Monica Cismaru ∙ December 21, 2019 ∙ 15 min read

I-am provocat pe Amalia Enache, Marius Chivu, Dragoș Bucurenci, Camelia Șucu, Răzvan Exarhu și Virgil Ianțu să ne răspundă la întrebarea care ne macină în aceste zile. Ce am pierdut și ce am câștigat în cei 30 de ani de la Revoluție? Aflăm în cele ce urmează!

Amalia Enache- prezentator de știri

Aveam 12 ani la Revoluție, așa că am amintiri destul de clare despre cum era înainte. Și mai clară îmi e perioada tranziției interminabile, care ne-a arătat cât de greu putem repara tot ce nu era în regulă, cât de greu trecem la o altă lume. La cât de greu ne-a fost să îndreptăm eu chiar cred că n-am pierdut mare lucru. După mine, în primul rând am câștigat conectarea la restul lumii. Eram într-o cușcă închisă ermetic, în care ți se putea părea confortabil – cu posturi și apartamente repartizate- doar pentru că nu cunoșteai nimic despre lumea de dincolo de ea. Când am ajuns prima dată la Paris, Londra sau New York m-am gândit de fiecare dată la părinții mei care nu au putut vedea nimic din toate acestea în tinerețea lor. Să călătorești îți deschide mintea cum doar cărțile sau muzica nu reușesc de unele singure. Am mai câștigat dreptul la foarte multe variațiuni de meserii și preocupări. În afară de medic, profesor sau inginer, nu erau prea multe opțiuni pentru cineva studios. Am câștigat dreptul se a spune ce ne trece prin cap. Azi, avem și platformele în care chiar spunem tot ce ne trece prin cap. Libertatea sub toate formele ei e un câștig atât de important și mă doare când aud încă oameni ce contestă asta. Poate nu am știut mereu ce avem de făcut cu ea, poate n-am știut mereu încotro s-o apucăm cu atâta libertate sau nu toți dintre noi, dar nu ea libertatea e de blamat pentru asta, ci noi. Nu simt să fi pierdut ceva. Cei care au sentimentul acesta, de obicei își deplâng tinerețile, când erau de fapt mai optimiști, mai veseli, mai liniștiți și se întâmplă să se suprapună cu acea perioadă, așa că apar regretele. Fac eforturi mari să găsesc ceva. Uitându-mă spre trecut, îmi amintesc de părinții mei care, în lipsă de alte opțiuni de distracție, își găseau mereu lucruri de făcut împreună cu prietenii, puneau în scenă piese de teatru între ei, campionate sportive, jucau șah sau rummy la noi acasă sau în vizite. Cred că un anumit simț de comunitate e posibil să-l fi pierdut, în varietatea de posibilități de lucruri de făcut ce au apărut apoi. Dar eu chiar sunt dintre cei care spun mereu “mulțumesc” în gând în fiecare decembrie celor care au ieșit în decembrie ’89 pe străzi. Le datorez că-mi trăiesc viața într-o epocă fără conflicte majore, fără constrângeri și fără foamete. Că am câștigat dreptul de a fi orice mi-am dorit!

Marius Chivu, scriitor

Am câştigat atât de multe, încât întrebarea poate părea absurdă. Am câştigat nişte drepturi fundamentale, pe care generaţiile mai tinere le iau acum  şi e bine că se întâmplă aşa – de bune: dreptul a gândi, de a te informa şi de a te exprima liber, dreptul de a te cultiva cu ajutorul artelor, dreptul de a vota şi a te opune Puterii prin orice mijloace, dreptul de a comunica cu oricine şi dreptul de a călători oriunde în lume, dreptul de a-ţi face viaţa aşa cum îţi doreşti, de a iubi pe cine vrei, de a avea orice religie şi vicii, chiar şi dreptul de a-ţi bate joc de toată oportunităţile. Altfel spus: dreptul de a avea demnitate şi destin.

