Ada Galeș: „Pentru mine e foarte important, ca feministă, să nu adâncesc prăpastia dintre femei și bărbați”

Pandemia a forțat-o pe Ada să iasă din zona de confort: este consilier pe dezvoltare personală, a deschis un shop online și își îmbrățișează cu grație vulnerabilitățile.

De Adriana Moscu

O cunosc deja de câțiva ani. Am văzut-o și la teatru, și în filme, și în studioul foto, am vorbit față în față. Este jucăușă, veselă, solară. Un om empatic și franc. Și, oricât de incomodă i-ar fi atitudinea uneori, merge pe drumul ei până la capăt.

De ceva vreme, postezi pe social media fotografii în care îți arăți corpul așa cum e. Cum ai luat această hotărâre?

În primul rând, aveam o temă nerezolvată cu mine. Mi-am dat seama de asta abia după ce am început să am un demers susținut de normalizarea corpurilor. Când am început să mă uit la corpul meu cu blândețe, așa cum este el, să îmi placă de mine, să nu evit părți din mine când mă uit în oglindă, mi-am dat seama că eu mă plăceam mai mult doar când eram slabă. Mi-am dat seama că mă înfometam dacă treceam de 50 de kilograme și începeam să mănânc din nou vreun desert doar când ajungeam la 48. 

În rest, îmi admiram fața. E fascinant, pentru că nu știam că nu mă uit la torsul sau la pântecul meu. Mai mult decât atât, militam pentru toate cauzele feministe în spectacole și pe social media, dar când am făcut o fotografie acum doi ani pentru o revistă în sânii goi, un demers care însemna pentru mine nesexualizarea corpului feminin și neobiectificarea lui, mi-am dat seama cât de tare mi-e teamă să mă expun și cât de conservatoare e societatea în care trăim. 

Apopo de sănătate și dorințe, cred că fiecare poate să ajungă oriunde cu corpul ei și susțin demersurile fiecărui om. În același timp, ce încerc eu să fac este să ofer, prin exemplul meu, o perspectivă blândă în care să ne privim. Cred că singura schimbare posibilă vine doar când ne simțim în siguranță.

Apoi, mai erau și toate conversațiile cu prietenele mele despre diete și operații, creme antirid, frustări și social media care, de cele mai multe ori, nu face altceva decât să hrănească nesiguranțe și complexe.  Femei superbe, suntem superbe prin simplul fapt că existăm. E un miracol viața asta. Capacitatea de a trăi frumos e în noi și pentru mine stă în compasiune față de noi înșine. 

În ședințele de consiliere pe care le am, încrederea e unul dintre subiectele cele mai des atacate. Mereu zic că a ne cultiva încrederea înseamnă ceva foarte simplu: să ne oprim, să ne gândim la lucrurile pe care deja le facem și să ne dăm credit pentru asta. 

Ești și consilier de dezvoltare personală. Cum ai ajuns la această specializare și care a fost resortul interior? 

Ada și mama ei, Antoneta Galeș

În primul rând, cu enorm de multă muncă individuală suținută și constantă. Ani de zile în care am încercat să înțeleg și să ajung cea mai bună variantă a mea. Probabil că m-a ajutat și demersul mamei, ea fiind coach si art-terapeută. Am purtat constant discuții cu ea și mă provoacă mereu să mă dezvolt. Anul trecut, după ce mi-am scris diserația, mă bătea gândul să dau la doctorat. 

Mi-am dat seama că, intuitiv, încerc să găsesc o cotutelă cu o facultate din afară care să fie din sfera celor fie de psihologie, fie studii transofrmaționale sau despre conștiință și că demersul meu de cercetare, dacă pot să îi zic așa, a fost întotdeauna focalizat pe creierul și sufletul uman. 

Pragmatică fiind, până să mă înham la orice, am făcut un curs de specializare ca să pot să am o acreditare de consilieră. Cu toate că am lucrat ca trainer ani de zile cu adolescenți în diferite cadre, îmi doream și o atestare și o ordonare a informațiilor pe care le aveam. 

Deocamdată, consilierea mi se potrivește cel mai bine. Lucrez de obicei câte patru ședințe care se concentrează pe câte o temă: anxietate, neîncredere, feminitate, relații profesionale/intime, performanță, claritate, liniște, mindfullness etc.  

