Cât de diferită este copilăria copiilor noştri față de copilăria trăită de noi?

Începutul acestui mileniu a fost marcat de o redefinire a modul în care comunicăm. Datorită infiltrării tehnologiei tot mai avansate în toate ariile vieţii noastre, felul în care ne împlinim sarcinile la locul de muncă, felul în care învăţam lucruri noi dar şi felul în care ne petrecem timpul liber s-a schimbat tot mai mult. În contextul istoriei umanităţii, adulţii de azi sunt generația-martor a unei tranziţii majore de la tehnologia analogă la cea digitalizată. Aceasta tranziţie ne-a provocat şi să ne recalibrăm rutinele de interacţiune.

Am citit la un moment dat, pe la începutul anului, despre o găselniță pe nume” Xennials”, a unui profesor australian pe nume Dan Woodman – prin care ne explica că toţi cei care azi avem în jur de 35-40 de ani, facem parte dintr-o micro-generație, cumva atipica şi (desigur!) specială. Suntem o generaţie care nu ne regăsim pe deplin nici în Generaţia X, dar nici în Millennials, şi ceea ce ne face deosebiţi este că am trăit într-o copilărie caracterizată de o tehnologie analogă dar care ne-am adaptat foarte bine revoluţiei digitale odată deveniţi adulţi.

Cei care facem parte din această micro-generație suntem cei mai mulţi dintre noi părinţi de copii mici sau de şcoală generală. Seducţia unei comparaţii de tipul ”cum era pe vremea mea, când eram eu copil” şi cum e acum, pe vremea copiilor mei, este tentanta pentru cei mai multi dintre noi. Pe de altă parte, doar printr-un simplu exerciţiu de a privi normalitatea prin ochii unui copil al zilelor noastre înţelegem cât de diferit este firescul copilăriei lor faţă de firescul copilăriei noastre.

Atunci, în copilăria noastră obişnuiam să ne facem prieteni fie la şcoală, fie  în faţa blocului. Strada era locul unde ne adunăm cu toţii să jucăm ”castelul” său ”măgarul între oi” până se întunecă. Abilităţile noastre motrice erau exersate căţărându-ne prin copaci după corcoduşe sau pe bara de bătut covoare imaginându-ne că suntem acrobaţi la circ. Alergam pe maidan în jocuri precum ”Vulturii şi Porumbei”, băteam mingea în faţa blocului, ne juleam în genunchi îmbrâncindu-ne la un joc cu miza numit ”Frunza”, ţopăim ore în şir în jurul unui elastic legat de gleznele altor doi coechipieri, ne certam şi ne împăcăm şi o luăm mereu de la capăt.

Acum, copiii se împrietenesc în mediul virtual, se joacă în reţele, vorbesc prin intermediul unui ecran, comunica mai des şi (poate) mai eficient prin mesaje-text sau imagini decât printr-un dialog fata în faţă. Ei se caţără doar în spaţii special amenajate şi se întâlnesc doar în mod organizat, atunci când părinţii facilitează acest context de socializare. Spontaneitatea de a-ţi face noi prieteni în viaţa reală este adesea înăbuşită de timiditatea unei abilităţi prea slab dezvoltate sau dintr-o teamă învăţată de a vorbi cu necunsocuții. Însă expunerea personalităţii în viaţa virtuală este adesea amplă şi se exersează cu uşurinţă.

Atunci, când noi eram copii, pentru a ne face temele  sau să învătăm pentru examene mergeam la biblioteca din oraş. Acolo conspectam din cărţi informaţii relevante şi le notam cu stiloul în caietele studenţeşti. Învăţam comentarii, mergeam la cercul de matematică sau de biologie, iar meditaţiile erau excepţionale, doar pentru pregătiri la examene importante şi specifice, precum admiterea la facultate.

Astăzi, copiii noştri au cu uşurinţă acces la orice tip de informaţie. Un simplu gest cu degetul pe ecran le oferă o multitudine de răspunsuri. Provocarea cu care ei se confruntă nu mai este să găsească răspunsul ci să-l discearnă pe cel valid de cel fals. Meditaţiile, activităţile extracuriculare, atelierele de dezvoltare fac parte din rutina zilnică.

Atunci, pe vremea noastră, primele experienţe digitale au fost ceasurile cu cifre care le-au înlocuit pe cele clasice cu mecanism şi limbi. Dacă voiam să luăm legătura cu vreun coleg de şcoală, sunăm pe telefonul fix al familiei, ne prezentam şi ceream voie părintelui care ne răspundea la apel să vorbim cu colegul. Vorbeam scurt şi la obiect, nu ne întindeam prea mult la discuții pentru că era scump. Dacă aveam mai mult de vorbit ne întâlneam în fața blocului. Când începea un episod din Dallas toată familia, cu mic şi mare chiar şi cu vecinii ne adunăm în jurul televizorului. Mai tarziu, în adolescență, eroii noştri preferaţi erau personajele din Beverly Hills iar modele noastre feminine erau feţele de la ”Non e la Rai”. Primul calculator pe care l-am avut a fost un 486, pe care l-am primit târziu în adolescenţă. Am învăţat să tolerăm frustrarea şi să ne exersăm răbdarea utilizând un modem cu dial-up pentru a putea accesa mirajul informaţiei virtuale. Primele telefoane mobile, cei mai mulţi dintre noi le-am avut când eram în studenţie, iar de smartphone ne-am bucurat pe la 30 de ani.

Astăzi, mulţi dintre copiii de grădiniţă interacţionează zilnic cu un ecran conectat la internet ce oferă uriaşe posibilităţi de captivare a atenţiei. Cei mai mulţi dintre copiii de şcoală gimnaziala său liceu deţin cel puţin un dispozitiv inteligent care le permite accesul instant la informaţie sau multiple oportunităţi de comunicare cu ceilalţi. Ei socializează între ei în mediu virtual precum Snapchat, WhatApp şi Instagram iar această realitate filtrată este uneori unica perspectivă pe care ajung să o cunoască unii despre ceilalţi. Google şi YouTube sunt principalele resurse de cunoaştere și învățare. Ajung să dezvolte fobii precum FOMO (”fear of missing aut”), dependenta de wireless şi principalele lor motive de îngrijorare sunt” nu merge net-ul” sau ”a murit bateria”. Nu mai au prea multă răbdare să citească cărţi cu sute de pagini însă se pot uita cu orele fascinaţi la filmuleţele unui alt puşti ”youtuber”, la seriale sau filme.

Tocmai aceste beneficii uriaşe ale digitalizării, în special din perspectiva accesului la informaţie, atrag după sine şi o serie de îngrijorări. Puterea informaţiei a trecut acum la un alt nivel datorită extinderii posibilităţilor de comunicare, a capacităţilor tot mai avansate a tehnologiilor existente dar şi apariţia noilor tehnologii au creat şi uriaşe oportunităţi de exploatare. Protecţia datelor personale a devenit tot mai precară pe măsură ce informaţia a devenit din ce în ce mai uşor de replicat dar nu şi de verificat. De felul în care noi, dar și copiii noștri, reușim să ne ajustăm acestei revoluții a digitalizării, precum și de felul în care îi combatem efectele negative sau le integrăm pe cele pozitive, va depinde premisele următoarei generației.

Un lucru este clar, lumea se schimbă dezvoltându-se în multiple direcţii. Oare pentru ce îi pregătim pe copii de azi? Oare cum va fi copilăria nepoţilor noştri? Cât de desueţi vom fi noi, adulții de azi când le vom cere nepoților să ne întâlnim să stăm de vorbă la un ceai? Rămâne să vedem, pentru că evoluția are infinite posibilităţi.

Text de Oana Calnegru, psiholog și psihoterapeut relațional recomandat de www.paginadepsihologie.ro