5 super ilustratoare românce care ne plac: Andreea Molocea (V)

Se spune că o imagine face cât 1000 de cuvinte. În cazul lor, e vorba despre o imagine ilustrată. Își reprezintă lumea interioară și pe cea exterioară prin desen. Am stat de vorbă cu cinci ilustratoare românce despre cum și-au descoperit pasiunea, despre amprenta personală și colaborările de suflet. Azi: Andreea Molocea. 

Andreea Molocea

andreeamolocea.ro

 

“Atunci când sunt însă agitată sau trebuie să fac o ilustrație de care mă tem, fac o oră de yoga înainte de a mă apuca de lucru.“

Când te-ai mutat din țară și în context?

 

Am plecat din țară acum 5 ani, însă am rămas în Praga din greșeală pentru că m-am îndrăgostit de oraș. Nu am avut un plan inițial și nici job, trebuia să stăm în Praga câteva săptămâni, să ne limpezim mintea, dar iată, 5 ani mai târziu suntem aici și eu una nu mă dau încă plecată.

Cum ți-ai descoperit/redescoperit pasiunea?

Imigrarea mi-a adus per total mai multă limpezime. În țară eram mereu înconjurată de forfotă, iar eu eram blocată și cu stimă de stimă scăzută, ceea ce făcea ca vocile și opiniile imaginate ale oamenilor să se audă mai tare ca propria-mi voce. Aici, fiind mai solitară – mediu ideal pentru o introvertită- am gasit timp și spațiu pentru mine să aflu cine sunt, care mi-e povestea. Eu am știut mereu că pot desena. Era acolo în mine. Aveam însă vocea aceea ”cine te crezi tu acum să te apuci de desenat”. De aceea la mine desenatul a pornit când am avut două elemente: timp și bani. Aici, având job cu program normal, când ajungeam acasă aveam timp de hobbiuri, ceva ce nu mai avusesem. Dintr-o dată s-a creat un context de joacă, de plimbare, de yoga și meditație, de fotografiat creaturi care mișună prin iarbă. M-am reconectat la mine și de aici au ieșit și desenele în timp. Am primit însă un sfat minunat de la fratele meu: dacă tot desenezi, cumpără acuarele și hârtie profesionistă. A fost teribil de important faptul că joaca mea a fost cu pigmenți și hârtie de calitate. Eu neavând școală de arte am învățat experimentând și unde am avut hopuri am căutat cursuri de tehnici online. Să nu am deprinderi proaste din cauza materialelor proaste a fost cea mai bună lecție. Și aici e acea parte cu ”mi-am permis”. Materialele sunt scumpe. Te poate costa 50 de euro 20 de coli de hârtie din bumbac 100%, 6-10 euro doar un cub de culoare. Nu prea se spune, dar ilustrația este un hobby costisitor. Știu că atunci cand am dat 100 de euro pe primele mele acuarele profesioniste m-am uitat lung la ele și m-am întrebat dacă chiar îmi trebuie, poate ar trebui să iau ceva mai ieftin. Dar apoi mi-am zis că merit ceva frumos și am învățat cu ocazia aceasta și puțin self-love. Duceam lipsă.

Ce te inspiră când te apuci de lucru?

Muzica, versurile și poeziile, ceea ce citesc, plimbările. Dar pentru idei, muzica, poveștile și albumele de artă/ vizitele la muzee îmi sunt importante, mă ajută ”să văd” imagini și forme, să simt o atmosferă pe care o vreau apoi pe hârtie.

Ai tabieturi pe care trebuie să le respecți când creezi?

Mi-am dat seama recent că desenez mai relaxat și asumat când mă aranjez înainte de a mă pune la masa de lucru. Am și micile mele outfituri, haine largi, părul prins într-un coc. Dacă lucrez în weekend, cât îmi beau cafeaua îmi colorez cu ojă unghiile, pun puțin ruj. Dacă nu fac aceste lucuri, sunt agitată și mă foiesc și n-am stare pe scaun. Cumva să mă simt aranjată îmi dă o stare de zen și încredere. Ru Paul zice că oamenii s-au născut goi, restul este drag. Cam așa și cum mine, am nevoie de o ojă și un ruj pentru a deveni ”Andreea ilustratoarea”.

Atunci când sunt însă agitată sau trebuie să fac o ilustrație de care mă tem, fac o oră de yoga înainte de a mă apuca de lucru. Acea oră de yoga și meditație mă ajută să economisesc cel puțin 3 ore de bâzâit inutil la masa de lucru.

