Special Guest ∙ August 5, 2019 ∙ 13 min read

Partea cea mai tare a fost în subsol. Mie aia mi-a plăcut. A fost însă abia în penultima zi, după mulți nervi în stomac și aiurea, beri, cartofi cu ansoa la Oborul din Tokyo, sandvișuri cu ou, sushi și trezit la cinci dimineața (după ce ai adormit la trei, cu ceai de tei, pastile, meditație și poveste de la Calm) ca să fii pe saltea la șase. Atunci începe prima practică la Hombu Dojo și vrei să fii bun de luat la luptă frățească japoneză. De-aia m-am dus.

Mai exact, pentru că, o dată pe an, tot piciorul de practicant din lumea largă, dar mai ales din Japonia se adună la Tokyo pentru cel mai mare eveniment de aikido: o zi de demonstrații. Dacă fondatorul Morihei Ueshiba ar fi permis competiții, probabil că ziua ar fi fost un turnir cu surle și trâmbițe. Aikido, însă, e o artă marțială contemporană, supranumită și arta păcii. Competiția e doar cu sine, așa că putem doar să arătăm ce am învățat între timp. Asta dacă suntem printre cei foarte puțini aleși.

Ei bine, în 2019, România a fost pentru prima dată invitată să arate ce știe. Mai exact,  ce știu 20 de centuri negre din Aikikai România, când le pui lumina în ochi și îi scoți în pas alergător într-o arenă cu 10.000 de spectatori printre care profesorul lor japonez, mulți din cei mai mari profesori japonezi de la Hombu Dojo, și deci din lume, și cine s-o mai fi uitând pe Facebook live. În arena pătrată sunt cinci saltele mari: în cele patru colțuri și în centru. Ca într-un banc, pe colțuri sunt Rusia, Statele Unite și Marea Britanie. În mijloc, cu onoare, 20 de samurai mioritici.

Până la salteaua din mijloc de la Nippon Budokan, a fost însă cale lungă. Pentru mine, 17 ani. Pentru alții, ca senseiul meu de exemplu, și 27. Nu cred că mi-am propus vreodată să evoluez în vreo arenă, deși mă uit la Mulan din 1998 și mă trezesc pe muzica din Gladiatorul. Dacă e să spun drept, de data asta nici n-am vrut să mă urc în avion.

***

Primul lucru de știut când mergi la All Japan Aikido Demonstration: e o mare onoare să fii ales să demonstrezi. Al doilea lucru de știut: pregătirea o să te stoarcă. Mental, emoțional, poate și fizic. O să epuizezi în cap toate felurile în care o s-o dai de gard. Uite câteva idei. O să te împiedici în hakama (arată ca o fustă. Ai dreptul să o porți doar de la shodan, adică de la primul grad de centură neagră. Da, poartă și bărbații). O să uiți ce tehnică urmează. O să greșești tehnica. O să vrei la baie. O să cazi aiurea și o să-ți dai un deget peste cap. O să ți se pună un cârcel. Oricum, n-o să poți continua. O să se vadă că nu ești în sincron cu ceilalți. Partenerul tău n-o să-ți spună niciodată, dar o să-i pară rău că a ales să lucreze cu tine. În esență, o să aduci dizgrație țării, organizației etc. și de-acum la toate ieșirile la bere o să fii “ala sau aia care a greșit la All Japan”.

Pregătirea pentru demonstrația din 25 mai 2019 a început în februarie. Timp berechet de construit scenarii, repetat cu nervi, repetat cu râsete, și pe dedesubt, cu un capăt de speranță că o să fim OK. Până la urmă, facem toți aikido de atâția ani pentru că ne place. “Vai, mamă, dați și bani să mergeți acolo!”. Mama are uneori replici ca niști săbii. E totuși mamă de doi samurai. Fratele meu a început să practice aikido cu 10 ani înaintea mea. La demonstrație o să lucrăm împreună.

***

Ca să treci prin toate emoțiile și furcile caudine pe care orice țintă demnă de respect le declanșează, ceva trebuie să te tragă în viitor. E simplu să spui: trebuie să vrei. Trebuie să vrei să iei centura neagră. Trebuie să vrei să ai propria ta companie și să o faci să meargă. Trebuie să vrei să te trezești la cinci dimineața. Trebuie să vrei să fii cineva prin care tehnica pur și simplu curge. Da, trebuie să vrei!

Vrutul ăsta, însă, nu e asa de simplu. Vrutul asta, am invatat eu, se aduna din mai multe lucruri, cum se compuneau fortele la fizica in scoala generala: ai incredere in profesorul tau ca e capabil, corect si atent. E o forta. Ai incredere ca partenerul tau apare la intalnire cu mintile la el si te proiecteaza unde nu te lovesti de altcineva (in aikido nu exista “te prinde cand cazi”, dar cam asta ar fi ideea). E o alta forta. Ai incredere ca daca tii ritmul cu persoana de langa tine, ea o sa-l tina cu cea de langa ea. Si asa o sa fim toti in sincron in demonstratie. Si asta e alta forta. Si mai ai incredere ca daca ti se inmoaie genunchii, iti pierzi vocea, uiti cum te cheama, sau o iei razna despre cum ai gresit si vor fi consecinte etc., fortele astea o sa preia controlul, ca gravitatia. Abia atunci le simti, cand vrei sa existe. Si daca ele n-ar fi, nu s-ar povesti.

Da, incepe cu tine. Incepe cu intratul pe saltea si cand n-ai chef sau te doare spatele. Dar asta e doar varful aisbergului. In adancuri sunt linii personale de cod, rescrise poate de cateva ori intre timp. La inceput vii sa arati ca poti. Ca si o femeie poate. Apoi pentru ca te ia pe sus energia si te simti vie. Pentru ca esti intr-un grup cu care imparti ceva fara rest, cateva ore pe saptamana. Pentru ca esti sedus de simplitatea unui maestru in actiune. Si daca stai pe saltea destul de mult cat sa cunosti si dezamagirea, o sa fie un moment in care o sa trebuiasca sa te intrebi pentru ce te intorci. Te intorci nu doar pentru ce poti sa inveti tu, ci pentru ce poti sa dai mai departe. Si asta deschide un nou univers. Ca intr-o casnicie care are nevoie sa se reinventeze, stai pentru ca aveti un proiect pretios impreuna care are inca viitor. Si pentru asta iti reasezi si reconsideri coborasurile sau platourile si inveti sa iubesti din nou, alfel.

Si toate astea inseamna sa vrei.

***

E suficient ca o veriga sa cedeze, ca, de exemplu, la unu noaptea inaintea plecarii la Tokyo, sa simti ca nu mai ai aer. Si cum si atunci trebuie sa faci ceva, eu l-am sunat pe frate-meu. “O sa zici ca sunt nebuna”, i-am zis, “dar eu nu cred ca pot sa vin”. Imi tremura vocea. Nu stiu de unde a avut intelepciunea sa zica orice mi-o fi zis. Tin minte doar ca avea un ton cald si am fost de acord ca ne auzim dimineata sa-i spun ce m-am hotarat. O zi mai tarziu am aterizat la Haneda.

As vrea sa spun ca am fost in vacanta. N-am fost. Am umplut timpul cat de bine am putut pana la eveniment. Cu laptop-ul in brate in parc, ca sa-mi respect deadline-urile. Cu practici dimineata si seara la Hombu Dojo, unde fiecare dintre noi repeta exercitiile pentru demonstratie pe apucate. Cu trasee in Akihabara, in metri patrati nesfarsiti de tehnologie, urmati de sushi in spatii mici. Cu explorari prin supermarket, unde orice snack e mic, dulce si moale. Cu plimbari pe strazi curate si largi, unde printre siruri gri de zgarie nori sunt petece portocalii de altare shinto. Apoi pe stradute aglomerate langa gara din Shinjuku, unde am mancat unul dintre cele mai bun gratare de ton din viata mea, inghesuiti la o masa mica, pe lazi de bere in loc de scaune si am sarbatorit ziua de nastere a unuia dintre noi. Sau cu o iesire memorabila la New York Bar, ca in Lost in Translation, cu steak si vin rosu ireprosabil, cocktailuri de sampanie rose si jazz. Pana la ziua cea mare.

***

La Nippon Budokan lumea intra ca intr-un musuroi. La receptia de afara, unul dintre cei mai mari profesori ai momentului, Yoshiaki Yokota, supravegheaza personal inregistrarea participantilor. In jur e plin de rulote care vand cutii bento frumos impachetate cu tot soiul de delicatese. Pana ne vine noua randul sa demonstram si deci sa simtim cat ne e de foame, toate o sa dispara. Dar acum nimeni n-are nervi sa planifice nimic pentru dupa.

Romania e in program la ora 15:20 si are exact 90 de secunde. Avem cateva ore bune sa ne obisnuim cu sala si sa trecem de primul val de adrenalina. In realitate, asta arata ca niste barbati in toata firea atarnati peste balustrada de la balcon ca sa vada mai bine, copii muti de emotie inainte de examen. Nu stiu de ce, femeile din delegatie imi par mai putin impresionabile. Sau poate ascund mai bine. Oricum, duse sunt replicile cu nerv de altadata. Inainte de furtuna, in aer pluteste o stare de pisoi plouat. Asta, desigur, pana cand ne punem gi-urile (kimono-urile) si coboram cu jumatate de ora inainte in subsol.

***

In jurul arenei, pe mai multe etaje, e un labirint demn de mintea lui John Malkovich. Tavanul e jos, peretii sunt verzui ca la scoala, si intre ei curg rauri disciplinate de demonstranti in kimono. Desi e foarte ingust, nimeni nu se baga in fata. In tara in care se da cu aspiratorul pe trotuarul din fata magazinului si pe treptele de la metrou, insa, asta nu ma mai mira.

Grupul se aseaza, perechi, perechi, langa fata timida cu ochelari care are un semn pe care scrie Romania. Abia atunci intelegem ca se intampla. Ca in niste minute bune chiar o sa iesim in arena si ce-o sa fie, o sa fie. Ne uitam ochi in ochi unii la altii. Nimeni nu spune: “am emotii” sau “nu-mi vine sa cred”. Nu cu cuvinte. Dar pentru ca trebuie sa spunem ceva sau undeva, in interior, o coarda prea intinsa o sa plesneasca, cineva arunca in grup o ecuatie de gradul doi. Rasete.

Langa mine, intr-un cotlon, un baiat japonez foarte intimidat de situatie isi ridica bluza de la kimono, ca si cum i-ar fi teama ca o sa-si piarda pantalonii in timpul demonstratiei lui. Langa el, colegul lui japonez se uita jenat in alta parte si nu intelege ca bluza e OK, problema ar fi moralul. Cand trece pe langa noi, sensei Mihaita ii incurajeaza a la Roumaine, cu un impuls dragastos. Are efect, baiatul nostru se remonteaza, rade si pleaca in treaba lui.

Noi ramanem pe pozitii, o miniarmata incordata inaintea unui razboi bun fara inamici sau pierderi. Avem doua rezerve. S-au pregatit pana in ultimul moment si acum stiu ca nu vor iesi pe saltea. Toti suntem arc, dar intre a gresi acolo afara si a ceda locul, toata lumea alege prima varianta. Multi sunt accidentati, pe calmante sau cu febra. Nu conteaza. Ce-o fi, o fi. Cum ar zice sensei, e doar “o data-n viata”.

“-Cine greseste, ma-sa-i hmhm”, se aude din pluton baiatul cu ecuatia. Rasete. “-Bai, nu e corect pentru mama, are risc dublu”, zice frate-meu. Rasete. Dar functioneaza, Planetele se aliniaza. Mai trebuie doar sa ne zica start. Cineva ne zice si intram in arena, unde stam in formatie compacta. Unde japonezii stau smirna, romanii se foiesc, se uita-n jur. Asa il vad la etaj pe colegul nostru care ne face o galerie de zile mari, expansiv, exploziv, printre japonezi jenati de atata emotie in public. Doar un tutu roz ii lipseste. Pentru noi, insa, show-ul lui e mana cereasca.

***

Dezvaluire de proportii: orice pare simplu ca buna ziua in afara arenei devine de 1,000 de ori mai greu pe teren (daca nu esti Simona Halep, desigur). Asa se explica de ce intram pe saltea inainte sa ne vina randul. Baiatul care ne conduce ne cheama inapoi. Senseiul nostru japonez, Yukimitsu Kobayashi, se teleporteaza de la prezidiu sa vorbeasca cu el. Nu stim ce-i spune. Il cearta sau cam asa ceva. Emotiile au devenit dintr-o data foarte simple. Intelegi de ce Ridley Scott nu le da niciodata actorilor lui la cadru instructiuni despre sensul vietii. Oricum nu le-ar auzi. Mesajele simple sunt cheia, cum ar zice si Hagi.

Gong. Si intram in pas alergator. Ne salutam. Si incepe. Tin minte ca salteaua era verzuie, de paie, cu margine alba de panza tare. La primele caderi m-am lovit in ea. Tin minte ca ma ridicam si atacam din nou. Si mai tin minte vocea fratelui meu: “Hai ca iese, hai ca e bine, si inca una…” La mijlocul tehnicilor am avut un moment, o expiratie, in care am inteles unde sunt si m-am relaxat, ca o gura de aer intr-o cursa lunga subacvatica. Apoi am intrat iar in tehnica si am vazut pete albe si negre in jur, costumele colegilor mei. Am auzit apoi gongul de final. Am salutat. L-am auzit pe sensei, ne zicea sa iesim. Si ca toate mamele sunt bine.

