Andreea Esca ∙ September 23, 2019 ∙ 8 min read

Știți ce e Via Transilvanica? Dacă nu, nu citiți mai departe, până nu intrați pe www.viatransilvanica.ro, că nu are rost. În weekend, am ajuns pentru prima dată în Drobeta Turnu Severin ca să montăm borna din celălalt capăt al căii de drumeție care va traversa România și o va arăta lumii așa frumoasă cum e ea și cum merită să fie văzută.

Pentru mine, Drobeta e orașul lui Moise Guran și a lui Rareș Năstase. Și mai e locul despre care tocmai au făcut colegii de la Inspectorul Pro un material din acela care te revoltă și-ți vine să te tot duci… Ajung la timp pentru ceremonia care are loc în prezența lui Tibi și Alin Ușeriu de la Tășuleasa Social, inițiatorii proiectului. Aflu că pot să îmi las bagajele la hotel și să și beau o cafea pe malul Dunării. Zis și făcut. Hotelul a rămas blocat în anii ‘80 cu toate că se vede că a mai fost renovat un pic. Mă amuza combinația asta între vechi și o încercare de nou. Nu înțeleg însă cum pot supraviețui la 20-30 euro camera pe noapte?

Probabil că e cumva subvenționat. Întreb unde să merg pentru o cafea și mi se recomandă un restaurant pe apă. Îmi imaginez ceva ce n-are nicio legătură cu realitatea, dar mănânc o ciorbă bună de pește, mă întrețin cu personalul foarte drăguț, beau o cafea, și continui să mă întreb cum face proprietarul să nu dea faliment. Peisajul este de vis. Ce minunăție să stai într-un oraș pe malul Dunării. Întreb de ce nu există o faleză și înțeleg că sunt discuții ca Primăria să preia zona de la Apele Române, care nu au făcut nimic, și să se ocupe ea. Binecunoscutul subiect: “Eu nu fac nimic, dar nici ție nu ți-l dau”, din care păgubiți ies, desigur, cetățenii…

Merg în Port, unde se amplasează borna Via Transilvanica, ascult povești despre cum a venit aici Regele Carol I cu vaporul pe Dunăre, acum 153 de ani, pâșind pentru prima dată pe pământ românesc și îmi imaginez povestea. Ne continuăm drumul către Muzeul Regiunii Porților de Fier. Grădina arată superb, și clădirea renovată a Muzeului, iar sala principală care tocmai se inaugurează este ca orice sală frumoasă, din marile muzee ale lumii. Îmi place mult. O văd pe directoare, care e asemenea învățătoarelor educate și severe, care te făceau să le admiri și să nu miști în front. Aflu că e chiar învățătoare de profesie. Din acelea care aveau dicția perfectă și veneau la ore coafate zilnic și cu taiorul făcut la casa de modă. Montăm și aici o bornă din traseul nostru și vorbim pe rând, invitați și autorități locale, despre una, despre alta… Eu mă simt ca un bau-bau, după ce mi se spune că au trecut pe acolo și colegii mei “răi” de la RTI și Inspectorul Pro. Le explic că nu sunt răi, că nu suntem răi, doar că ne pasă foarte mult de țara asta, și că ne e ciudă că “lătrăm” degeaba de zeci de ani și foarte rar și cu greu reușim să atragem atenția acelora care pot face ca lucrurile să se îndrepte. Că nu avem nimic cu nimeni, că nu ne pasă de culoarea politică sau de altceva. Vrem doar să le pese și “lor”, oricine ar fi ei, de locurile pe care le conduc, administrează și le predau mai departe.

sala muzeu

 

Și le mai spun că, de când prezint știri, am văzut toți președinții, toți premierii și câțiva primari ai României și ca am o singură concluzie: e despre om și despre nimic altceva… Desigur însă că trebuie să fie un lanț de oameni “oameni”, de la un capăt la celălalt, ca să facem mai ușor lucrurile, dar și dacă sunt măcar câțiva în lanțul lung de la locuitorul unei urbii până la Președinte, tot ar fi bine. Știu că e despre prietenii, alocări de bugete, bani de recuperat din campanii, familie, bunăstare personală, dar chiar și așa, există oameni care îi fac pe alegători să fie mândri de ei, care se gândesc și de ce au fost puși acolo, care se zbat și reușesc. Care se duc mândri la culcare, seara, că lasă ceva în urma lor. Și, pentru că există ei, nu e cinstit să generalizăm și să vorbim despre “autoritățile locale”, “politicieni”, numai într-un registru negativ.

Dovada că reprezentanții a 10 județe ne sunt alături ca să ducem la bun sfârșit Via Transilvanica. Pentru că, deși este un proiect sută la sută din bani privați, un drum nu poate traversa România fără suportul autorităților locale, care trebuie să dea o mulțime de aprobări și să ajute la implementare.

 

“Drumul care unește”, merge de la Putna la Drobeta, sau invers, depinde de unde plecați, și de azi există borne din km în km, pe 400 de km… Mai avem 600. Îmi spunea Alin Ușeriu că deja pe porțiunea de drum din Județul  Bistrița au venit 400 de călători în această vară, iar companiile de turism din Germania au început să vândă destinația.

alin useriu

Alin Ușeriu

tibi useriu

Tibi Ușeriu

Pentru porțiunea rămasă de marcat, mai avem nevoie de 600 de mii de euro, așa că, dacă vreți să cumpărați porțiuni, din zone care vă sunt drage, este de știut că 1 km costă o mie de euro, și că vă vom personaliza borna cumpărată (detalii pe site-ul www.viatransilvanica). Și, desigur, dacă aveți posibilitatea, să luați mai mulți kilometri, o să finalizăm traseul mai rapid.