Ce desen/lucrare/proiect ți-a fost cel mai greu de realizat?

Cele pe care le fac la comandă pentru cineva. Nu sunt grele, sunt încântată mereu de temele pe care le primesc de la clienți, însă există mereu teama lângă mine cu care trebuie să mă lupt pe parcursul ilustrației. Când fac ceva pentru mine, să îmi placă mie, sunt eu și hârtia și culorile și dacă nu iese este ok. Însă când fac ceva pentru altcineva, mi se contractă mușchii și vocea cu ”poate nu e bun, poate nu îi va plăcea” trebuie să o țin în control. Iar aceasta este o muncă extra pe care o faci – controlul emoțiilor îl pun la muncă, pentru că mi-a luat ani de zile să le înțeleg cât de cât și să locuiesc armonios cu ele. Aici mă ajută yoga, meditația, muzica și să o spun drept, mă forțez să țin cu o mână frica într-o parte și să ascult de mine. Onest, știu foarte bine că un ilustrator profesionist trebuie să facă ceva pentru client, că trebuie să ajungi la punctul în care poți să deliver un produs final după indicații clare, fără să te introduci în schemă. Sper din suflet să nu ajung niciodată acolo. 

Ce desenezi cu cea mai mare plăcere?

Tot. Tot ce fac îmi aduce plăcere și încântare. Dar mi se mai întâmplă dintr-un motiv sau altul ca paginii să îi lipsească un ”ceva”. Atunci refac până simt că are o scânteie, că am prins acea compoziție care atunci când e privită îți relaxează puțin mușchii faciali. Nu caut să fac Artă cu A mare, caut să bucur, să încânt, să alin.

În general mă simt satisfăcută când reușesc să prind pe hârtie o idee sau o formă.

Cum ți-ai descrie stilul?

Nu mă preocupă foarte tare acest aspect. Este posibil să am un stil, am observat de curând că tot ce am desenat în ultimii ani este legat de un anume fir. Clar stilul este dat de preferința ochilor. Îmi plac formele art-deco, ilustratorii ruși și arta primitivă, ceramica neolitică, arta islamică și patternurile lor, ornamentele tradiționale. Îmi place lumea mitologică, simbolică, copilăroasă. Îmi plac poveștile și arhetipurile și vreau nu vreau mâna mea va merge unde mă duce ochiul și mintea. Caut să îmi dezvolt mai mult un spirit naiv, primitiv, să las mână să meargă, să mă ghideze. Educația în termeni de tehnică, moduri de a folosi materialele și instrumentele de lucru vreau să îmi ofere mai multă varietate, însă nu vreau un stil. Vreau să am libertatea să sar și să fac ilustrații fără teama că ”ies din stilul meu”.

Tu profesezi într-un alt domeniu (aici, poți să-mi dai câteva detalii). De ce desenezi?

Lucrez în corporație ca un om cuminte. Am lucrat până acum pe partea de IT și conexiuni IT, iar acum mă voi muta într-o altă echipă unde va fi o combinație IT și business. Știu că se poartă poveștile în care oamenii fug din corporație ca să facă înconjurul lumii, eu însă am făcut invers. Sunt perfect conștientă că această alegere este una cu tentă egoistă, însă aveam nevoie de stabilitate financiară să mă vindec emoțional. Starea de nesiguranță și incertitudine crescând în tranziția românească și apoi lucrând aproape 10 ani prin proiecte sau primind burse nu m-a ajutat să avansez pentru că mereu aveam teama zilei de mâine, iar asta ducea în final la o relație toxică cu mine și cu banii. Cu un salariu lunar decent și cu grija zilei de mâine dată la o parte am putut să învăț încet despre a trăi și a fi fericit în prezent. Așa am putut să respir, să mă relaxez și să văd că am și timp și banii necesari pentru hobbiurile pe care le tot ținusem vreo două decenii doar la mine în cap. Simțind că sunt stabilă, am prins curaj. Si sper ca acest curaj, să rămână cu mine pe viitor, cu sau fără job stabil. Așa m-am și apucat de ilustrat, să mă bucur pe mine.

Cum te ajută în dezvoltarea personala si în vindecarea prin artă și culoare?

