Ana-Maria Caia, expert în comunicare la Bruxelles: “N-am știut până acum cât de mult suntem noi înșine numai atunci când ne reflectăm în ceilalți”

În țară, Ana-Maria Caia a fost redactor-șef al revistei Șapte Seri, realizator și producător de emisiuni TV (Realitatea TV, TVR) și radio (RFI) , blogger și podcaster de travel, consultant politic, de marketing și comunicare. În 2015, a publicat volumul “Opt Povestiri”. De câteva luni este expert în comunicare la Bruxelles. Am stat de vorbă despre cum se vede criza pe care o traversăm din epicentrul politic al Europei. Ce a mai rămas azi din efervescența acestui burg cosmopolit? 

Ana-Maria scrie și vorbește despre lume într-un mod vizual, aproape palpabil. Descrierile ei au miez, au gust, par să ajungă la tine în format 3D. De fiecare dată când i-am citit un text sau i-am ascultat o emisiune, am simțit cum mă teleportez cu viteza gândului în locurile pe care le zugrăvea. Că pot să fiu acolo doar ascultând-o povestind. Am vrut să aflu mai multe despre viața ei într-un oraș în care lipsa interacțiunilor umane pare mai nefirească decât în oricare alt loc din lume.

Ana, pentru cei care nu știu, ce făceai în țară înainte să pleci?

Mă ocupam de comunicare și media. Călătoream în toată lumea. Citeam și scriam. Stăteam într-o casă frumoasă la Armenească care îmi permitea să iubesc Bucureștiul. Creșteam doi copii. 

Cum ai plecat din țară, în ce context?

Am primit o propunere de muncă în comunicare, în instituțiile europene, care mi s-a părut de nerefuzat. 

În ce măsură te-a afectat această criză?

Am aterizat în ea într-o țară străină, un serviciu nou, o limbă nouă. La nivel personal e cumplit că nu pot vedea, atinge oameni. Sunt, în esență, extrem de socială, visez la metrouri pline și la aeroporturi aglomerate, la sutele de chinezi care m-au filmat anul trecut cum beam șampanie de ziua mea în fața castelului din Osaka. N-am știut până acum despre mine câtă plăcere îmi aduc oamenii, cât de importantă e apropierea de celălalt, de străin, de altul, cât de mult suntem noi înșine numai atunci când ne reflectăm în ceilalți. 

Ești într-o țară străină, cu doi copii. Cum resimt ei situația? Care e relația cu educația? Cum decurge sistemul de învățământ la voi? Cum vă organizați în perioada asta?

Copiii mei au apucat aici numai o săptămână de școală normală. Fiica mea, în primul an de liceu, face lecții online foarte serios. De la 8.15 până aproape la 4 după-amiază e ocupată zilnic. Prezență, răspuns, predat, totul online. Asta ajută grozav, desigur. A fost minunat când profesorul de matematică, un grec, a făcut cu ei un quizz și se prefăcea că nu știe nimic. O auzeam că râde în hohote și m-am bucurat că are așa profesori înțelepți cât să le ridice moralul. Profesorul de engleză, de pildă, e în deșertul mexican. La el era noapte și le punea să asculte sunetul vântului în deșert. Cred că e mai ușor cu atitudinea asta de la profesori. 

Fiul meu e la grădiniță. Primește teme multe pe mail și tatăl lui le face cu el. Vorba fiului, “sunt foarte obosit de la prea multă muncă”. El e un copil foarte prietenos, așa că îi lipsește joaca adevărată, cu alții. Nu se plânge, îmi tot amintește că el înțelege situația. 

În rest, sincer, bagă telefoane și tabletă ireal de mult, facem seminarii de coronavirus să știe despre ce e vorba, vorbesc cu prietenii lor din România și mă gândesc că criza asta o să îi afecteze.  E nerealist să cred altceva. 

Ce măsuri au luat autoritățile pentru a vă asigura, pe cât posibil, protecția, nu doar din punctul de vedere al sănătății, cât și cea socială? 

Lumea în zona din Bruxelles unde stau eu e cuminte. Nu avem ordonanțe militare, dar oamenii își cam văd de treabă, se iese puțin. Informările sunt la obiect, iar media e foarte responsabilă și nu inflamează situația. Polițiștii fac glume, pun șansonete cu “stai acasă” în difuzoare și mișună peste tot. Vedeta media cea mai mare e un epidemiolog care ne mai spune ce să facem. Se iese la alergat, se merge mult cu bicicleta. Planurile sunt să se limiteze la 20 km/h viteza mașinilor în tot centrul orașului pentru a încuraja lumea să meargă pe jos sau cu bicicleta. 

Cum ai descrie în acest moment situația din Belgia, în general, din Bruxelles, în special? Care e vibe-ul orașului?