Ce am pierdut? Asta e o întrebare mai dificilă. Pentru că e posibil ca privirea noastră retrospectivă să fie afectată de faptul că, între timp, suntem cu treizeci de ani mai bătrâni, deci mai apatici, cu resurse de entuziasm şi toleranţă mai reduse. Dar, ca societate, aş spune că, odată câştigate aceste drepturi, am pierdut din importanţa şi eleganţa de a ni le exercita.

Gândim şi ne informăm superficial, devenind prea uşor victimele prejudecăţilor, manipulărilor, ştirilor false (la cel bun accesul la informaţie, dacă credem în detoxifiere şi tratamente homeopate, spre exemplu). De asemenea, citim fantastic de puţin şi avem o cultură precară, tot mai puţin generală şi tot mai publicitară (primită selectiv prin canalele media, şi nu obţinută prin acces direct la cărţi, albume, muzee etc.), motiv pentru care ne exprimăm greoi şi într-o limbă urâtă, plină de jargonul corporate şi de vocabularul romglez din online. Am pierdut arta conversaţiei individuale şi ne-am ales cu abilitatea comunicării în masă, deci informale şi în limitele/convenţiile reţelelor de socializare unde, cel mai adesea, ne exercităm doar dreptul de a nu fi de acord cu nimeni, de a pretinde că avem întotdeauna dreptate şi de a ne lamenta din orice.

Cât despre dreptul de a ne face viaţa cum dorim, cred că, de fapt, am ajuns să ne dorim prea puţin: vrem mai degrabă să avem decît să cunoaştem; vrem mai degrabă să adunăm, decât să ajutăm; vrem mai degrabă să cheltuim, decît să reflectăm; vrem mai degrabă să obţinem, decît să explorăm; vrem mai degrabă să ne încadrăm în scheme de viaţă propuse de societate, decît să ne căutăm propriile satisfacţii şi consolări.

Altfel spus, dintre toate drepturile câştigate, cel mai mult ne prevalăm de dreptul de a ne bate joc de toată oportunităţile unei vieţi definite de artă şi cultură, de reflecţie şi interioritate, de bunăvoinţă, empatie şi toleranţă.

Răzvan Exarhu, realizator radio

Am pierdut un anumit tip de inocență și accesul la comunicare nemijlocită, fără prea multă tehnologie. Să zicem că lumea asta de modă veche, avea avantajul ei, că te obliga să vorbești direct cu oamenii, să citești, să te umanizezi mai ușor. Poate că era mai la îndemână și empatia. Plus că în vizite primeai dulceață și apă rece. Alteori primeai Miliția sau Securitatea. Așa că e clar că libertatea de a comunica, de a călători și de a te exprima e un câștig neprețuit. Pentru unii e aer proaspăt, pentru alții e încă o zi petrecută cu ochii în telefon.

Virgil Ianțu, realizator tv

În cei 30 de ani care au trecut peste noi am pierdut foarte mult timp. Un timp pe care dacă educația și contextul ne permiteau, am fi transformat România într-una dintre cele mai importante țări din lume. Aveam de partea noastră poziția geopolitică, ceea ce ne-a oferit cu mare generozitate naturași un izvor de valori pe care eram obligați să le susținem, să le punem în valoare și să le trasformăm în modele.

Din fericire, am și câștigat niște drepturi, dar ele nu au valoare dacă nu sunt susținute și de obligatii. Am câștigat libertate, dar asta înseamnă și responsabilitate și respect civic, respect pentru lege și pentru statul de drept. Cel mai important lucru pe care l-am câștigat, dar după mult prea mult timp, este o generație frumoasă și proaspătă în gândire, care astăzi se impune și pe care, la fel, trebuie s-o susținem, arătându-i direcții, oferindu-i modele reale și de la care să și învățăm ce îsenamnă, de fapt, libertatea.

Camelia Șucu-femeie de afaceri

Am câștigat multă, multă libertate ! De a scrie , de a vorbi , de a gândi, de a face !

