Special Guest ∙ May 13, 2016 ∙ 3 min read

lucianm

Vine un moment în care începi un articol cu formula „vine un moment”.

Și după aia îți spui că tastatura s-a plictisit de tine și tu de ea. Și după aia mai scrii încă două rânduri să constați asta. Și îți ridici privirea pe geam, unde e un copac pus de tine acum 12 ani.

Are trei metri în plus. Viața ta a adăugat fiecare creangă. Întâmplările copiilor, scutece, dinți, plânsete, prima glumă, primul gând matur, prima privire încărcată de reproș. Ti-e dor de ele?

E câte o frunză pentru fiecare. Câte o frunză nouă în fiecare an în copacul ăla, care crește și tot crește, pe măsură ce tu te faci mic și începi să uiți de ce ți-e dor.

Mi-e dor? Deja, de viața mea pornită încet la vale spre o anume etate, ca o mașină uitată pe marginea lacului, cu frâna de mână stricată.

„După o vreme în care ți-e dor de lucruri care nu se mai întorc te resemnezi.” Așa mi-a zis lumea. Dar cred că m-a mințit: când ești scufundat la 48 de metri adâncime (sau vârstă, nici nu mai știu exact) și butelia se termină, nu poți să te resemnezi fără oxigen. Nu poți să oftezi de dorul aerului și să încerci să mergi mai departe așa, fără el.

Când nu-ți mai simți mâna și ți-e dor de ea, soluția nu e să-ți iei o geacă frumoasă, de brand.

Când nu mai vezi cu un ochi și ți-e dor de imagini clare și culori, soluția nu e să-ți cumperi niște Persol „fooooarte drăguți, vă stă foarte bine cu ei”, cum îți spune vânzătoarea.

Când nu-ți mai aduci aminte nimic din ce-ai trăit frumos, soluția nu e să-ți cumperi un tablou scump cu viața altora.

Așa e și cu viața: când se duc lucrurile esențiale, nu poți să spui „e ok, îmi merge bine și doar dacă mă trezesc, mănânc, mă duc la slujbă și repet treaba asta ca roboții din cântecul ăla a lui Kraftwerk”.

Când nu mai poți să răspunzi la încă un telefon pentru că știi deja toate replicile, când nu mai poți să te mai duci și să te întorci încă o dată la mare, la munte, când nu mai poți să faci același lucru pentru că nu mai simți nimic nici înainte și nici după…

De asta mi-e dor.

De momentul în care încă nu s-a întâmplat nimic.

Cu alte cuvinte, și mai simple: mi-e dor să nu știu. Să nu fi trăit. Să nu fi încercat.

Dar cel mai tare

cel mai mult și cel mai greu mi-e dor…

mi-e dor să mai pot fi dezamăgit.

Foto: PRIAevents. Text de Lucian Mîndruță

Related Posts

Goana după viață. Text by Andreea Esca

De când s-au ridicat restricțiile pandemice și avem și războiul ăsta în coaste, mi se pare că toți…

Andreea ESCA: Faceți cunoștință cu Laurențiu din Sibiu!

Cine se gândea că Laurențiu Davidoiu, din strada Vasile Aron, din Sibiu, o să devină unul dintre vicepresedinții…

Roz și nu prea… Text By Andreea Esca

„Te rog, mai gândește-te dacă nu vrei să iei NFT-ul ăla”, îmi zice Claudia dimineață, „ăsta e prezentul,…

Duminica după Crăciun (după o convorbire telefonică). Text de Andreea Esca

Am plecat pornită după ce am văzut filmul 355 că vreau să fiu slabă ca Penelope Cruz care…

Double Naked Shots! Text by Andreea Esca

Un studiu empiric m-a făcut să scriu acest articol. Despre cum ne aleg cafenelele sau cum le alegem…

Sweet 80

Nu-mi dau seama cum este posibil ca mama mea să împlinească 80 de ani?! Are același spirit de…

9 martie. Text by Andreea Esca

De ziua femeii, ani la rând, am vorbit despre minunatele doamne din viața mea. Despre mama cea Superwoman,…

Andreea Esca, alături de alți jurnaliști, într-o piesă de teatru sonor

Teatrul Improbabil își prezintă piesa „Happiness, loading. It might take a while”, de Laura Ivăncioiu, pe YouTube, iar…

Călătorie de pandemie. Text by Andreea Esca

Gata! Te hotărăști să-ți iei inima în dinți și să mergi undeva, să fie cald, să vezi apă…

Andreea Esca: “Moşu’ a zburat pe lângă fereastra mea”

Dacă fiecare om ar fi o carte de istorisiri, povestea Crăciunului ar fi unul din capitolele principale. Aşa…