A List Magazine ∙ August 22, 2020 ∙ 6 min read

“Tu Escană, să fii la doi la masă!”, îmi zice Tanti Mărioara! Zis și făcut! La ora două mă prezint fără comentarii. Pe uliță însă, îmi aduc aminte cum acesta era unul dintre puținele ordine pe care le primeam când eram un „copil de oraș”, venit în vacanță la țară. Mai aveam de făcut niște exerciții la mate, de citit câte pagini decidea tata și de făcut în general lecțiile pentru 15 septembrie, care erau împărțite pe zile. În rest, libertate absolută!

De aceea, îmi place și acum aici, unde sunt de două săptămâni. N-am program. N-am direcție. N-am de dat socoteală nimănui. Plec așa pe uliță și mă opresc unde vreau și stau cât vreau, cu cine vreau. Când realizez că a trecut aproape toata ziua și nu m-am întors acasă, îmi răsună în cap și vorbele mamei care îmi zicea mereu: „Tu ești bună de trimis după Moarte!” 🙂 .

Mama, care nu a înțeles niciodată atmosfera rurală, pentru că s-a născut și a crescut în București, ca și părinții ei, mă întreba de fiecare dată când mă-ntorceam din sat, seara târziu: „ Da’ ce tot ai tu de vorbit cu vecinii?”. Nici ideea n-avea câte povești am ascultat despre care nu citești în nicio carte și nu vezi în niciun film. Nici idee n-avea ce momente artistice cu poezii și cântece le ofeream, pentru o porție de cartofi prăjiți în untură și o cană de lapte de bivoliță, care sunt mereu muuuult mai bune în străini. Apoi cum să-i explic eu, că nimic nu se compară cu baia în „piscina” pe care o faci tu săpând în râu și punând bolovani, sau cu porumbul copt, „găsit” pe câmp. Astea nu se pot explica. Se pot doar trăi. Toate, combinate cu faptul că, spre deosebire de copiii sătenilor, noi mergeam de drag la adunat otava și cartofii, pentru că ne duceam doar de câteva ori și părea o mare distracție. Ne rugam de vecini să ne ia cu ei în căruță să-i ajutăm,  iar ei ne acceptau mai mult de drag, că știau că nu suntem obișnuiți cu munca și când dogorește soarele o să ne tragem leșinați la umbră…

Mereu m-am întrebat, după ce trecuse perioada adolescenței și am început să pricep mai bine cum funcționau lucrurile, de unde, Doamne iartă-mă, mai aveau prietenii mei care trăiau în sat, vlaga și chef de dans seara, când veneau rupți de la câmp și dimineața erau obligați să o ia de la capăt… Că ne și supăram pe ei dacă „se dădeau loviți” și nu veneau la chef. Ei găseau și casele părăsite unde se ținea dansul, veneau și cu de-ale gurii și nu plecau înainte de stingere. Pentru noi, „orășenii”, vacanța la țară era numai despre distracție și libertate. Îi priveam cu drag și îi respectam pe cei care trudeau, dar totul era ca un film pe care îl vezi în bucla, din scaunul tău comod de catifea roșie. Iar când venea toamna, plecam la școală, la căldură și confort (mă rog, cât se putea pe vremea lui Ceaușescu), la viața noastră mult mai ușoară, și îi lăsam pe amicii noștri de vacanță să taie lemne, să facă focul, să dea mâncare la animale, să se spele cu apă încălzită în lighean pe sobă, și să treacă, nu era treaba noastră cum, iarna. Cam așa e și acum. Venim în vacanțe și vedem partea frumoasă a satului, muncim cu drag și spor pentru că nu facem asta zi de zi, ne bucurăm și ne minunăm ca niște copii de lucruri care pentru săteni sunt normale și plictisitoare. Grele chiar, când trebuie să le faci zi de zi. Li s-a mai schimbat un pic viața, în sensul ca unii au parte de canalizare și apă caldă, pe alocuri și de gaz la aragaz, toaleta s-a mutat în casă și toți au telefon, televizor și internet. Și știți ce? Pe noi chiar ne supără asta, deși ne e rușine să recunoaștem. Pentru că am vrea să ne aștepte tot ca atunci când eram copii, în aceleași condiții care să ne facă nouă bine la suflet, și să ne reamintească de copilărie. Noroc că există și variante de mijloc, în care să păstrezi ce era bun și frumos și să și trăiești mai bine în casa ta, iar sătenii învață asta încet, încet, cu ajutorul copiilor, nepoților care au văzut locuri frumos restaurate, astfel încât să le fie mai bine și mai ușor bunicilor înăuntru, dar să se păstreze și identitatea satului.