Dragoș Bucurenci-  consultant și trainer de comunicare, activist civic și jurnalist 

Aveam 8 ani la Revoluţie. Eram la ţară, la Lereşti, satul natal al lui Vasile Milea, ministrul forțelor armate care a condus, la ordinul lui Nicolae Ceaușescu, represiunea manifestanților de la București, pentru ca apoi să se sinucidă și să devină, în confuzia generală care a caracterizat acele zile, erou post-mortem. Ce mi-aduc destul de bine aminte e ziua când l-au înmormântat. Dealurile erau albe de la caschetele forţelor speciale, mormântul era din marmură neagră, iar întreaga solemnitate cu care Vasile Milea era condus pe ultimul drum avea pentru mine mai multă concreteţe decât semnificaţia unor cuvinte ca „martir“, „sacrificiu“, „masacru“, pe care le tot auzeam zilele acelea la televizor.

Când ne-am întors la Bucureşti, bunica ne-a dus, pe mine şi pe sora mea, în Piaţa Romană, al cărei centru era pe atunci ocupat în întregime de un imens soclu circular pe care ar fi urmat să se ridice un monument închinat „Epocii de Aur“. În zilele care au urmat Revoluției, oamenii improvizaseră aici un imens altar în jurul marelui soclu, pe care cineva vopsise, cu litere mari, de-o șchioapă, cuvintele „PACE VOUĂ, MORȚII NOȘTRI“. Mi-aduc aminte imaginea lumânărilor care ardeau, topite unele în altele, ca nişte mici făclii. Rudele celor morţi împărţeau mici pomeni. Eram copil şi nu înţelegeam foarte bine ce e moartea. Coliva era pentru mine un desert mai special pe care-l primeam în ocazii pe care adulţii le numeau triste. La Piaţa Romană, o femeie al cărei copil fusese ucis mi-a întins un pahar cu colivă. Bocea, dar ochii ei priveau stins, nu mai aveau lacrimi, avea faţa schimonosită de ură, o ură mută, o ură care nu mai voia să priceapă nimic, o ură deznădăjduită care părea s-o hăituie. În mintea mea de copil moartea a început să însemne ceva, am început să pricep ce pierdere poate fi moartea neaşteptată, moartea nedreaptă, moartea cu zile. Când am ajuns acasă, prima gură de colivă avea gust sărat, plângeam, dar nu-mi lăsam lacrimile să curgă. Mi se părea că plânsul e pentru morţii care mor la vremea lor. Să plâng mi s-a părut atunci un sacrilegiu.

În „Republica”, Socrate îl pune pe Glaucon să-și imagineze o comunitate de oameni care-și duc viața captivi într-o peșteră: „Ei se găsesc, încă din copilărie, cu picioarele şi grumazurile legate, astfel încât trebuie să stea locului şi să privească doar înainte, fără să poată să-şi rotească capetele din pricina legăturilor. Lumină le vine de sus şi de departe, de la un foc aprins înapoia lor; iar între foc şi oamenii legaţi, este un drum aşezat mai sus.“ De-a lungul acestui drum, sunt purtate tot felul de statuete, a cărora umbră este proiectată în felul acesta pe peretele peșterii. Oamenii legați de scaune nu văd decât aceste umbre și cred că tărie că ele sunt realitatea însăși.

Socrate îl întreabă pe Glaucon ce s-ar întâmpla dacă unul dintre acești oameni ar fi eliberat și ar ajunge să descopere mai întâi focul și statuetele, iar mai apoi lumina soarelui, precum și întreaga realitate din afara peșterii. „Dacă l-ar sili să privească spre lumina însăşi, nu crezi că l-ar durea ochii şi că ar da fuga îndărăt, întorcându-se spre acele lucruri pe care poate să le vadă şi le-ar socoti pe acestea, în fapt, mai sigure decât cele arătate?”

