Confesiunile unei întârziate sau povestea fetei care nu știe cât e ceasul

„Cineva spunea odată că o greșeală repetată de mai mult de două ori devine obișnuință și, credeți-mă, nu era bunica mea, care în fiecare zi de școală îmi spune într-un mod deloc subtil că ea m-ar ține la ușă în locul profesoarei de geografie și nici nu mi-ar motiva absențele așa cum face mereu, cu aceeași indulgență, doamna dirigintă.

Totuși, de la începutul clasei a IX-a și până acum, trei sferturi dintre absențele mele pe fiecare semestru au o motivație pe cât de banală, pe atât de enervantă: sunt întârziată. Și nu că ar fi un motiv de laudă, sincer, nu sunt deloc mândră de mine. Atunci când ajungi să-ți pui cinci alarme la telefonul mobil, doar ca să constați că ai plecat de-acasă cu zece minute mai târziu decât îți propuseseși și că ți-ai uitat referatul la istorie, tema la engleză și caietul la germană, chiar ai o problemă (greșeala recunoscută este pe jumătate… dar pe cine păcălesc eu?!)

Adică nimeni nu se așteaptă să fii mereu punctual, să ajungi primul în clasă de fiecare dată pentru că, să fim serioși, dacă poți controla ora la care te trezești sau minutele petrecute în faţa oglinzii, traficul nu-l poți controla, mai ales atunci când prima ta oră începe la 7:30, la fel ca vizitele la piață și programul de lucru al unei majorități covârșitoare de companii. Cu toate astea, să întârzii zi de zi timp de trei ani deja nu mai e o întâmplare demnă de scuzele de tipul «am pierdut autobuzul», ci poate fi trecută cu ușurință la capitolul… personal skills.

Poate că mulți dintre voi, elevi punctuali, mă judecă acum, pentru că, deși îmi admit defectul, nu am încercat să-l corectez atât cât trebuia, dar credeți-mă că, atunci când deții o genă deficitară la capitolul punctualitate, coordonarea cu mama ta la programul dușului de dimineață are o înclinație spre minus, iar ghinionul te urmărește mai mereu sub forma unor semafoare setate pe culoarea roșie. Oricât ai încerca, nu prea poți scăpa de obiceiul ce practic te-a «consacrat».

Așadar, data viitoare când vă veți afla in fața ușii în locul meu, rugați-vă să aveți măcar susținerea colegilor, dacă nu chiar înțelegerea profesorului: «Domnule profesor, ea nu chiulește! Doar întârzie… » Până la urmă, cât de lungi pot fi 20 de minute?”

Text de Alexandra Maria Piper, elevă în clasa a XII-a la Colegiul Național Gheorghe Lazăr, București. Foto: outnow.ch