În cazul meu, culmea, a trebuit să lucrez intens pentru a ajunge la artă și latura emoțională, artistică. Mi-a luat mulți ani de chin interior să pot gândi și apoi spune ”vreau să fiu artistă”, indiferent de ce înseamnă asta. Și vreau să vorbesc deschis despre acest lucru pentru că sunt absolut convinsă că nu sunt singura care își sugruma subconștient darurile. Având background și doctorat în științe politice, iar apoi multe curiozități și lecturi în diverse ramuri ale psihologiei, am înțeles mai bine relația dintre copilăria mea în tranziție, stresul familiei din acea perioadă și reacțiile mele adulte bazate în general pe anxietate și atacuri de panică în relație cu banii. Banul nu este doar o monedă de schimb, relația cu el spune multe despre omul care ești, alegerile pe care le faci. Banul la mine a fost frică și nesiguranță. Asta a făcut ca alegerile mele să fie mai mereu dictate de frică și nesiguranță. Bineînțeles, nu a mers. Un drum personal marcat mereu de frică duce la o viață mică și nefericită. Frica are și beneficiile ei la care țin mult și care m-au salvat de multe ori. Însă există un moment când trebuie să ai grijă ca ceea ce te-a protejat să nu îți devină cușcă. Când am decis să am un job stabil am învățat și un alt mod de a mă raporta la ei. Sunt perfect conștientă că nu sunt liberă, am nevoie de aceste roți ajutătoare pentru a pedala pe moment. Dar sunt ok cu asta. Știu că nu pot grăbi un proces, așa că am răbdare. Am certitudinea că sunt pe drumul cel bun.

Am început drumul spre ilustrație cu pași mici de furnică, atât cât frica m-a lăsat la început. Mi-a luat vreun an să îndrăznesc să intru într-un magazin de art supplies și să mă imaginez cu un penson în mână. Eram maestră la auto-sabotaj. Apoi am desenat timid pentru mine. Apoi am postat ce mai desenam pe social media și reacțiile oamenilor au fost calde si blânde și ajutătoare. Am fost cocoloșită și m-am lăsăt cocoloșită, iar asta m-a ajutat să îi zic fricii ”vezi, nu a fost chiar atât de rău, putem să îndrăznim încă oleacă și încă oleacă”. O dată ce am avut libertatea interioară și mi-am dat voie să ilustrez, povestea s-a schimbat, iar paginile cu acuarele au devenit mici reflexii ale propriului drum. Am început cu figuri copilăroase și fețe desenate cu compasul – estetic, asta mă atrăgea cel mai tare, încă o face. Erau majoritatea lor fără corp, într-o stare de plutire și visare, nici aici, nici acolo. Apoi ceva s-a schimbat puțin. Anul trecut trebuia să devin mamă, însă fetița mea nu a avut șanse să se nască. Trauma biologică și emoțională m-a facut să nu mă ating de acuarele. Am făcut un singur desen pentru mine să marchez acest eveniment, însă toate imaginile din minte le țineam acolo, nu am putut să le scot pe hârtie. După vreo 10 luni de blocaj când m-am reapucat de ilustrat imaginile au ieșit altfel. Liniile și culorile au ieșit mai blânde și line, imaginile sunt despre eliberare și iubire de sine și renaștere. Sunt și ilustrațiile în care mă recunosc cel mai bine și de care mă simt atașată. Pentru mine toate au o poveste care mă ajută să respir. De aceea când le văd îmi fac bine.

De curând, ți-ai făcut un blog pe care îți expui lucrările. Cum ți-ai făcut curaj și ce urmează pe 2020 din punctul de vedere al desenelor tale? 

Am vrut mereu să împart cu alții binele meu. Cand simt că ilustrațiile îmi fac bine, vreau ca și alții să se bucure la fel. De aceea îmi place să fac comisioane. Poate cineva nu are mâna formată pentru a-și ilustra o stare, un vis, un eveniment și poate că mâna mea îi poate ajuta să aibă în față ceva ce îi ajută să respire.

Până acum mereu am vrut un site, însă niciodată nu a fost momentul și niciodată eu nu avem ce ilustrații să arăt și niciodată nu eram pregătită și niciodată nu eram ”suficient de artistă”. Frica teribilă este să nu te faci de râs. E paralizatoare. Însă după 2019 nu prea mai am frici dacă eu și cei dragi suntem în viață. Faptul că am apucat să fiu născută este un noroc pe care trebuie să-l onorez fiind cât mai eu posibil. Iar eului meu îi cam place să deseneze și să facă lucruri simpatice. Asta sunt.

 

Foto: arhiva personală