În cele din urmă, cel eliberat își dă, totuși, seama de minciuna în care și-a trăit până atunci viața, recunoaște peștera și spectacolul umbrelor ca pe o mare înșelăciune și se bucură că a ajuns să cunoască aievea lucrurile și oamenii după care fuseseră modelate statuetele ale căror umbre le-a văzut atâta amar de ani defilând pe perete. Dar când, întors în peșteră, încearcă să le povestească și tovarășilor săi, încă prizonieri, despre părelnicia umbrelor din fața lor, despre lumina soarelui și despre întreaga lume care îi așteaptă afară, se lovește de neîncrederea lor. Neîncredere care se transformă iute în furie atunci când fostul prizonier încearcă să-i elibereze și să-i convingă de adevărul spuselor sale: „Iar pe cel ce încearcă să-i dezlege şi să-i conducă pe drum în sus, în caz că ei ar putea să pună mâinile pe el şi să-l ucidă, oare nu l-ar ucide?“ întreabă aproape retoric Socrate. „Ba chiar aşa.“, răspunde resemnat Glaucon.

Pentru mine, mitul peșterii este una dintre cele mai precise descrieri ale lumii în care m-am născut: România sub dictatura comunistă. Pentru că eram atât de mic și pentru că m-am născut prizonier, asemenea oamenilor din peșteră, nu mi-am dat foarte bine seama cât de neagră a fost noaptea sărăciei și a umilințelor românilor în timpul anilor ’80. După Revoluție am citit însă foarte mult (pentru că, de vorbit, ai mei vorbeau rar și mai ales în glumă despre toate astea) și am început să pricep din ce coșmar scăpasem ca prin urechile acului.

Mă gândesc uneori cum ar fi arătat viața mea dacă regimul autoritar ar fi continuat în România, chiar și după căderea Cortinei de Fier, și mă apucă groaza. Cum ar fi fost dacă miile de tineri inconștienți care au ieșit să protesteze în noaptea de 21 spre 22 decembrie și-ar fi ascultat totuși părinții și ar fi rămas în case? Dacă ar fi continuat să privească umbrele de la Telejurnal în loc să iasă să vadă realitatea cu ochii lor și să se întâlnească, în felul acesta, cu gloanțele Armatei Române?

Când am crescut, oameni mai deștepți decât mine mi-au explicat că Revoluţia n-a fost Revoluţie. Că cei care-au ieșit în stradă au fost, de fapt, niște fraieri. Că s-a murit degeaba. Că copilul mamei care încremenise de durere la Piaţa Romană s-a lăsat manipulat de Securitate, de CIA, de KGB, de cripto-comunişti, de Armată şi de toţi şmecherii care au făcut Revoluţia la televizor şi care au plecat de-acolo direct la Palatul Victoria, la Cotroceni, la Parlament.

Dar eu știu un lucru. Că, indiferent cât de spontană sau de bine plănuită a fost Revoluția Română din decembrie 1989, ea nu ar fi reușit să-l răstoarne pe Ceaușescu și regimul său criminal fără contribuția oamenilor, mulți dintre ei tineri și foarte tineri, care au ieșit în stradă pe 16 decembrie la Timișoara și pe 21 decembrie la București. Ei au asigurat masa critică de care a depins succesul insurecției. Iar în spatele acestei mase critice au stat un număr de decizii morale individuale: „De ce am ieșit în stradă? Pentru că a rămâne în casă mi se părea de neconceput. Pentru că, dacă n-aș fi făcut-o, n-aș mai fi putut nicicând să lupt pentru vreo cauză, fie ea și neînsemnată“, povestește etnomuzicologul Speranța Rădulescu, co-autoarea primei cărți despre Revoluția Română, „Ne-a luat valul“.

Fiecare dintre cei care au ieșit în stradă a cântărit și a ales pentru sine. Unii au ales libertatea, alții au ales televizorul. Unii au ales curajul, alții au ales umbrele. În vreme ce alți sute de mii și milioane de români au preferat să stea în casă în acele zile, cele câteva mii de români care au ieșit în stradă atunci când victoria nu părea nici măcar posibilă, darmite sigură, mi-au schimbat în mod hotărâtor destinul. Pentru asta, mulți dintre ei au plătit cu viața.