Eu stau în Sablon, o zonă foarte plăcută în mod normal. Cum totul e închis, pare un uriaș muzeu al decadenței civilizației umane din secolul 21. Ciocolateriile de lux, cu vitrinele lor incredibile, făcute special pentru Paști, sunt triste. Galeriile de artă sunt absurde fără oameni. Vitrinele magazinelor de curiozități, cu porci spinoși împăiați sau urși polari, idoli polinezieni și Buddha de piatră din Asia de Sud-Est sunt o ciudățenie mai mare decât curiozitatea fără viață în ele. 

Bruxelles-ul trăiește din politică. Asta înseamnă întâlniri, adunări de oameni, dezbateri. Oameni care vin și pleacă, oameni care își dau mâna sau urlă unii la alții. Ce se întâmplă în el acum e, prin urmare, de două ori dureros și bizar. 

În rest, la nivel practic, mărunt, nu am găsit măști până acum o săptămână. Am cumpărat 3, asta e porția, cu 6 euro. Lumea pricepe că e criză la nivel global, dacă urli mai tare, tot nu se pot produce mai multe. Mănuși nu există. Dezinfectante produc farmaciile. Prosoape de bucătărie se găsesc foarte rar. Standurile de vin de la supermarketul vecin s-au dublat ca suprafață, dar după ora 10 nu mai găsești nicio sticlă decentă, numai poșircă. Durează o oră să faci cumpărăturile, cu cozile de rigoare. 

Par belgienii să înțeleagă pe deplin ce se petrece? Respectă regulile impuse de autorități?

Da, lumea e disciplinată, cel puțin unde trăiesc eu. Aici, regulile de izolare au fost impuse mai târziu și sunt mai puțin draconice, dar lumea pricepe și stă la locul ei. 

Ce s-a făcut bine și ce ar putea fi îmbunătățit în Belgia cu privire la prevenirea răspândirii coronavirusului?

Nu am nicio opinie. Nu sunt expert în sănătate, epidemii, deci habar nu am ce e bine și ce e rău. Știu că în Europa s-a tot discutat despre cum ar fi trebuit să imităm măsurile luate de asiatici, însă, ca una care am tot fost în Asia, știu bine că structura socială, obiceiurile noastre, felul nostru de trăire nu se pot adapta la așa ceva. Respect ce spun autoritățile și cam atât. 

Tu călătorești enorm, ești un călător de profesie. Cât de greu îi e unui om care, de obicei, parcurge distanțe uriașe și schimbă frecvent peisajul și societatea în care se mișcă, unui om care socializează mult, să stea izolat în casă? 

Groaznic de greu. Vreau să fiu în  Muzeele Vaticanului în plin sezon turistic. În metroul din Tokyo la oră de vârf. Acum două săptămâni trebuia să fiu în Japonia. Într-un onsen din Yudanaka, afară, în apă fierbinte, altături de niște necunoscute. Dacă aveam noroc, ar fi și nins puțin. 

Pentru mine călătoriile sunt un viciu, mi-am recunoscut asta acum multă vreme, dar mă și hrănesc din ele. Visez la mirosul din aeroporturi, sincer, cred că o să plâng de emoție când voi zbura prima oară după povestea asta cu izolarea. 

De ce loc vizitat îți e cel mai dor? Unde ai fi vrut să te “prindă” pandemia? 

Nu vreau să fiu izolată de ceilalți nicăieri. Locurile în care stau, în care călătoresc, n-au niciun fel de sens dacă nu sunt pline de oameni. Bruxelles-ul e frumos, foarte frumos, e dureros să îl văd gol. Niciodată, atunci când am călătorit, n-am făcut-o pentru locuri. Cele mai multe amintiri pe care le am sunt despre oameni: japonezii cu care am stat la masă într-un restaurant din Ueno sunt în mintea mea mai mult decât Palatul Imperial, turcii care m-au primit în satul lor fortăreață din munți sunt mai prezenți pentru mine decât glorioasele moschei ale Istanbulului, iranienii care mi-au spus că sunt frumoasă sunt mai importanți chiar decât Persepolisul.

Unde vei pleca prima oară când vei putea să călătorești din nou? 

Cel mai probabil în România, cu treabă. 

Ce se va fi schimbat în tine, cu tine, după ce va trece această perioadă? 

E urât dacă spun că nimic? O da asta bine? Nu trăiesc această perioadă țintind la revelații și dezvoltare personală. Ar fi caraghios, sincer. Nu e o luptă cu nimic, nu e o ocazie, nu e nici măcar un moment unic în istoria civilizației noastre. Încerc să plutesc peste zile și sper să ieșim din asta relativ puțin traumatizați. 

Foto: Sorina Dumitrescu/arhiva personală; Pixabay