În ceea ce privește partea financiară, e pe conceptul în care cred eu foarte tare, de a da înapoi și a trăi în recunoștință. Costul unei ședințe cu mine variază în funcție de cât crede clientul că valorează serviciul și cât își permite. 

Faptul că lucrez cu oameni a venit în momentul în care am înțeles că fericirea înseamnă și necesitatea de a da înapoi și de a contribui, așa cum pot eu, la binele colectiv.

În postările tale încurajezi vulnerabilitatea. Care sunt vulnerabilitățile tale și de ce crezi că e benefic să ni le expunem? 

Cred că dăm o valoare neporivită cuvântului „vulnerabilitate”. De la asta a pornit. Adevărul a ajuns să fie considerat un lux, o „vulnerabilitate”. Practic, eu asta încerc să fac, cred în radical honesty (asta înseamnă a spune adevărul despre tine și a avea compasiune față de ceilalți). 

Mi se pare că singurul fel în care suntem autentici este cel în care suntem vulnerabili. De ce ne ascundem, totuși? De cine? Societatea și felul în care ne „arătăm” e oglinda în care vrem să ne uităm. Eu vreau să mă uit la mine fix așa cum sunt. 

Demersul meu ajunge să fie ceva exotic pentru că încă avem cutume mentale ca: „nu se face așa ceva”, „nu e bine”, „nu se cade”. Despre ce vorbim, de fapt? Despre oameni și părerile lor. Părerile sunt de obicei un produs mental social care sapă tare unde ne e cel mai frică. Perpetuăm niște „păreri” care nu există și ne trăim viața în funcție de ele. 

Ca să dau un exemplu: eu pun o poză în chiloți cu burta mea care se vede și zic că: e OK, ni se întâmplă tuturor, suntem dincolo de imagine și corp și ne-ar ajuta să ne iubim. Pe „tine”, prieten de-ai mei sau om care nimerește la mine pe social media te scandalizează. Mi se pare amuzant și recunosc, am zile în care mă și rănește. De fiecare dată ajung totuși să zâmbesc și să nu iau nimic personal. 

Eu sunt actriță la Teatrul Național și în mentalul colectiv poate n-ar trebui să vorbesc despre nimic, habar n-am ce-ți închipui tu, că nu o să îmi dau cu părerea despre lucrurile pe care le gândește altcineva, dar dacă ai reciti propozițiile de mai sus ai vedea că nu e nimic scandalos sau rușinos în a ne invita la iubire. 

Ce răspunzi celor pe care îi numim, generic, „hateri”? Urmăritorilor tăi care contestă, a priori, orice intenție asumată? 

E greu. Inițial, doar mi-a dat lumea unfollow, după care am primit și mesaje: că sunt scârboasă… după care câteva hărțuiri și așa mai departe.

Încerc, în primul rând, așa cum fac și pe stradă, dacă sunt fluierată sau acostată, să spun cum mă simt. Că mi se face frică, că mă simt obiectificată, că nu îmi face bine și îi rog să se mai gândească la comportamentul lor. Am avut multe suprize plăcute. Oamenii reacționează cel mai bine dacă le vorbești despre tine și cum te simți, nu dacă îi cerți și judeci. Dacă nu funcționează să impun limite, închei conversațiile și dau block. 

Pentru mine e foarte important, ca feministă, să nu adâncesc prăpastia dintre femei și bărbați. Cu toate că am avut mult de suferit ca femeie, dar daca investesc aceeași energie, dacă urlu sau sunt furioasă sau evit orice fel de dialog nu cred că am cum vreodată să îmbunătățesc ceva.

Asta cu bărbații… iar cu femeile, de la un eveniment de cyberbullying unde i-am luat apărarea unei actrițe care abia după toată povestea mi-a devenit prietenă, Aida Economu, am creat o comunitate unde noi, femeile, să ne suținem una pe cealaltă. O găsiți aici pe instagram: https://www.instagram.com/iadmirewomen/

De curând, ai deschis și un shop online. Ne poți oferi mai multe detalii?

Processed with VSCO with j5 preset

My baby. Phoenix. Îmi doream de mult un business. De foarte mulți ani și am trecut prin toate fazele posibile. Iată că pandemia mi-a oferit contextul și liniștea să mă și apuc de ceva. Să-mi folosesc creierul la întreaga lui capacitate și să îmi hrănesc dependența de muncă. La asta încă lucrez, că pot exista derapaje și sunt predispusă să mă surmenez. 