Cât despre munca la câmp și crescutul animalelelor, au rămas îndeletniciri pe care oamenii aleg sau nu să le mai practice, câtă vreme magazinul comunal aduce de toate. Unii din motive materiale sau sufletești nu-și abandonează grădinile, ogoarele și animalele, alții au realizat că produsele din curte au mare trecere la turiști și pot face bani frumoși din asta, așa că nu renunță la „grădinuța”, duc vizitatorii să-și culeagă singuri zmeura de pe terenul lor  sau să participe la mulsul vacii,  iar alții aleg pur și simplu să trăiască ca la oraș, pentru că sunt sătui de muncă.

Azi, eu, Andreea „a lu’ Escana”, stau în curte cu Dana „a lu’ Țiplic, inginerul de la Deva”, prietena mea de când aveam 13 ani, și cu Doru „a lu’ Gilu, a lu’ Americana de la Sibiu”, prietenul meu de când aveam și mai puțini ani și ne amintim ca niște moși despre cum era, când eram, și cum făceam, când făceam… Și, indiferent de povești cred că cel mai drag îmi este că și acum, la zeci de ani distanță, ne avem unii pe alții, pentru că timpul petrecut aici, în verile copilăriei, ne-a legat pe viață cu niște sfori care nu au putut fi desfăcute nici de istoriile noastre personale complet diferite, nici de vârstă și nici de preocupări.

Oriunde am fost în lume și orice s-a întâmplat, chiar dacă ne-am mai supărat și contrat, am rămas unii pentru alții la un strigăt distanță. Același strigăt din fața „pălanului” (gardului) când se dădea chemarea la dans. Strigătul copilului din noi care ține cont numai de inimă.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Related Posts

Weekendul în care am avut 16 ani. Text by Andreea ESCA

Ne-am dat întâlnire la 50 de ani, într-un orășel superb de lângă Amsterdam, unde trăiește Bogdan, ca să…

Goana după viață. Text by Andreea Esca

De când s-au ridicat restricțiile pandemice și avem și războiul ăsta în coaste, mi se pare că toți…

Andreea ESCA: Faceți cunoștință cu Laurențiu din Sibiu!

Cine se gândea că Laurențiu Davidoiu, din strada Vasile Aron, din Sibiu, o să devină unul dintre vicepresedinții…

Roz și nu prea… Text By Andreea Esca

„Te rog, mai gândește-te dacă nu vrei să iei NFT-ul ăla”, îmi zice Claudia dimineață, „ăsta e prezentul,…

Duminica după Crăciun (după o convorbire telefonică). Text de Andreea Esca

Am plecat pornită după ce am văzut filmul 355 că vreau să fiu slabă ca Penelope Cruz care…

Double Naked Shots! Text by Andreea Esca

Un studiu empiric m-a făcut să scriu acest articol. Despre cum ne aleg cafenelele sau cum le alegem…

Sweet 80

Nu-mi dau seama cum este posibil ca mama mea să împlinească 80 de ani?! Are același spirit de…

9 martie. Text by Andreea Esca

De ziua femeii, ani la rând, am vorbit despre minunatele doamne din viața mea. Despre mama cea Superwoman,…

Andreea Esca, alături de alți jurnaliști, într-o piesă de teatru sonor

Teatrul Improbabil își prezintă piesa „Happiness, loading. It might take a while”, de Laura Ivăncioiu, pe YouTube, iar…

Călătorie de pandemie. Text by Andreea Esca

Gata! Te hotărăști să-ți iei inima în dinți și să mergi undeva, să fie cald, să vezi apă…