***

M-am trezit pe hol. Tuturor ne e foame si avem de gestionat o noua realitate: viata de dupa demonstratie. Nu stim cum sa cooperam cu situatia, asa ca ne facem poze de grup, inclusiv cu reprezentantii Ambasadei Romaniei la Tokyo, veniti special sa ne salute. Aflam ca a fost cutremur exact la inceputul demonstratiei noastre, la 17:20. Am simtit careva? Doar din tribune. Ne uitam la inregistrare. Nimeni n-a gresit. E nou insa, si niciunul dintre noi nu pune inca nicio parere in spatiu. Istoria e prea proaspata. Ii dam timp sa se aseze cat urmarim demonstratiile de la final, ale celor mai respectati maestri. Stam toti inghesuiti pe scari si ne uitam ca la televizorul din vecini in copilarie.

Apoi plecam flamanzi sa ne pregatim de petrecerea pe care ne-a organizat-o Sensei Kobayashi la o izakaya, un birt japonez traditional. In genunchi la mese lungi, povestim catalizati de carafe de bere, salate, orez prajit si mancaruri estetice carora le-am pierdut sirul. Sensei Kobayashi da noroc cu noi. Ne arata tricourile de la aniversarea lui de 60 de ani. Rade de cum o sa fie el pensionar. In loc de recenzii, primim de la sensei Tsuruzo Miyamoto o sticla imensa de sake. N-om fi fost chiar rai. Cantam apoi pana dimineata devreme la karaoke.

Au fost cele mai scumpe 90 de secunde din viata mea. Dar daca e “o data-n viata”, cum a spus sensei, atunci sa fie.

La o zi dupa ce am ajuns acasa, lista de whatsapp de Japonia se redeschide brusc. Sensei Kobayashi ne anunta ca Aikikai Romania este asteptata sa demonstreze la a 58 editie a All Japan Aikido Demonstration. Hmm…

TEXT DE ROXANA GRĂMADĂ

Roxana Grămadă este copywriter de conversie și creatoarea Cuvinte Potrivite, un studio de design pentru identități de afaceri. Scrie și povești cu și în beneficiul copiilor pentru UNICEF România. Când nu livrează rost și rezultate prin cuvânt, este practicant și instructor de aikido, 3 dan Aikido Aikikai.

 

Related Posts

Goana după viață. Text by Andreea Esca

De când s-au ridicat restricțiile pandemice și avem și războiul ăsta în coaste, mi se pare că toți…

Andreea ESCA: Faceți cunoștință cu Laurențiu din Sibiu!

Cine se gândea că Laurențiu Davidoiu, din strada Vasile Aron, din Sibiu, o să devină unul dintre vicepresedinții…

Roz și nu prea… Text By Andreea Esca

„Te rog, mai gândește-te dacă nu vrei să iei NFT-ul ăla”, îmi zice Claudia dimineață, „ăsta e prezentul,…

Duminica după Crăciun (după o convorbire telefonică). Text de Andreea Esca

Am plecat pornită după ce am văzut filmul 355 că vreau să fiu slabă ca Penelope Cruz care…

Double Naked Shots! Text by Andreea Esca

Un studiu empiric m-a făcut să scriu acest articol. Despre cum ne aleg cafenelele sau cum le alegem…

Sweet 80

Nu-mi dau seama cum este posibil ca mama mea să împlinească 80 de ani?! Are același spirit de…

9 martie. Text by Andreea Esca

De ziua femeii, ani la rând, am vorbit despre minunatele doamne din viața mea. Despre mama cea Superwoman,…

Andreea Esca, alături de alți jurnaliști, într-o piesă de teatru sonor

Teatrul Improbabil își prezintă piesa „Happiness, loading. It might take a while”, de Laura Ivăncioiu, pe YouTube, iar…

Călătorie de pandemie. Text by Andreea Esca

Gata! Te hotărăști să-ți iei inima în dinți și să mergi undeva, să fie cald, să vezi apă…

Andreea Esca: “Moşu’ a zburat pe lângă fereastra mea”

Dacă fiecare om ar fi o carte de istorisiri, povestea Crăciunului ar fi unul din capitolele principale. Aşa…