M-a fascinat mereu capacitatea de transformare a sinelui uman și tot conceptul brandului este construit în jurul ideii de experiență și evoluție a noastră. Scopul nostru este să vă însoțim, prin produsele nostre în călătoria pe care o faceți din interiorul către exteriorul vostru. 

Processed with VSCO with j5 preset

Wearephoenix este un brand de produse de casă și corp. Avem două colecții de lumânări din ceară naturală, vegane, fără parabeni și în curând lansăm și bombele de baie, sărurile, săpunurile și multe alte surprize. Colecția cea mai importantă pentru mine este Art Collection. Ilustrațiile sunt făcute de artiști români pe care ne bucurăm că putem să îi susținem. Mai avem o colecție și cu cristale semi-prețioase. Care e joaca mea de-a vrăjitoarea. Am scris toate textele de pe site într-o notă amuzantă, pentru că ar fi culmea să ne luăm prea tare în serios. Fiecare lumânare pe care o avem este denumită în funcție de atributul pe care vrem să îl descoperim sau cultivăm în noi: love, passion, health, wisdom, abundance, balance etc. 

Processed with VSCO with av4 preset

Aș mai vrea să adaug că este un business sustenabil, ecologic, deținut de femei care visează să crească și să ofere locuri de muncă persoanelor din categorii vulnerabile. Susținem lupta împotriva violenței domestice, încurajăm reciclarea și toate produsele sunt făcute de mână. Lumânările sunt turnate de mine în bucătăria mea mică. 

Am lucrat mult la texte și m-aș bucura să le citiți pe https://wearephoenix.org. Ne găsiți și pe instagram: https://www.instagram.com/wearephoenixshop/

Ești activă pe multe planuri noi. Ce face actrița Ada Galeș? Ai mai jucat în perioada asta? Unde anume și cu ce frecvență? 

N-am prea avut spectacole, mi s-a amânat un lungmetraj la care țin foarte mult. Greu. Așa cum a fost greu pentru toată lumea. Am început să fac reclame, ceea ce eu nu voiam să fac până anul acesta… de fraieră, probabil. Mai mult ca sigur. Am prins câteva reclame și m-am superdistrat la filmări. 

Dacă la începutul pandemiei, fiind foarte obosită, mă bucuram că am luat o pauză, acum mi s-a făcut dor de teatru și filmări. Mi se pare extraordinar că am avut ocazia să mă odihnesc, să fiu nevoită să mă opresc. Îmi dau seama cât de mult bine mi-a făcut mie perioada asta.

De curând, am jucat primul meu spectacol în pandemie, UFO, în regia lui Bobi Pricop, pe terasa Teatrului Național. Doamne! (Și eu nu sunt o persoană religioasă.) Am plesnit de fericire. Poate uitasem cât de mult îmi place meseria mea și ce bine mă simt făcând-o.  

Cum te-a afectat această criză și cum vezi tu viitorul tău, în particular, și cel al breslei, în general? 

Pe mine m-a afectat puțin. Eu sunt privilegiată. Sunt angajata Teatrului Național și, în general, o workoholică care își găsește oricum ceva de făcut. Situația independenților, în schimb, e cruntă. Avem nevoie de un statut al artiștilor și de câteva schimbări legislative care să elibereze niște pârghii, să nu ne mai trezim că supraviețuim cultural datorită norocului. 

Eu cred că o să fim bine până la urmă, dacă vom înțelege că lucrurile se fac pe termen lung. O să treacă pandemia, iar dacă orizontul din care privim lucrurile ar fi mai lung de câteva luni, cred că am putea chiar să vorbim și de îmbunătățiri. 

Am supraviețuit în pandemie citind și consumând online cultură. Am avut epifanii datorită secolelor care au trecut peste noi ca rasă umană și care și-au lăsat amprenta prin cultură. Ar fi păcat să nu fim conștienți de asta. 

Iar în ceea ce mă privește, îmi ador meseria și cred că voi avea ocazia să continui să o fac. E o relație foarte specială. E dincolo de timp și spațiu și abia de ceva timp accept să nu mai raționalizez asta și să înțeleg că e pur si simplu magie. 

Vin vremuri mai grele pentru artă și cultură? Va muri, se va transforma și reinventa? Tu ce crezi? 

