercare de a mă exprima prin diferite mijloace, pentru a mă înțelege mai bine, prin ceilalți, însă am o teamă foarte mare de a interacționa în mod direct cu oamenii, de aceea și folosesc fotografia și cuvântul scris ca pe o interfață, care să mai atenueze sau să prevină cu totul contactul direct. 🙂 

Temele asupra cărora m-am concentrat până acum sunt vizibilitatea vs. invizibilitatea, introspecția, oglindirea, identitatea în proces de formare și constat că mai este un element comun care leagă proiectele de până acum, e vorba despre negru. 🙂 Recent, am constatat că negrul este prezent în ideea de a cânta în întuneric, în toate portretele și fotografiile pe care le-am făcut în trecut în sălile de operație și pe care le-am expus, sub denumirea de „Gentle Violence”, în două ediții, la Muzeul Național Brukenthal (2014 – „The Heart” și 2016 – „Faces of Change”), în proiectul „Myself as Others” care conține o selecție de mixaje cu versuri din poetese contemporane și portrete vechi din Colecția Costică Acsinte, a căror materie s-a degradat și din care lipsesc tocmai fețele sau bucăți de corp, alcătuind o poveste cu chip universal, în care corpul se semnifică prin absența sa, ca un text care se scrie ștergându-se.  

Cât despre Unseen., este curios cum un proiect care propune invizibilitatea ca soluție, este și cel care îmi aduce cea mai mare expunere pe care mi-a fost dat să o experimentez până acum. Provocarea mea cea mai mare este întâlnirea cu publicul și căutarea curajului de a mărturisi propriile emoții în mod direct, fără nicio fotografie sau text în spatele căruia să mă mai ascund.  

Pandemia nu a însemnat numai restricții, pentru unii a fost eliberatoare – a fost ca un răstimp folosit pentru a crea fără presiune, a da formă ideilor prea des amânate. Cum se simte (încă) de la tine?

Mă înscriu și eu printre cei pentru care pandemia a fost o perioadă eliberatoare, din mai multe puncte de vedere. Sunt introvertită și îmi place să caut modalități de a lucra cât se poate de mult în singurătate, iar din punctul de vedere al mai multor persoane am un fel ciudat și „sălbatic” de a fi, sunt cuvinte pe care le înmagazinez, care mă afectează chiar foarte mult, însă în pandemie dintr-odată toți oamenii au fost la fel de izolați ca mine, ceea ce m-a ajutat să mă simt mult mai bine și legitimată în felul meu de a fi. Desigur, spun asta cu recunoștință pentru faptul că am fost și sunt sănătoasă și cu regret pentru cei care au pierdut pe cineva din cauza acestui virus.  

Nu am creat ceva anume în perioada pandemiei, în afară de noi și noi gânduri. Am încercat să caut finanțări pentru proiectul Unseen. și nu am reușit până în vara acestui an, dar în efortul meu de a căuta soluții pentru a continua proiectul mi s-au alăturat – treptat – oameni care s-au oferit să mă ajute și al căror sprijin este extrem de valoros. Acum avem cu adevărat o echipă, este ceva fantastic, care îmi aduce multă bucurie și doresc să le mulțumesc din tot sufletul acestor câteva persoane: Ioana Bogdan, Alina Chiciudean, Ruxandra Miuți, Ana Maria Onisei, Laur Raboj, Bogdan Pălici, Cristina Anculete, Gheorghiu Elena, Andra Dumitru și, bineînțeles, părinților mei, Tincuța și Marian Bobe. 

Altfel, în timpul pandemiei am făcut multă curățenie în viață, în priorități și în casă, am învățat să mă simt mai confortabil cu liniștea, să îmi mai accept o parte dintre neputințe și am descoperit valoarea prieteniei mai mult decât oricând până acum, grație Monicăi Florescu și a lui Makcim Fernandez Samodaiev, un cuplu și o familie de la care învăț și pe care o admir foarte mult. 

La ce visezi, cel mai adesea, atunci când ai ochii „larg” închiși? Dar când sunt bine deschiși? Ce-ți place să vezi în față?

Doamne! Este periculos să intru în acest subiect. Nu știu. Foarte transparent și intim, pentru multă vreme, când închideam ochii, visam să intru în istorie cu ceva. M-am surprins eu însămi spunând aceste cuvinte într-o discuție la psiholog, a cărui replică a fost că am intrat, cu siguranță, în istoria cabinetului lui prin această afirmație, ceea ce bineînțeles că nu m-a mulțumit. 🙂

Visez ca prin ceea ce am de exprimat să pot avea un impact, de preferință pozitiv, în viețile oamenilor, să simt că rezultatele căutărilor mele pot fi de folos pentru cineva. Cu timpul mi-am dat seama că acea dorință de a intra în istorie vine din credința că a impacta un număr mare de oameni îmi poate aduce satisfacția necesară pentru a mă putea bucura mai mult în viața mea de zi cu zi, pentru a simți că sunt o ființă valoroasă pentru cineva prin simplul fapt de a fi exact așa cum sunt, dar la fel de bine poți avea un impact mult mai consistent pentru o mână de oameni sau chiar numai în sânul familiei și asta să fie suficient încât să îți aducă împlinirea, numai că eu nu am ajuns încă în acest punct de generozitate și de curățenie a sufletului, cel mai probabil. Așadar, pe această traiectorie îmi plimb gândurile și acțiunile, tot încercând, la rândul meu, să înțeleg ce caut de fapt.

Probabil că liniștea, echilibrul și lumina sunt ceea ce caut, dar văd că până să ajung la ele, trebuie să trec prin toate aceste concerte în întuneric, operații pe cord deschis și diverse alte experiențe ușor extreme. Pare să fie un proces cât viața de lung. 

Cât despre ceea ce îmi doresc să văd când deschid ochii, cu siguranță că mi-ar plăcea să văd ceea ce îmi este dat să mă întâmpine și acum, imaginea angelică a cățelușei mele, Mia Therapia, care mi-a adus enorm de mult bine în viață, multă veselie și energie, multe plimbări în aer liber, multe interacțiuni noi și de care sunt nedespărțită. Dacă este ceva ce poate amplifica această bucurie atât de curată, atunci și acel ceva mi-aș dori să îmi surprindă privirea, dacă nu cumva se întâmplă deja și nu știu eu încă să văd și să recunosc binele mai mult. 

Fotografii: