Andreea Esca ∙ July 5, 2016 ∙ 6 min read

andreea

Vineri noapte, după ştiri, am plecat la mare, deoarece sâmbătă am organizat Festivalul de Shopping HALF IS FREE. La eveniment au venit şi câţiva jurnalişti care m-au întrebat şi: „De ce Mamaia, de ce Constanţa?”. În câteva minute mi-am rememorat copilăria. Tata a lucrat zeci de ani la Centrală Nucleară de la Cernavodă, aşa că locuia în Constanţa, într-o garsonieră de pe Republicii. Venea în Bucureşti doar în weekend şi bineînţeles că vara, noi, fetele familiei, eram abonate la el. Nu-mi plăcea însă deloc că eu trebuia să stau în „garsoniera de burlac a lui tata”, cum îi zicea mama, în loc să mergem la hotel ca ceilalţi oameni. În plus, casa arăta ca cea a unui bărbat singur care pleca la cinci dimineaţa şi venea noaptea, adică era vai mama ei… Când ajungeam, mama făcea curat două zile. Mă rog, tata nu avea vacanţă întotdeauna când mergeam noi, aşa că mama şi cu mine ne urcam în maşină sau în troleibuz ca să ne ducem la plajă, în Mamaia.

Cum nu auzisem de pericolul soarelui şi alte treburi din acestea post-revoluţionare, nu ne mişcam toată ziua de pe cearșaf. De fapt, ba da, ne mişcam doar ca să schimbăm poziţia și să ne bronzăm uniform. Stăteam fie în faţă la Cazino, fie în capăt, la Savoy, dacă voiam să fim singure, ca să facem topless. Şi vorbeam de ni se ducea gura la urechi. Când ne plictiseam sau dacă era mai înnorat, luam toate magazinele de pe faleză la rând, iar mama îmi cumpăra toate perechile de sandale din sezonul respectiv, fără ca eu să mi le doresc neapărat. Numai că bucuria ei de a oferi este de neoprit şi astăzi. Norocul tatălui meu, care era „portofelul familiei” – ca să folosesc o expresie citită la un moment dat undeva – norocul lui era că nu apăreau la acea vreme mai mult de trei, patru modele noi de încălţări pe an. Pe urmă, eu luam un bilet de loto la care nu câştigam niciodată. Până într-o zi când am obţinut suma necesară ca să-mi cumpăr o lebădă gonflabilă.

La prânz, mâncam fie la restaurant, fie la un „împinge tava” aflat la capătul troleibuzului. Cred că atunci când apărea tata mai devreme de la serviciu, mergeam la „împinge tava”, dar poate că nu-mi amintesc prea bine, pentru că eram mică. Dacă treceau şi polonezele pe plajă, era puţin mai complicat pentru bugetul familiei, deoarece mamei îi trebuiau neapărat şi „piatră ponce” şi „masaj” şi …

Când mâncam la Histria, aveam clar ora de dat în leagăn. Îmi plăcea foarte mult şi îmi place şi acum să mă legăn. Odată, mama şi-a uitat chiar geanta cu totul în ea lângă balansoar, pentru că trebuia să mă împingă „mai tare, mai tare”… Ne-am dat seama târziu şi am anunţat miliţia, care ne-a şi găsit geanta neatinsă… E clar că sunt lucruri care se întâmplau acum muuuult timp!

colaj andreea

Cea mai mare durere a mea era însă, cum vă ziceam şi la început, că nu pot să locuiesc la hotel. Acolo erau copii nemţi şi englezi care erau îmbrăcaţi frumos, aveau gumă de mestecat, stăteau în hol şi jucau tot felul de jocuri, iar seara mergeau cu ai lor în nişte cluburi unde nu prea intrau românii. Îi invidiam de fiecare dată când trecem prin holurile hotelurilor lor că să ajungem la plajă. Înainte de Revoluţie, chiar vorbisem cu tata să mă angajeze cineva peste vară la recepţia unui hotel din Mamaia, dar nu a mai fost cazul.