Cred în primul rând că e normal să fim speriați și să nu știm ce se va întampla. Cred și mai tare că am putea să fim mai încrezători. Cum să moară teatrul și cultura? Ne face pe noi o pandemie de doi ani? Sigur, am văzut că lumea poate trăi și fără teatru, dar suntem oameni deștepți, hai să nu ne imaginăm că repercusiunile unor societăți fără teatru sau artă culturală față în față nu ar fi uriașe. Nu vorbim de doi ani. Cum ar fi dacă pur și simplu nu ar mai exista? Păi, distopic. Groaznic. 

Avem nevoie de teatru, de experiențe cathartice care sunt transformaționale pentru orice individ. Mesajele spectacolelor sunt multe și sunt importante, dar majoritatea nu schimbă lumea, în același timp nu e vorba despre asta. Pentru mine, importanța unui spectacol de teatru se produce la nivel individual. Descărcarea emoțională și intelectuală pe care omul ăla o are când vine în sala de spectacole. E un catalizator pentru orice e în el. Și cred că asta trebuie prețuit. 

Ești mereu o prezență luminoasă. Cum reușești, în toată această debusolare cvasi-generală, să îți păstrezi zâmbetul pe buze? 

Sunt și consilieră și trecută prin terapie. Glumesc. Am învățat că majoritatea lucrurilor nu pot fi controlate. Că viața e așa cum vreau eu să fie. Dacă eu vreau și cred că e nasoală, fix așa o să fie. Hai să facem exercițiul ăsta împreună. Analizați-vă puțin percepția și filtrul pe care îl aveți asupra vieții. De cele mai multe ori, felul în care vedem realitatea nu este chiar realitatea, ci părerea pe care o avem despre ea. 

Eu încerc să nu am o părere emoțională despre lucrurile din jurul meu. Încerc să mă bucur. Încerc să observ că acum respir, acum vă scriu vouă, acum, în prezentul absolut, nu am nicio problemă și că ăsta e singurul lucru „real”. 

Știu că ai o relație foarte specială cu mama ta, Antoneta Galeș, aka, scriitoarea Tony Mott. Ne poți spune mai multe despre relația voastră? A fost așa de la început, ați crescut spiritual împreună? 

Ada și mama ei

Mama mea e cea mai bună prietenă, uneori coach îmi este coach, uneori avem toate rolurile astea inversate… ideea e că ne distrăm. E omul care înțelege absolut tot. O admir din toate punctele de vedere și sunt foarte mândră că în câteva săptămâni își lansează cel mai recent roman crime, Toamna. O găsiți aici, unde vă invit să vă abonați la newsletter-ul ei, pentru că a scris și un e-book despre cum să fim fericiți până și în pandemie, pe care îl puteți primi gratuit dacă vă înscrieți: https://www.antonetagales.ro

Ce-ți dorești pentru tine până la finalul anului? Dar pentru anul viitor?

Multe multe multe. Și chiar o să le scriu pe toate. Cine știe. Aparent, drive-ul meu în viață sunt ceilalți. Așa mă simt eu cel mai bine și mai empoweredMi-ar plăcea enorm să fac brandul Wearephoenix să meargă. 

M-a întrebat mama de ce mă străduiesc așa, că doar nu depind financiar de el atât de tare (noi știm să trăim și simplu) și care-i faza? Faza e că am niște oameni pe care mi-ar plăcea enorm să îi pot angaja și sunt și ilustratorii noștri pe care îmi doresc la fel, să îi susțin lunar din asta. Cam asta e toată faza. Oamenii. 

Vreau să avem un spațiu al nostru, pe care mi-ar plăcea să îl împărțim cu mai multe branduri românești. Ăsta e planul pe termen mediu. 

În continuare, mi-ar plăcea să lucrez cu grupuri pe partea de consiliere. Cred că asta m-ar incita. Grupuri de sprijin pe diverse teme: anxietate, încredere, relații etc. de scurtă durată. 

Mi-ar plăcea să se deschidă școlile în condiții de siguranță și să ajung în licee să vorbesc despre body positivity, încredre și felul în care putem să ne raportăm mișto la viața de adult. Ador să lucrez cu tineri și cred că e unul dintre atuurile mele, că pot să vorbesc pe limba oricui. 

Am lăsat la urmă ce e unul dintre cele mai importante lucruri. Actoria. Ajungând la un soi de maturitate eu cu mine, îmi doresc mult să ofer asta pe scenă și pe platourile de filmare. Pe mine. 

Foto: Marius Donici; Catalin Neacsa; arhiva personală.

Categorii Lifestyle