Și acum, înapoi la impresii din Drobeta.

Foarte curat pe străzile pe unde am trecut, și oameni de pus la rană. Clădiri vechi, cu arhitectura superbă, dar și modernismele care omoară retina, cu inox și termopan alb. Turnul de apă, un vis, niște clădiri de școală ca în povești, și o hală ca aceea care a fost refăcută în București, la Piața Traian. Doar că aceasta e în paragină, găzduind un fel de depozit cu marfă chinezească… Asta m-a cam durut în capul pieptului.

drobeta ts

turnul de apa

Am văzut multe, multe nunți și mă gândeam că cineva ar fi putut să facă acolo o sală de nunți, dacă asta e distracția de bază, că mi-au spus că nu există discoteci, cluburi, ceva… Sau să o fi luat Carrefour (că am văzut că există), și să o reface la exterior, cum era inițial, și înăuntru să facă un supermarket… Mă rog, sper să nu fie distrusă sau restaurată nepotrivit, pentru că e o bijuterie.

 

Dar povestea poveștilor abia acum vine.

Văd o cofetărie din aceea de pe vremuri… și mă gândesc că sigur aici o să găsesc o amandină sau o savarină “originală” :). Surpriză! Nu aveau, dar într-un display din acela care se învârte erau trei prăjituri cu cremă și o felie de tort de ciocolată. Tot ca pe vremuri, întreb: Sunt de azi? Mi se răspunde: Nu, din aprilie. Mi se pare buna gluma și îi explic că știu că e o întrebare aiurea asta cu ”e de azi” etc, dar tânăra vânzătoare îmi zice:

-“Nu, eu nu glumesc, sunt făcute în aprilie”.

-“Pai și de ce la mai țineți atunci?”

– Pentru că au termen de valabilitate până în 2020, uitați-vă, că scrie alături!

– Cummmm? Cum cum așa ceva?

– “Vin congelate și le decongelăm”… Doamne, să leșin. Nu știu dacă să râd sau nu. Și atunci îi explic că eu căutam niște amandine, savarine și ea îmi zice: A, da! Mama îmi povestea că această cofetarie era renumită când era ea tânără, și aveau pe atunci prăjituri din astea, dar acum nu mai există… Mergeți la Domnul Goe! Am mers, dar era închis. Chiar ghinion. În fiecare zi era deschis de la ora 8.00 la 22.00,  numai acum de la 19.00-23.00. “Proprietarii sunt sâmbetiști”, de aceea e închis azi, m-a lămurit cineva. Aaaa, am înțeles… Însă prin geam se vedeau niște bunătăți, pe care le voi testa în urmatoarea vizită aici.

brownie zmeura

mousse

tort

Seara, am mers la restaurantul Taverna Sârbului, unde am petrecut câteva ore plăcute și unde am aflat că nu există niciun loc de dans în oraș. Acum îl înțeleg pe Moise de ce mă urăște când îl târăsc în Vama Veche. N-are tradiție în acest sens. Iartă-mă, Moise!

Duminica a început perfect, cu soare și o cafea turcească foarte bună, la Ada Kaleh. Apoi, înapoi către București. Și, pentru că viața bate filmul, într-o localitate, soțul meu, Alex, depășește o mașină și accelerează prea mult, pentru limita de 50 de km, prevăzută pe acea porțiune de drum. Ne oprește polițistul Mocofan, îi ia carnetul, și ne explică ce și cum trebuie să facă mai departe. În final ne întreabă: “Înțelesărăți?”  “Înțelesărăm, să trăiți!

Dar acum întreb și eu: “Înțeleserăți“ ce-i cu Via Transilvanica?

 

 

Related Posts

Goana după viață. Text by Andreea Esca

De când s-au ridicat restricțiile pandemice și avem și războiul ăsta în coaste, mi se pare că toți…

Andreea ESCA: Faceți cunoștință cu Laurențiu din Sibiu!

Cine se gândea că Laurențiu Davidoiu, din strada Vasile Aron, din Sibiu, o să devină unul dintre vicepresedinții…

Roz și nu prea… Text By Andreea Esca

„Te rog, mai gândește-te dacă nu vrei să iei NFT-ul ăla”, îmi zice Claudia dimineață, „ăsta e prezentul,…

Duminica după Crăciun (după o convorbire telefonică). Text de Andreea Esca

Am plecat pornită după ce am văzut filmul 355 că vreau să fiu slabă ca Penelope Cruz care…

Double Naked Shots! Text by Andreea Esca

Un studiu empiric m-a făcut să scriu acest articol. Despre cum ne aleg cafenelele sau cum le alegem…

Sweet 80

Nu-mi dau seama cum este posibil ca mama mea să împlinească 80 de ani?! Are același spirit de…

9 martie. Text by Andreea Esca

De ziua femeii, ani la rând, am vorbit despre minunatele doamne din viața mea. Despre mama cea Superwoman,…

Andreea Esca, alături de alți jurnaliști, într-o piesă de teatru sonor

Teatrul Improbabil își prezintă piesa „Happiness, loading. It might take a while”, de Laura Ivăncioiu, pe YouTube, iar…

Călătorie de pandemie. Text by Andreea Esca

Gata! Te hotărăști să-ți iei inima în dinți și să mergi undeva, să fie cald, să vezi apă…

Andreea Esca: “Moşu’ a zburat pe lângă fereastra mea”

Dacă fiecare om ar fi o carte de istorisiri, povestea Crăciunului ar fi unul din capitolele principale. Aşa…