Când îi spun unui străin care vizitează centrul Bucureştiului că „aici s-a murit pentru libertate“, mi-aduc aminte de lumânările aprinse şi de ochii stinşi de la altarul improvizat de la Piaţa Romană şi mi se face pielea de găină. Cei care s-au născut în democrații funcționale și pentru care libertatea este o valoare de la sine înțeleasă nu vor putea înțelege niciodată recunoștința pe care le-o port „fraierilor“ care au căzut secerați de gloanțe în decembrie 1989. Fără să mă cunoască, mi-au dăruit cel mai de preț lucru din viața mea: libertatea. Libertatea de a-mi alege destinul, cariera, modul de viață, libertatea de protesta, de a spune ce gândesc fără să-mi fie frică de represaliile unei poliții politice, libertatea de a pleca din țară, libertatea de a mă întoarce și de a-mi croi drumul așa cum cred eu de cuviință, libertatea de a fi eu însumi, chiar dacă asta nu este pe placul tuturor.

Poate că România n-a evoluat în ultimii 30 de ani atât de repede cum ne-am fi dorit, poate că, fără Ion Iliescu, fără mineriade, fără cleptocrații care au confiscat zeci de ani statul, am fi fost astăzi mai europeni, mai înstăriți, mai civilizați, mai toleranți. Dar toate aceste neîmpliniri pălesc pe lângă ceea ce s-ar fi întâmplat dacă România ar fi rămas în noaptea neagră a dictaturii. În fiecare zi sunt recunoscător pentru tot ceea ce am câștigat în acești treizeci de ani. În fiecare zi mă gândesc ce privilegiu este să te poți bucura de lumina zilei atunci când întâmplarea a făcut să te fi născut într-o peșteră.

 

Related Posts

Horoscopul săptămânii

Astrologul Anca Stoica ne aduce horoscopul săptămânii 30 ianuarie- 5 februarie 2023. Iată ce ne rezervă astrele in…

Wedding Trends 2023. Ce se poartă și ce nu mai e la modă, cele mai frecvente greșeli, cele mai utile sfaturi. TOP 5 recomandări pentru miri!

Master floristul Nicu Bocancea, designerul Andreea Mărcuță, hair-stylist-ul Adrian Perjovschi impreuna cu echipa sa de beauty și wedding…

Obrăjori de vită cu sos de vin roșu și garnitură de piure de cartofi cu trufe și roșii uscate

Chef Valentin Costea este direct implicat în conceperea meniurilor din ofertele Le Château – Castelul din Inima Capitalei,…

7 seriale de tip reality pentru serile tale de relaxare

Sunt relaxante, amuzante și ușor de urmărit, numai bune de văzut în serile în care îți dorești un…

Me First, un proiect inedit

Dacă ar fi să te gândești la 3 lucruri de preț, lucruri pe care le poți investi în…

CLANUL revine cu sezonul 2, la PRO TV, din 19 februarie

După ce primul sezon din ”Clanul” s-a încheiat cu emoții și cu tensiune, sezonul doi revine în forță,…

Blake Lively, în adaptarea romanului celei mai de succes scriitoare americane, Colleen Hoover – It Ends With Us

Blake Lively și Justin Baldoni vor juca împreună în ecranizarea best-sellerului It Ends with Us, semnat de cea…

Florin Piersic împlinește azi 87 de ani

Pe 27 ianuarie 1936, se năștea, la Cluj, cel care avea să devină unul dintre cei mai cunoscuți…

Vacanță în Valencia, orașul spaniol perfect pentru un city break

Cu excepția anilor de pandemie, în care nu îmi era foarte clar când sunt granițele deschise și când…

Monica Bellucci, în rolul divei Mariei Callas, în reprezentația de teatru ”Maria Callas’ Letters and Memoirs”

Actrița italiană Monica Bellucci a acceptat provocarea de a interpreta rolul divei Maria Callas în piesa de teatru…