Am recuperat însă mai târziu şi am bifat ceva hoteluri de pe litoral. Şi acum când aud lume multă pe geam, asociez zgomotul acela cu cel auzit din camera de hotel de la mare când trece lumea cu copil şi purcel către plajă, târând colacul şi cearșaful şi umbrela şi măsuţă pliabilă şi ladă frigorifică şi soacra şi socrul…

Ce-mi plăcea atunci însă, era gaşca lui tata. Erau vreo 6-7 „băieţi” unul şi unul. Constănţeni, dar şi ca el, ingineri veniţi să construiască şi apoi să opereze Centrala! Ştiau tot ce mişcă în zonă şi mă răsfăţau cu tot felul de bunătăţi luate pe sub mâna de la „Shop”, magazinele de pe litoral pentru străini, de pe vremea lui Ceauşescu, care atrăgeau în ţară valută, datorită zecilor de mii de turişti, veniţi la noi la mare. Mâncam la Toblerone şi gumă de mestecat în vacanţă până mi se făcea rău. Dar partea cea mai interesantă era când apăreau ei toţi la plajă. Nu ca să vadă de vreun copil, nu, aveau program complicat: volei pe nisip, tenis cu piciorul, tenis pe terenul de tenis, înot şi altele. Cred că mie îmi plăcea cel mai mult de Virgil. Era înalt, slab şi foarte frumos. Când întreba: „cine joacă badminton?”, fugeam cu fluturaşul în dinţi. Cel mai haios era „Romică”. El învârtea tot şi pe toţi. Avea o „vrăjeală”. Oli era foarte blând şi îmi plăcea când mâncam la el acasă, deoarece soţia lui gătea foarte bine. Cel mai bun prieten al lui tata era însă… Tuli. Un intelectual cu un simt al umorului desăvârşit. Şi, desigur, aveau şi un Bilă în gaşcă (că-l am şi eu pe Bilă al meu… regizorul ştirilor). Un medic ginecolog foarte bun şi foarte simpatic. Au fost cu toţii prieteni zeci de ani, în care fiecare a excelat în profesia lui, dar şi în ale petrecerilor… Ei ar putea fi definiţia vie a zicalei „şi-au trăit viaţa”. Din păcate, mulţi s-au stins în ultima vreme, iar tata le simte lipsa, din ce în ce mai acut…

Dar ca să revin la vremurile frumoase, când nu venea cu ei, tata mă lua să înotăm. Şi mergeam departe, foarte departe, până când mama nu ne mai vedea în larg şi făcea tensiune. Acum îmi stă şi mie inima când mă gândesc cât eram de nebuni, dar atunci…

Ştiţi care a fost prima reacţiei a mamei sâmbătă? „Ai grijă să nu înoate Alexia prea departe în mare!”

I-am răspuns în glumă, ca să o liniştesc, dar şi pentru că nu e departe de adevăr, să stea liniştită, că acum fetele nu mai intră mult în apă, că trebuie să le stea bine părul seara la club, şi apoi, dacă le cade geana, unghia, extensia, calciul?
Însă eu sunt optimistă, pentru că am cunoscut şi multe fete foarte drăguţe la mare, care mi-au confirmat că există tinere cu substanţă, cu personalitate, cu preocupări mişto, cu drag de viaţă, cu șapte ani de acasă, cu ambiţii mari, cu simţul umorului şi cu ritm la dans… They are on my Alist!

Related Posts

Goana după viață. Text by Andreea Esca

De când s-au ridicat restricțiile pandemice și avem și războiul ăsta în coaste, mi se pare că toți…

Andreea ESCA: Faceți cunoștință cu Laurențiu din Sibiu!

Cine se gândea că Laurențiu Davidoiu, din strada Vasile Aron, din Sibiu, o să devină unul dintre vicepresedinții…

Roz și nu prea… Text By Andreea Esca

„Te rog, mai gândește-te dacă nu vrei să iei NFT-ul ăla”, îmi zice Claudia dimineață, „ăsta e prezentul,…

Duminica după Crăciun (după o convorbire telefonică). Text de Andreea Esca

Am plecat pornită după ce am văzut filmul 355 că vreau să fiu slabă ca Penelope Cruz care…

Double Naked Shots! Text by Andreea Esca

Un studiu empiric m-a făcut să scriu acest articol. Despre cum ne aleg cafenelele sau cum le alegem…

Sweet 80

Nu-mi dau seama cum este posibil ca mama mea să împlinească 80 de ani?! Are același spirit de…

9 martie. Text by Andreea Esca

De ziua femeii, ani la rând, am vorbit despre minunatele doamne din viața mea. Despre mama cea Superwoman,…

Andreea Esca, alături de alți jurnaliști, într-o piesă de teatru sonor

Teatrul Improbabil își prezintă piesa „Happiness, loading. It might take a while”, de Laura Ivăncioiu, pe YouTube, iar…

Călătorie de pandemie. Text by Andreea Esca

Gata! Te hotărăști să-ți iei inima în dinți și să mergi undeva, să fie cald, să vezi apă…

Andreea Esca: “Moşu’ a zburat pe lângă fereastra mea”

Dacă fiecare om ar fi o carte de istorisiri, povestea Crăciunului ar fi unul din capitolele principale. Aşa…